Curtea face trimitere la principiile stabilite de jurisprudenţa sa referitoare la “dreptul la o instanţă”, dreptul de acces fiind un aspect al acestuia, arătând în special că acest drept este supus unor limitări ce nu ar trebui să restricţioneze sau să reducă accesul unei persoane în aşa fel sau într-o aşa măsură încât esenţa însăşi a dreptului să fie atinsă (a se vedea, de exemplu, Prince Hans-Adam II of Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42527/98, §§ 43-50, CEDO 2001-VIII; Yagtzilar, § 22; Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, § 31-33; Edificaciones martie Gallego S.A. împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33-34; Perez de Rada Cavanilles, §§ 43-45; şi Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, §§ 34-36, 26 ianuarie 2006).
Curtea observă că reclamanta a formulat acţiunea în despăgubiri la data de 6 martie 1998. La data respectivă, art. 504 din Codul de procedură penală , lex specialis în materie de despăgubiri pentru o condamnare eronată, nu acoperea situaţia reclamantei. Rezultă că la data respectivă Codul civil era singurul remediu efectiv aflat la dispoziţia reclamantei. Abia la data de 18 mai 1998 decizia Curţii Constituţionale prin care se extindea sfera de aplicabilitate a art. 504 a devenit publică.
Curtea, ca şi Guvernul, nu neagă competenţa instanţelor interne de a determina temeiul legal al unei acţiuni. Totuşi, ea observă că, făcând acest lucru în cauza de faţă, instanţele au analizat acţiunea conform unor prevederi ce nu erau în vigoare la data formulării acesteia şi care au urmat reguli procedurale diferite de cele aplicabile în materie de răspundere civilă delictuală, în special termene-limită diferite pentru introducerea acţiunii. Aşadar, reclamanta ar fi trebuit să prevadă eventuala schimbare în legislaţie şi să se conformeze acesteia înainte ca respectiva schimbare să aibă loc efectiv.
Din acest motiv, Curtea consideră că gradul de acces acordat de legislaţia naţională nu era suficient pentru a garanta dreptul reclamantei la o instanţă (a se vedea Yagtzilar, § 26).
Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a îi permite Curţii să constate că, în analiza acţiunii reclamantei în temeiul unei prevederi legale care nu era în vigoare la data introducerii acesteia, instanţele interne au încălcat dreptul reclamantei la o instanţă.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie.
HOTĂRÂREA din 24 aprilie 2008 în cauza Visan împotriva României (Cererea nr. 15.741/03) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 24 decembrie 2008
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.