Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa conform căreia art. 6 din Convenţie îi garantează oricărei persoane dreptul de acces la justiţie, care are drept consecinţă dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II). Totuşi, acest drept nu poate obliga un stat să asigure executarea fiecărei hotărâri cu caracter civil, oricare ar fi ea şi oricare ar fi circumstanţele; în schimb, statul are obligaţia de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin (Ciprova împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 33.273/03, 22 martie 2005; Topciov împotriva României (dec.), nr. 17.369/02, 15 iunie 2006). Curtea are ca sarcină exclusivă de a analiza dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003).
În speţă, în ceea ce priveşte executarea celor două sentinţe împotriva unor particulari, statul era obligat să pună la dispoziţia reclamantei un sistem care să îi permită să obţină executarea respectivă.
Curtea apreciază că trebuie făcută o distincţie între executarea Sentinţei din 28 octombrie 1996 şi cea a Sentinţei din 12 iunie 2001.
În ceea ce priveşte Sentinţa din 28 octombrie 1996, Curtea observă că autorităţile au reacţionat în mod corespunzător la cererea părţii interesate din 3 septembrie 1997. Astfel, s-a deschis un dosar de executare şi executorul judecătoresc a dispus ca vecinii să îi restituie terenul reclamantei. În această privinţă, din probele aflate la dosar rezultă că reclamanta îi solicitase executorului să îi oblige pe vecinii săi să mute un gard amplasat pe terenul său. În aceste condiţii, executorul a informat-o că sentinţa ce trebuia executată nu impunea o asemenea obligaţie în sarcina vecinilor şi i-a sugerat să sesizeze în primul rând instanţele cu o astfel de cerere. Pe de altă parte, atât tribunalul, cât şi curtea de apel au confirmat punctul de vedere al executorului judecătoresc (paragrafele 13, 18 şi 19 de mai sus). În orice caz, reclamanta a acceptat sugestia făcută de executor, formulând o acţiune în acest sens încă din data de 16 februarie 1998 (paragraful 15 de mai sus).
Având în vedere că din dosar nu reiese că reclamanta ar fi formulat, în cadrul procedurii în revendicare soluţionată prin Sentinţa din 28 octombrie 1996, un capăt de cerere referitor la mutarea gardului, Curtea consideră că nu era excesiv să i se ceară să introducă o acţiune specifică.
Curtea apreciază, aşadar, că autorităţile naţionale au informat-o pe reclamantă cu privire la piedicile la executarea silită dorită de aceasta, precum şi asupra demersurilor pe care trebuia să le îndeplinească.
Curtea nu poate, aşadar, să considere că statul şi-a încălcat obligaţia ce îi revenea de a o asista pe reclamantă în demersurile sale în vederea executării Sentinţei din 28 octombrie 1997.
Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
Asupra executării Sentinţei din 12 iunie 2001
În ceea ce priveşte Sentinţa din 12 iunie 2001, Curtea observă împreună cu Guvernul că reclamanta a solicitat la data de 31 mai 2007 ca această sentinţă să fie învestită cu formulă executorie. Cererea sa a fost respinsă de judecătorie la data de 1 iunie 2007 pe motivul că termenul de prescripţie pentru dreptul de a solicita executarea silită expirase. Soluţia judecătoriei a fost confirmată prin Decizia din 18 ianuarie 2008 a tribunalului (paragrafele 46-49 de mai sus). În măsura în care reclamanta susţine că în speţă era aplicabil un alt termen de prescripţie, Curtea observă că partea interesată a avut posibilitatea să îşi expună punctul de vedere şi că instanţele naţionale şi-au motivat hotărârile, care nu par să fie nici vădit eronate, nici lovite de arbitrar. Având în vedere că este în primul rând de datoria instanţelor naţionale să aplice dreptul intern şi să aprecieze probele (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I), Curtea nu poate aprecia ea însăşi elementele de fapt care au determinat o instanţă naţională să adopte o anume hotărâre mai degrabă decât o alta, căci altfel ar deveni o a patra instanţă şi şi-ar încălca limitele misiunii (vezi, mutatis mutandis, Kemmache împotriva Franţei (nr. 3), 24 noiembrie 1994, § 44, seria A nr. 296-C).
În aceste condiţii, Curtea apreciază că îi revenea reclamantei să se folosească de mijloacele puse la dispoziţia sa de către legislaţia naţională şi să facă apel, dacă era cazul, la forţa publică pentru a o asista în executare (Ciprova, menţionată mai sus). Acest lucru presupune, în opinia Curţii, respectarea de către partea interesată a procedurii şi a termenelor prevăzute de dreptul intern, ceea ce nu a fost cazul în speţă. În măsura în care reclamanta susţine că a solicitat asistenţa Preşedintelui statului în vederea executării Sentinţei din 12 iunie 2001, Curtea reţine că nu era vorba de un demers prevăzut de lege pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti. Mai mult, aceasta nu distinge niciun motiv pentru a subscrie la afirmaţia reclamantei conform căreia demersurile la executorul judecătoresc în vederea executării acestei sentinţe erau sortite eşecului.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că autorităţile naţionale au asistat-o în mod corespunzător pe reclamantă în vederea executării Sentinţei din 12 iunie 2001.
Prin urmare, şi acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei procedurilor
Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri, aminteşte Curtea, se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile interesate (Frydlender împotriva Franţei [MC], nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
Deşi reclamanta susţine că durata totală a procedurilor a fost excesivă, Curtea apreciază că este vorba de două proceduri diferite care, într-o anumită măsură, s-au desfăşurat în paralel şi pe care se cuvine să le analizeze separat. În măsura în care reclamanta înţelege să se plângă şi de durata excesivă a perioadei de executare a celor două sentinţe, Curtea reaminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţă ar emana ea, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces”, în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby, § 40). Cu toate acestea, în speţă, având în vedere concluziile expuse în paragrafele 76 şi 80 de mai sus, ea consideră că trebuie ţinut cont numai de durata celor două proceduri pe fond.
Asupra duratei procedurii în revendicare
Curtea observă că această procedură are două părţi: prima a început la data de 6 septembrie 1994 odată cu sesizarea Judecătoriei Costeşti şi s-a încheiat la data de 26 mai 1997 cu decizia Tribunalului Argeş; a doua parte a început la data de 17 septembrie 2001, odată cu cererea de revizuire a Sentinţei din data de 28 octombrie 1996 şi s-a încheiat la data de 30 iunie 2003 cu Decizia din 30 iunie 2003 a Curţii de Apel Piteşti.
Aşadar, procedura a durat în total aproximativ 4 ani şi 6 luni şi a cunoscut două grade de jurisdicţie în prima parte a sa şi 3 grade de jurisdicţie în cea de-a doua.
Ţinând cont de jurisprudenţa sa, Curtea apreciază că durata acestei proceduri nu a fost excesivă.
Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza pretinsei încălcări a principiului securităţii raporturilor juridice
Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (Brumărescu, § 61), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
Curtea observă că, în temeiul art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, o hotărâre judecătorească definitivă poate face obiectul unei revizuiri în cazul în care expertul care a participat la procedura respectivă a comis o infracţiune în legătură cu cauza.
Aceasta admite împreună cu Guvernul că această cauză este diferită de Cauza Androne, menţionată mai sus, din anumite puncte de vedere. Într-adevăr, cererea de revizuire fusese formulată, în speţă, de vecinii reclamantei, părţi în procedura soluţionată prin Sentinţa din 28 octombrie 1996, spre deosebire de cealaltă cauză, în care procurorul general a fost cel care a solicitat redeschiderea procedurii. Pe de altă parte, în Cauza Androne cererea de revizuire fusese formulată tardiv, pe când în cauza de faţă instanţa a respins excepţia de tardivitate printr-o încheiere de şedinţă suficient de motivată (paragraful 29 de mai sus). Având în vedere că obligaţia de a interpreta dreptul intern le revine în primul rând instanţelor naţionale, Curtea nu distinge niciun motiv pentru a nu subscrie la argumentele lor în această privinţă.
Cu toate acestea, observă Curtea, consecinţa juridică a admiterii cererii de revizuire a fost respingerea acţiunii în revendicare a reclamantei, iar aceasta la 5 ani de la data la care sentinţa respectivă rămăsese definitivă.
Curtea observă că admiterea cererii respective a fost motivată prin faptul că expertul Z. D. ar fi comis infracţiunea de mărturie mincinoasă, în măsura în care acesta nu luase corect în calcul dimensiunile terenului (paragrafele 27 şi 30 de mai sus). Or, trebuie observat faptul că vecinii reclamantei aveau posibilitatea să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză (paragraful 5 de mai sus) şi că dacă P. A. a introdus, desigur, apel împotriva Sentinţei din 28 octombrie 1996, el nu a formulat ulterior un recurs (paragrafele 8 şi 9 de mai sus).
Trebuie constatat că motivele avansate în cadrul procedurii de revizuire şi acceptate de judecătorie se refereau la modalitatea în care expertul a realizat expertiza. Or, o eventuală eroare a acestuia în delimitarea terenurilor ar fi putut fi reparată prin intermediul căilor ordinare de atac, evitând astfel repunerea în discuţie a unei hotărâri judecătoreşti definitive (Sergey Petrov împotriva Rusiei, nr. 1.861/05, § 28, 10 mai 2007). Pe de altă parte, în opinia Curţii, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (Pchenitchny împotriva Rusiei, nr. 30.422/03, § 26, 14 februarie 2008). Or, în speţă, Decizia din 26 mai 1997 a tribunalului, ce confirma Sentinţa din 28 octombrie 1996 a judecătoriei, a rămas definitivă prin nerecurare de către vecinii reclamantei.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că revizuirea nu a constituit, în circumstanţele speciale ale cauzei de faţă, decât o modalitate deghizată de a provoca redeschiderea unei proceduri soluţionate în mod definitiv, şi aceasta cu privire la aspecte pe care vecinii reclamantei avuseseră posibilitatea să le aducă în discuţie în cadrul acestei proceduri. Curtea reaminteşte în acest sens că simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra aceluiaşi subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze (Riabykh, § 52). De altfel, judecătoria a reţinut în Sentinţa sa din 21 septembrie 2005, confirmată în urma recursului reclamantei, că faptul că există divergenţe între mai multe rapoarte de expertiză nu este de natură, prin el însuşi, să constate existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă din partea unuia dintre experţii respectivi (paragraful 57 de mai sus).
Prin urmare, Curtea nu distinge în speţă nicio împrejurare substanţială şi imperioasă de natură să justifice redeschiderea procedurii (a se vedea, a contrario, Protsenko împotriva Rusiei, nr. 13.151/04, §§ 30-34, 31 iulie 2008; Podrugina şi Yedinov împotriva Rusiei (dec.), nr. 39.654/07, 17 februarie 2009).
Prin urmare, aceasta apreciază că admiterea cererii de revizuire a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în această privinţă.
Hotărârea din 07/10/2009 în Cauza Stanca Popescu împotriva României
(Cererea nr. 8.727/03), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 14/03/2011
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.