DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII SALE PRIVATE ŞI DE FAMILIE

DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII SALE PRIVATE ŞI DE FAMILIE

Deşi art. 8 are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abţină de la asemenea imixtiuni; la acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieţii private până la raporturile dintre indivizi. Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în raport cu art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, trebuie luat în considerare justul echilibru de menţinut între interesul general şi interesele individuale, statul beneficiind în orice situaţie de o marjă de apreciere (Pfeifer vs Austriei, nr. 12556/03, pct. 37, CEDO 2007-XII).

În prezenta cauză, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina vs României, nr. 78060/01, 14 octombrie 2008, § 36; Von Hannover vs Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDO 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina vs României, § 39).

Curtea observă în primul rând că nu se contestă faptul că cei din conducerea SRTV adresaseră comunicatul de presă jurnalelor pentru a răspunde la afirmaţiile prin care reclamanta denunţa reinstituirea cenzurii. Deşi ţine seama de loialitatea pe care reclamanta trebuia să o aibă faţă de angajator, Curtea consideră că afirmaţiile imputate acesteia pot fi considerate ca intrând de asemenea sub incidenţa protecţiei de la art. 10 din Convenţie şi că în consecinţă trebuie introduse în această calitate în balanţa intereselor aflate în joc (§ 31).

Reacţia conducerii SRTV nu a fost improvizată spontan: nu erau discuţii ţinute în direct şi greu de retractat (vezi, a contrario, Fuentes Bobo vs Spaniei, nr. 39293/98, § 46, 29 februarie 2000), ci de un comunicat de presă întocmit de un departament specializat din televiziunea publică română.

Curtea observă în acest sens că afirmaţiile în litigiu conţineau afirmaţii care puneau în discuţie în mod direct discernământul reclamantei şi pe care o considerau victima unor manipulări politice. Se făcea totodată referire la problemele de familie ale reclamantei, ca şi la relaţiile conflictuale pe care le-ar fi creat la locul său de muncă. De altfel, Curtea observă că Tribunalul Bucureşti a admis că acel comunicat de presă din 20 ianuarie 2003 conţinea expresii calomnioase la adresa reclamantei .

În aceste împrejurări, Curtea consideră că trebuie să se orienteze spre o examinare minuţioasă a conţinutului comunicatului de presă şi în special a afirmaţiilor referitoare la viaţa privată şi reputaţia reclamantei.

Curtea consideră că în această privinţă aprecierile care o prezentau pe reclamantă ca victimă a unor manipulări politice sunt lipsite de orice temei factual dovedit, în măsura în care nu exista niciun indiciu că persoana în cauză ar fi acţionat sub influenţa vreunui interes partizan. Fiind vorba despre consideraţii privind starea emoţională a reclamantei, Curtea observă că acestea se bazau pe aspecte din viaţa privată a reclamantei, a căror divulgare nu pare necesară, având în vedere consideraţiile de mai sus (§ 36).

În plus, Curtea consideră că aprecierea privind discernământul reclamantei nu poate fi considerată ca aducând un element indispensabil poziţiei SRTV, aşa cum a fost exprimată prin comunicatul de presă, în măsura în care aceasta se baza pe elemente ale vieţii private ale reclamantei cunoscute de conducerea SRTV.

Curtea consideră că în acest tip de cauze, având în vedere “efectul disuasiv” pe care l-ar putea avea o sancţiune penală, chiar şi uşoară, o procedură civilă ar fi fost mai potrivită [Cumpănă şi Mazăre vs României (GC), nr. 33348/96, pct. 114 115, CEDO 2004-XI]. Totuşi, în circumstanţele cauzei, Curtea consideră că afirmaţiile contestate de reclamantă au depăşit limita acceptabilă şi că instanţele naţionale nu au reuşit să menţină un just echilibru între apărarea dreptului acesteia la reputaţie şi libertatea de exprimare protejată prin art. 10 din Convenţie.

Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru a garanta dreptul reclamantei la reputaţia sa şi la respectarea vieţii sale private şi, în consecinţă, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie ( §   39).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 3 mai 2011, Cauza Sipoş împotriva României, publicată pe CSM1909, cu o Opinie separată în sensul că reclamanta încă mai avea la dispoziţie calea ordinară civilă. Dar petiționara reclama soluția penală, nu civilă,  unde judecătoria dispusese achitarea pe motiv că, în cauză,  nu a existat  intenţia de a insulta sau de a calomnia, iar tribunalul, apreciind că inculpații nu acţionaseră cu rea credinţă, a respins recursul.

Curtea se limitează la a cerceta dacă sunt înplinite condițiile care o abilitează să examineze fondul litigiului, și nu o altă procedură, eventuală, internă, posibilă (de exemplu, civilă). În cadrul procesului penal, reclamanta optase pentru o acțiune civilă alăturată. Hai să spunem și electa una via. Vezi, de exemplu, CEDO, Marea Cameră, Selmouni vs Franța, hotărârea din 28 iulie 1999

Dar judecătorul opiniei separate ridică o problemă de actualitate în dreptul nostru, și anume depenalizarea calomniei. Dsa nu răspunde însă la posibilitatea reală existentă în dreptul penal român a condamnării calomniei, dar nu neapărat sancționată cu închisoare.