Curtea aminteşte că în cauza Brumărescu (§ 59), a ajuns la concluzia încălcării art. 6 alin. 1 pe motiv că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa de a examina litigiile privind, ca în prezenta cauză, o revendicare imobiliară încalcă art. 6 alin. 1 din Convenție.
În speţă, instanţele interne au respins la fiecare stadiu procesual acţiunea în revendicare a reclamantelor, invocând acelaşi motiv ca şi Curtea Supremă de Justiţie în cauza Brumărescu.
Curtea consideră că, în speţă, nu există nicio deosebire, din acest punct de vedere, între prezenta cauză şi cauza Brumărescu.
În plus, excluderea de către instanţele interne, în anul 1995, din sfera lor de competenţă a acţiunii în revendicare a reclamantelor este în sine contrară dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
În consecinţă, s-a încălcat art. 6 alin. 1 cu privire la acest punct.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie privind imparţialitatea şi independenţa instanţelor interne
Reclamantele invocă faptul că, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, cauza lor nu a fost judecată de un tribunal independent şi imparţial. Acestea remarcă, în primul rând, că Preşedintele României declarase, într-un discurs pronunţat în oraşul Satu Mare, în iulie 1994, că hotărârile judecătoreşti dispunând restituirea bunurilor naţionalizate nelegal nu trebuiau executate şi că acest discurs determinase o schimbare de atitudine a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, care au admis recursurile în anulare împotriva hotărârilor definitive prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al foştilor proprietari.
Acestea adaugă că judecătorii curţii de apel care s-au pronunţat asupra cauzei nu erau inamovibili în acea perioadă. În concluzie, reclamantele consideră că judecătorii au fost influenţaţi de “discursul direct şi agresiv care a fost adresat de Preşedinte”.
În ceea ce priveşte noţiunea de “imparţialitate”, Guvernul consideră că imparţialitatea unei instanţe este contestată atunci când unul sau mai mulţi membri şi-au asumat roluri diferite în cauza respectivă. Or, nu este nicidecum cazul în speţă, ceea ce conduce la concluzia conform căreia Curtea de Apel Bucureşti poate fi considerată un tribunal “independent şi imparţial” în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Curtea notează că acţiunea în revendicare a reclamantelor a fost soluţionată definitiv prin Decizia din 23 octombrie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti, iar capătul de cerere a reclamantelor cu privire la independenţa şi imparţialitatea instanţelor trebuie să fie analizat în raport cu această hotărâre.
Curtea trebuie aşadar să constate dacă Decizia din 23 octombrie 1995 a fost pronunţată de un tribunal care poate fi considerat independent şi imparţial, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
Curtea notează că declaraţiile Preşedintelui României, fără îndoială critice cu privire la puterea judecătorească, se adresau în primul rând administraţiei responsabile cu executarea hotărârilor judecătoreşti, şi nu tribunalelor. Or, nimic nu-i îngăduie Curţii să ajungă la concluzia că, în speţă, aceste declaraţii i-ar fi influenţat pe judecătorii Curţii de Apel Bucureşti care s-au pronunţat în cauza reclamantelor (Ciobanu împotriva României, Cererea nr. 29.053/1995, Hotărârea din 16 iulie 2002, § 44).
Cu privire la obligaţia judecătorilor de a se conforma jurisprudenţei stabilite de Secţiile Reunite ale Curţii Supreme de Justiţie, Curtea aminteşte că “reunirea camerelor sau secţiilor unei instanţe este menită să confere o autoritate specială celor mai importante decizii de principiu pe care instanţa are datoria să le pronunţe. Această autoritate specială – fiind vorba, ca în speţă, de o curte supremă – se impune secţiilor acestei instanţe în calitate de jurisdicţii inferioare, fără a aduce totuşi atingere dreptului şi datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atenţiei” (Pretto împotriva Italiei, Cererea nr. 7.984/1977, Decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii şi rapoarte 16, p. 93).
În măsura în care reclamanţii se plâng, de asemenea, cu privire la revirimentul jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie, Curtea consideră că este vorba despre modalităţile de aplicare a dreptului intern, care ies din competenţa sa (Decizia Kozlova şi Smirnova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.381/2000, ce urmează să apară în culegerea oficială a Curţii).
Aşadar, nu a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie cu privire la acest punct.
C. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
Curtea notează că cererea reclamantelor avea ca obiect acţiunea în revendicare care s-a încheiat prin această hotărâre din 23 octombrie a Curţii de Apel Bucureşti.
Ea trebuie aşadar să constate dacă hotărârea a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curtea trebuie să analizeze dacă reclamantele aveau un “bun” în sensul acestui articol, în momentul hotărârii Curţii de Apel Bucureşti.
Ea aminteşte că în cauza Brumărescu reclamantul, care beneficia de o decizie de restituire definitivă (şi “irevocabilă”) a imobilului naţionalizat, a fost considerat titularul unui “bun” în sensul art. 1 citat anterior (vezi cauza Brumărescu , §§ 70 şi 74).
Curtea aminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a organelor Convenţiei, noţiunea “bunuri” se poate referi atât la “bunurile actuale”, cât şi la valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, speranţa recunoaşterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, lucru valabil şi pentru o creanţă condiţională care se stinge prin nerealizarea condiţiei (vezi trecerea în revistă a principiilor pertinente în Decizia Malhous împotriva Republicii Cehe (Cererea nr. 33.071/1996, Decizia din 13 decembrie 2000, CEDO 2000-XII) cu alte referinţe, în special la jurisprudenţa Comisiei).
Curtea nu este aşadar competentă ratione temporis să examineze circumstanţele naţionalizării sau efectele continue produse de aceasta până astăzi [vezi Cauza Malhous împotriva Republicii Cehe (decizie) citată anterior şi jurisprudenţa Comisiei, de exemplu Cauza Mayer şi alţii împotriva Germaniei, cererile nr. 18.890/1991, 19.048/1991, 19.342/1992 şi 19.549/1992, Decizia Comisiei din 4 martie 1996, DR 85, pp. 5-20)].
Curtea adaugă că, în aceste condiţii, nu este nicidecum vorba de o încălcare continuă a Convenţiei imputabilă statului român şi susceptibilă să producă efecte asupra limitelor temporale ale competenţei Curţii (vezi în acest sens Cauza Prinţul Hans Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, Cererea nr. 42.527/1998, Decizia din 12 iulie 2001, §§ 81-87).
În aceste condiţii, deciziile instanţelor române (§ 33) nu pot fi considerate ca aducând atingere “bunurilor” reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În consecinţă, Curtea constată că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI – SECŢIA A DOUA – HOTĂRÂREA din 26 noiembrie 2002, definitivă la 26 februarie 2003, în Cauza Moşteanu şi alţii împotriva României (Cererea nr. 33.176/1996) M Of nr.710 din 18 august 2006, extrase
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.