DREPTUL LA JUSTIŢIE, EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI

Dreptul la justiţie garantat de articolul 6 protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părţi. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea hotărârile Burdov împotriva Rusiei, cererea nr. 59498/00, alin. 34, din 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menţionat, alin. 63 şi 66, şi Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510-511, alin. 40).

Nu este sarcina Curţii să stabilească dacă sistemul juridic intern este capabil să garanteze executarea hotărârilor pronunţate de către instanţe. Într-adevăr, este responsabilitatea fiecărui Stat contractant să creeze un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Sarcina Curţii este numai aceea de a examina dacă, în speţă, măsurile luate de autorităţile româneşti au fost adecvate şi suficiente (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea C.E.D.O. în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, alin. 108, cererea nr. 31679/96, 2000-I).

Curtea nu poate subscrie argumentului Guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi trebuit să pună el însuşi la dispoziţia executorului judecătoresc mijloacele necesare pentru a proceda la executarea propriu-zisă şi anume, la demolarea unei clădiri cu două nivele. Curtea constată şi că, prin decizia sa din 5 noiembrie 1993, instanţa nu l-a autorizat pe reclamant să demoleze el însuşi construcţia. În plus, conform dreptului intern, în afara plăţii taxelor judiciare, reclamantului nu îi revine, în calitatea sa de creditor al executării, nici o altă obligaţie de a pune la dispoziţia autorităţilor publice vreun mijloc, oricare ar fi acesta(§ 68).

Curtea remarcă faptul că nici o dispoziţie din dreptul intern nu stipulează obligativitatea prezenţei creditorului la faţa locului, la momentul executării unei hotărâri judecătoreşti.

Având în vedere obligaţiile ce revin autorităţilor, în calitate de depozitare ale forţei publice în materie de executare, Curtea arată că autorităţile româneşti nu au aplicat nici o sancţiune debitorilor pentru nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive.

Reacţia întârziată a autorităţilor este cu atât mai regretabilă cu cât acestea ar fi trebuit să intervină de urgenţă, în temeiul ordonanţei preşedinţiale emise la data de 6 august 1992, într-un moment când construcţia în litigiu abia fusese începută (a se vedea alin. 16 anterior). Or, executorul judecătoresc care s-a deplasat la faţa locului la 10 august 1992 doar a constatat starea de fapt şi refuzul debitorilor de a răspunde la cererea sa.

Prin faptul că timp de mai mult de opt ani autorităţile române nu au luat măsurile necesare în scopul executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, acestea au lăsat prevederile articolului 6 alineatul 1 din Convenţie fără efect în situaţia de faţă (§ 73).

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.

Hotărârea din 17/06/2003 în cauza Ruianu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1139 din 2 decembrie 2004

NOTĂ. La acea dată, traducătorul desemna paragrafele Convenției ca fiind alineate.