Art. 7 § 1 din Convenţie consacră, la modul general, principiul legalităţii delictelor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracţiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franţei [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).
Noţiunea “drept” (“law”) folosită la art. 7 corespunde noţiunii “lege” ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (vezi, în special, Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1627, § 29, Coeme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 şi 33.210/96, § 145, CEDO 2000-VII, şi E.K. împotriva Turciei, nr. 28.496/95, § 51, 7 februarie 2002).
Ea reaminteşte că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, paragraful 68). Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (vezi, printre altele, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, § 37). La fel se întâmplă şi cu profesioniştii, obişnuiţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea funcţiei lor. Astfel, ne putem aştepta din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, § 35).
Curtea a constatat deja că, tocmai în considerarea principiului generalităţii legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc prin forţa lucrurilor de formule mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi pentru a se putea adapta schimbărilor de situaţie. Interpretarea şi aplicarea acestor texte depind de practică (vezi, printre altele, Kokkinakis, § 40, şi Cantoni, § 31).
Funcţia de decizie încredinţată instanţelor serveşte tocmai înlăturării îndoielilor ce ar putea rămâne în ceea ce priveşte interpretarea normelor, ţinându-se cont de evoluţia practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi rezonabil de previzibil (S.W. împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B, p. 41, § 36).
Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă, în speţă, textul prevederii legale, citită eventual în lumina jurisprudenţei interpretative de care este însoţită, respecta această condiţie la data faptelor (Cantoni, § 32).
Aplicarea principiilor generale în speţă
În ceea ce priveşte interdicţia de aplicare retroactivă a legii penale, Curtea observă că, în Decizia sa din 27 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a avut grijă să precizeze în mod expres că a aplicat legea în vigoare la data faptelor. Prin urmare, nu i se poate reproşa că ar fi procedat la aplicarea retroactivă a legii penale. Rămâne de analizat dacă interpretarea pe care a făcut-o intră în sfera analogiei.
În opinia Curţii, chestiunea de faţă trimite la principiile generale de drept, dar în special la cele ale dreptului penal. Ca urmare firească a principiului legalităţii condamnărilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretării stricte ( § 40).
Curtea este conştientă că corupţia constituie o ameninţare pentru supremaţia dreptului, pentru democraţie şi drepturile omului, că erodează principiul bunei administrări, al echităţii şi al justiţiei sociale, denaturează concurenţa, frânează dezvoltarea economică şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi a fundamentelor morale ale societăţii. Avându-se în vedere aceste aspecte, principiile garantate de art. 7 se aplică, la fel ca oricărei alte proceduri penale, şi procedurilor penale referitoare la infracţiunile de corupţie( § 41).
Curtea constată că, în speţă, Guvernul nu a fost în măsură să prezinte hotărâri ale instanţelor interne, fie de la Curtea Supremă de Justiţie, fie de la instanţele de fond, care să stabilească faptul că, înainte de decizia dată în prezenta cauză, s-a statuat explicit că faptele de luare de mită ale angajaţilor societăţilor comerciale cu capital privat constituiau infracţiuni (vezi, mutatis mutandis, Pessino împotriva Franţei, nr. 40.403/02, § 34, 10 octombrie 2006).
Din interdicţia de aplicare extensivă a legii penale rezultă că, în lipsa cel puţin a unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi rezonabil previzibile, cerinţele art. 7 nu pot fi considerate ca respectate în privinţa unui acuzat. Or, lipsa de jurisprudenţă prealabilă în ceea ce priveşte asimilarea faptelor de luare de mită ale angajaţilor unei bănci cu cele ale “funcţionarilor” şi ale “altor salariaţi” ai organizaţiilor prevăzute la art. 145 din Codul penal rezultă, în speţă, din faptul că Guvernul nu a furnizat precedente în acest sens. Faptul că doctrina interpretează în mod liber un text de lege nu se poate substitui existenţei unei jurisprudenţe. A judeca altfel ar însemna să nu respectăm obiectul şi scopul acestei prevederi, care urmăreşte ca nimeni să nu fie condamnat în mod arbitrar. Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de interpretare din doctrină care să consacre răspunderea penală a angajaţilor băncilor pentru fapte de luare de mită (§ 43).
În consecinţă, chiar în calitate de profesionişti ce puteau să apeleze la sfaturile juriştilor, era dificil, dacă nu chiar imposibil pentru reclamanţi, să prevadă revirimentul jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie şi, aşadar, să ştie că în momentul în care le-au comis faptele lor puteau duce la o sancţiune penală (a contrario, Cantoni, § 35, şi Coeme şi alţii, § 150).
În plus şi mai cu seamă, Curtea observă că instanţa de apel a procedat în mod expres la o aplicare extensivă a legii penale (vezi § 11 de mai sus). Instanţa de recurs nu a înţeles să caseze această parte a deciziei. Ea doar a constatat că reclamanţii întruneau condiţiile necesare pentru a fi recunoscuţi drept autori ai infracţiunii, confirmând astfel interpretarea instanţei de apel.
Pe de altă parte, Curtea observă că înainte de adoptarea Legii nr. 65/1992, textele relevante din Codul penal nu prezentau băncile ca făcând parte dintre organizaţiile prevăzute la art. 145 din Codul penal. Adoptarea acestei legi a constituit tocmai răspunsul legiuitorului la schimbarea de regim politic şi economic al statului pârât, aşa cum a fost de altfel confirmat de Curtea Constituţională în Decizia sa din 15 iulie 1996, atunci când a analizat constituţionalitatea acestei noi legi.
În definitiv şi ţinând cont în special de titlul însuşi al art. 145 din Codul penal (care defineşte noţiunea “obştesc”) şi de faptul că la intrarea în vigoare a Codului penal, şi anume la 1 ianuarie 1969, nu existau decât organizaţii de stat sau obşteşti, Curtea este de părere că, în conformitate cu Codul penal în vigoare la data faptelor, nu puteau fi încadrate la fapte de corupţie decât acţiunile persoanelor care exercitau funcţii într-o organizaţie publică şi nu într-o societate comercială privată.
În aceste condiţii, Curtea apreciază că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 7 § 1 din Convenţie.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI HOTĂRÂREA din 24 mai 2007, definitivă la 24 august 2007, în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (Cererile nr. 77.193/01 şi 77.196/01) , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.