DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL , ADMISIBILITATEA PROBELOR, CARACTER ECHITABIL, DECLARAŢII DATE ÎN FAZA CERCETĂRII PREALABILE, DREPTUL ACUZATULUI SĂ INTEROGHEZE SAU SĂ OBŢINĂ INTEROGAREA MARTORILOR ACUZĂRII

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL , ADMISIBILITATEA PROBELOR, CARACTER ECHITABIL, DECLARAŢII DATE ÎN FAZA CERCETĂRII PREALABILE, DREPTUL ACUZATULUI SĂ INTEROGHEZE SAU SĂ OBŢINĂ INTEROGAREA MARTORILOR ACUZĂRII

Curtea constată, în primul rând, că cerinţele paragrafului 3 lit. d) din art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1. Prin urmare, ea va analiza cererea din perspectiva acestor două texte combinate (a se vedea, printre altele, Asch împotriva Austriei, Hotărârea din 26 aprilie 1991, seria A nr. 203, p. 10, § 25, Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, § 49).

Apoi, Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor ţine în primul rând de normele de drept intern şi că, în principiu, este de competenţa instanţelor naţionale să aprecieze elementele adunate de ele [Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 45, CEDO 1999-II]. Misiunea încredinţată Curţii prin Convenţie nu constă în a se pronunţa asupra chestiunii dacă declaraţiile martorilor au fost pe bună dreptate admise ca probe, ci în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Van Mechelen şi alţii, menţionată mai sus, § 50).

Într-adevăr, aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (a se vedea, printre altele, Isgrò împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-A, p. 12, § 34, şi Lüdi împotriva Elveţiei, Hotărârea din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, § 47, p. 21), în anumite situaţii se poate dovedi necesar, pentru autorităţile judiciare, să recurgă la declaraţii date încă din faza cercetării prealabile. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă să conteste asemenea declaraţii, în momentul în care au fost făcute sau mai târziu, utilizarea lor nu încalcă în sine art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d). Cu toate acestea, rezultă că drepturile de apărare sunt limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 atunci când o condamnare se bazează, exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obţinută nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor (a se vedea, printre altele, Rachdad împotriva Franţei, nr. 1.846/01, § 24, 13 noiembrie 2003, şi P.S. împotriva Germaniei, nr. 33.900/96, §§ 22 – 24, 20 decembrie 2001).

Curtea reaminteşte că paragraful 1 din art. 6, combinat cu paragraful 3, obligă statele contractante să ia măsuri pozitive ce constau în special în a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării (Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 33, § 78). Astfel de măsuri ţin, într-adevăr, de “diligenţa” de care statele contractante trebuie să dea dovadă pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor garantate de art. 6 (Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 67, CEDO 2001-VIII).

În ceea ce îl priveşte pe martorul O.A.A., Curtea constată că între acesta şi domnul Paisz a avut loc o confruntare în cursul cercetării prealabile. Totuşi, în măsura în care în declaraţia sa din 24 martie 1992, martorul O.A.A. declarase că nu poate spune dacă reclamantul agresase victima, subiectul însuşi al dezbaterii ar putea ridica semne de întrebare. În plus, Curtea constată că confruntarea s-a desfăşurat în faţa procurorului însărcinat cu cercetarea prealabilă, care nu îndeplinea cerinţele de independenţă şi imparţialitate ale unui magistrat (Pantea, menţionată mai sus, § 238), şi că reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unui avocat. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea acuzatului de a se confrunta cu martorii hotărâtori în prezenţa judecătorului care trebuie, în ultimul rând, să ia o decizie asupra cauzei (Graviano împotriva Italiei, nr. 10.075/02, § 38, 10 februarie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că o astfel de confruntare nu putea scuti instanţele de obligaţia de a proceda la audierea martorilor acuzării în prezenţa acuzatului.

Pe de altă parte, Curtea constată că, dacă este adevărat că instanţele au statuat asupra fondului cauzei după 10 ani de la comiterea faptelor, astfel încât localizarea martorilor respectivi prezenta probabil o anumită dificultate [Scheper împotriva Olandei (dec.), nr. 39.209/02, 5 aprilie 2005], nu e mai puţin adevărat faptul că această dificultate nu poate fi imputată reclamanţilor şi că această motivare nu a fost invocată de instanţele naţionale.

În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Curtea constată că situaţia sa este diferită de cea a reclamantului din Cauza Ivanciuc împotriva României [(dec.), nr. 18.624/03, CEDO 2005-XI]. Astfel, în această cauză, reclamantul se plângea de faptul că a fost condamnat fără să fi fost audiat de o instanţă, fapt care îi putea fi imputat în măsura în care nu a fost niciodată prezent în cursul procedurii. Or, în cauza de faţă, reclamantul, deşi nu a fost prezent la termenul de judecată, a fost totuşi reprezentat de un avocat care a întrebat dacă poate interoga martorii (a se vedea paragraful 31 şi Hotărârea Lucà împotriva Italiei, nr. 33.354/96, § 43, CEDO 2001-II).

În lumina celor de mai sus şi ţinând cont de circumstanţele speţei, Curtea consideră că drepturile de apărare au suferit o limitare, astfel încât domnii Paisz, Reiner şi Konrad nu au beneficiat de un proces echitabil.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi.

În ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja

Curtea observă, împreună cu Guvernul, că instanţele naţionale şi-au întemeiat soluţia de condamnare a domnului Hejja nu numai pe declaraţiile martorilor, ci şi pe declaraţia sa din cursul urmăririi penale. Pe de altă parte, Curtea constată că, aşa cum reiese din dosar, domnul Hejja nu a revenit asupra declaraţiei sale în cursul procedurii judiciare. Rezultă că soluţia de condamnare a acestui reclamant nu s-a întemeiat, exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile făcute de persoanele pe care nu le-a putut interoga sau a căror audiere nu a putut să o obţină nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor.

Desigur, în declaraţia sa dată în faţa instanţei, martorul V.V. a revenit asupra declaraţiei pe care o făcuse cu 10 ani înainte în cursul urmăririi penale. Totuşi, în condiţiile speciale care îl privesc pe domnul Hejja, lipsa de motivare a instanţelor în ceea ce priveşte prioritatea acordată declaraţiei date de V.V. în anul 1991 nu este suficientă pentru a constata că drepturile de apărare ale reclamantului au fost limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie.

Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja (CEDO, Secţia a treia, Hotărârea din 27 septembrie 2007 în Cauza Reiner şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 29 august 2008, [Cererea nr. 1.505/02]).