DREPTUL DE ACCES LA JUSTIŢIE, REINTEGRARE ÎN FUNCŢIE, EPUIZAREA CĂILOR DE ATAC INTERNE

Curtea aminteşte că, în temeiul art. 35 alin. 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice reclamant trebuie să fi acordat instanţelor interne ocazia să evite sau să remedieze pretinsele încălcări, ceea ce reprezintă finalitatea acestei dispoziţii [vezi, de exemplu, Cauza Cardot împotriva Franţei, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36, şi Cauza Moreira Barbosa împotriva Portugaliei (decizie), nr. 65.681/2001, 29 aprilie 2004].

Cu toate acestea, prevederile art. 35 alin. 1 din Convenţie nu impun decât epuizarea recursurilor referitoare la pretinsele încălcări şi care sunt, în acelaşi timp, disponibile şi adecvate. Acestea trebuie să prezinte un grad de certitudine suficient nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care eficienţa şi efectivitatea nu sunt respectate; statul pârât este cel care trebuie să demonstreze că aceste exigenţe sunt reunite (vezi, printre multe altele, hotărârile în Cauza Vernillo împotriva Franţei, din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, § 27, şi în Cauza Dalia împotriva Franţei, din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, § 38, şi decizia în Cauza Moreira Barbosa).

În plus, Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. În aceste condiţii, Curtea o declară admisibilă.

B. Asupra fondului

Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri pronunţate de orice instanţă trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces”, în sensul art. 6 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi [Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22.774/1993, § 63, CEDO 1999-V].

Cu toate acestea, dreptul de acces la justiţie nu poate obliga un stat să execute orice hotărâre cu caracter civil, oricare ar fi aceasta şi oricare ar fi circumstanţele (Cauza Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/1999, § 39, 27 mai 2003). În orice caz, atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această omisiune angajează responsabilitatea statului pe tărâmul art. 6 alin. 1 din Convenţie (Cauza Scollo împotriva Italiei, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p. 55, § 44).

În consecinţă, Curtea aminteşte că nu este abilitată să examineze dacă ordinea juridică internă a statului este capabilă să garanteze executarea hotărârilor pronunţate de instanţe. Într-adevăr, fiecare stat contractant trebuie să se doteze cu arsenalul juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Sarcina Curţii constă numai în a examina dacă în cauză măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (Cauza Ruianu împotriva României, nr. 34.647/1997, § 66, 17 iunie 2003).

În plus, nimic nu dovedeşte, în speţă, că executarea în natură ar fi fost imposibilă, astfel încât reclamanta să fie silită să transforme obligaţia iniţială într-o obligaţie de natură pecuniară (Cauza Roman şi Hogea). Condamnarea penală a debitorului atestă că instanţele interne au considerat că hotărârea judecătorească definitivă care îl obligase pe angajator la reintegrarea reclamantei putea încă să fie executată ca atare.

Pe baza elementelor menţionate, Curtea consideră că, în cauză, autorităţile la care a făcut apel reclamanta în vederea executării hotărârii judecătoreşti definitive nu au luat toate măsurile care se puteau aştepta de la ele în mod rezonabil şi că, în consecinţă, asistenţa pentru executarea hotărârii definitive favorabile reclamantei a fost total lipsită de eficienţă (§48).

Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a decide că în prezenta cauză, prin pasivitatea lor, autorităţile naţionale au privat-o pe reclamantă de un acces efectiv la justiţie şi nu au oferit nicio justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată prin neexecutarea deciziei.

În consecinţă, în cauză a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECŢIA A III-A HOTĂRÂREA din 23 iunie 2005, definitivă la 12 octombrie 2005, în Cauza Ghibuşi împotriva României (Cererea nr. 7.893/2002) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 16/08/2006