Executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţă ar emana, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pp. 510-511, § 40). Dreptul de acces la o instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi (vezi, printre altele, Hornsby, şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V).
În acest sens, în Cauza Hornsby, §§ 41, 42 şi 45, ea a reţinut următoarele:
“41. Aceste afirmaţii capătă o importanţă şi mai mare în contextul contenciosului administrativ, cu ocazia unui diferend a cărui soluţionare este hotărâtoare pentru drepturile civile ale justiţiabilului. Introducând o acţiune în anulare în faţa celei mai înalte instanţe administrative a statului, acesta urmăreşte să obţină nu numai dispariţia actului litigios, dar şi, mai ales, înlăturarea efectelor sale. Or, protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii presupun obligaţia administraţiei de a se conforma unei sentinţe sau decizii pronunţate de o astfel de instanţă. Curtea reaminteşte în acest sens că administraţia constituie un element al statului de drept şi că interesul său se identifică, aşadar, cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Dacă administraţia refuză sau omite să se conformeze sau întârzie să o facă, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi.
42. Curtea observă că (…) Consiliul de Stat a anulat cele două decizii ale directorului din învăţământul secundar care le refuzau reclamanţilor – doar pe considerentul naţionalităţii lor – permisul solicitat (…). Ţinând cont de aceste decizii, părţile interesate puteau să pretindă că au dreptul ca cererile lor să aibă succes; reiterându-le la data de 8 august 1989 (…), ei nu au făcut decât să îi reamintească administraţiei obligaţia pe care o avea de a lua o decizie în conformitate cu regulile de drept a căror nerespectare a atras după sine anularea. Totuşi, ea a rămas în pasivitate până la data de 20 octombrie 1994.
(…) 45. Omiţând timp de peste cinci ani să ia măsurile necesare pentru a se conforma unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, autorităţile naţionale au lipsit, în cazul de faţă, prevederile art. 6 § 1 din Convenţie de orice efect util.”
Pe de altă parte, Curtea a reţinut următoarele în Cauza Iera Moni Profitou Iliou Thiras împotriva Greciei (nr. 32.259/02, § 35, 22 decembrie 2005):
“Art. 6 § 1 din Convenţie nu face nicio distincţie între hotărârile care admit şi cele care resping o cale de atac formulat în faţa instanţelor interne. Într-adevăr, indiferent de rezultat, este vorba mereu de o hotărâre judecătorească care trebuie respectată şi aplicată.”
În speţă, Curtea observă că, prin decizia sa din data de 6 februarie 2001, Curtea Supremă a anulat definitiv prevederile art. 5 din Ordinul nr. 508/1999, statuând că sunt ilegale, deoarece aduceau modificări nepermise legii prin înfiinţarea unei noi categorii de autorizaţii şi deoarece limitau valabilitatea autorizaţiilor până la concesionarea serviciilor publice portuare. Instanţa supremă a reţinut şi că reclamanta dobândise dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj maritim în condiţii de concurenţă şi că statul nu instituise prin lege un monopol cu privire la această activitate. Mai mult, ea a precizat că nu exista nicio prevedere legală care să prevadă că autorizaţiile eliberate îşi pierdeau valabilitatea în caz de concesiune a serviciului public portuar în beneficiul altor persoane (vezi paragraful 18 de mai sus).
Mai mult, prin decizia sa din 22 octombrie 2002, instanţa supremă a statuat că reluarea în Ordinul nr. 595/2000 a prevederilor deja anulate din Ordinul nr. 508/1999 constituia un mod de a eluda hotărârile judecătoreşti care au dobândit autoritate de lucru judecat şi încălca principiul constituţional al separaţiei puterilor. În plus, ea a statuat că dreptul reclamantei a fost încălcat, cu încălcarea condiţiilor care reieşeau din autorizaţia sa (vezi paragraful 31 de mai sus).
În măsura în care Guvernul susţine că deciziile în discuţie nu au stabilit alte obligaţii în sarcina autorităţilor decât aceea de a nu aplica prevederile anulate (vezi paragrafele 81 şi 83 de mai sus), Curtea reaminteşte că a statuat deja următoarele în Cauza Zazanis şi alţii împotriva Greciei (nr. 68.138/01, § 36 şi 38, 18 noiembrie 2004):
“36. (…) Obligaţia de a executa o hotărâre judecătorească nu se limitează la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul hotărârii este în acelaşi timp cel care trebuie respectat şi aplicat. Rezultă că, în ceea ce priveşte comportamentul administraţiei în urma unei hotărâri definitive şi executorii a justiţiei administrative, acesta nu poate împiedica sau, cu atât mai puţin, repune sub semnul întrebării fondul acestei hotărâri.
(…) 38. În speţă, este adevărat că Consiliul de Stat a anulat numai refuzul tacit al administraţiei de a acorda permisiunea de tăiere şi i-a trimis administraţiei cauza pentru ca aceasta să ia o hotărâre. Totuşi, Consiliul de Stat a afirmat în Decizia sa nr. 2.563/2000 că dosarul trimis administraţiei de către societatea «Loutrakat» era complet şi indica cu claritate situaţia imobilului, dar şi numărul, tipul şi poziţia copacilor care trebuiau tăiaţi. Cu toate acestea, în ciuda constatărilor Consiliului de Stat, direcţia de urbanism a invitat societatea, la fel cum o mai făcuse în mai multe rânduri înainte de sesizarea acestei instanţe, să completeze suplimentar dosarul (…).”
Curtea observă, în speţă, că cele două decizii în discuţie erau suficient de clare şi nu se pretau la discuţii în ceea ce priveşte conţinutul lor. Într-adevăr, ele stabileau foarte clar în sarcina autorităţilor obligaţia de a nu se mai întemeia pe prevederile în cauză şi de a-i permite reclamantei să îşi desfăşoare activitatea în baza autorizaţiei ce îi fusese acordată la data de 27 ianuarie 2000 – ceea ce era, de altfel, obiectivul urmărit de ea prin introducerea acţiunilor în anulare a prevederilor celor două ordine în litigiu. În măsura în care instanţele au constatat prin deciziile definitive că prevederile litigioase ale ordinelor în discuţie erau ilegale, autorităţile publice aveau datoria de nu le mai invoca.
Or, în ciuda deciziei din 6 februarie 2001, Ministerul Transporturilor a refuzat să îi permită reclamantei să îşi desfăşoare activitatea, pe motivul că acest drept nu le aparţinea decât societăţilor care au fost alese la finalul licitaţiei din 23 mai 2000 şi că această decizie nu a stabilit în dispozitivul ei nicio obligaţie în sarcina autorităţii competente (vezi paragraful 22 de mai sus). De asemenea, el i-a refuzat dreptul de desfăşurare a activităţii sale după decizia din 22 octombrie 2002, cu motivarea că nu a solicitat o nouă autorizaţie (vezi paragraful 36 de mai sus).
Curtea observă că Ordinul nr. 508/1999 a fost abrogat prin Ordinul nr. 595/2000, ale cărui prevederi litigioase au fost şi ele abrogate prin Ordinul nr. 1.867/2000. Totuşi, aceste prevederi au fost reluate în Ordinul nr. 287/2003.
În măsura în care Guvernul pretinde că reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în perioada 18 februarie 2002-28 februarie 2005 , Curtea constată că autorizaţia din 27 ianuarie 2000 nu era limitată la anumite zone portuare , în timp ce activitatea reclamantei în această perioadă nu s-a desfăşurat decât în zona 2, şi aceasta abia în urma unei noi acţiuni introduse de reclamantă împotriva Ministerului .
Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
Curtea observă că la data de 18 februarie 2002 reclamanta şi-a reluat activitatea în zona 2, în urma anulării pe cale judiciară a procedurii de licitaţie (vezi paragrafele 46 şi 48 de mai sus). De altfel, la 25 ianuarie 2004, acesteia i s-a eliberat o autorizaţie valabilă pentru zona menţionată mai sus până la data de 24 ianuarie 2009 (vezi paragraful 53 de mai sus).
De asemenea, Curtea constată că Înalta Curte a admis recursul în anulare al procurorului general şi, prin urmare, a respins acţiunea, în condiţiile în care procedura fusese deja soluţionată prin decizia definitivă din 10 iunie 2002 (vezi paragrafele 49 şi 54 de mai sus). Reclamanta a fost informată ulterior că valabilitatea autorizaţiei sale din 25 ianuarie 2004 înceta şi că era nevoită să înceteze să mai presteze serviciul de pilotaj în zona 2 în baza deciziei Înaltei Curţi (vezi paragrafele 56 şi 57 de mai sus).
Prin urmare, autorizaţia deţinută de reclamantă pentru zona 2, deşi valabilă până în 2009, a fost invalidată prin efectul admiterii recursului în anulare şi, ulterior, reclamanta a fost obligată să îşi înceteze activitatea în zona menţionată mai sus.
În aceste condiţii, Curtea nu are cum să subscrie la argumentul Guvernului conform căruia soluţia procedurii nu era direct hotărâtoare pentru un drept civil al reclamantei .
Curtea observă, aşadar, că o decizie definitivă favorabilă reclamantei, care îi permitea să îşi desfăşoare activitatea în zona 2, a fost anulată şi că întreaga procedură care s-a încheiat cu această decizie a fost anulată prin admiterea unei căi extraordinare de recurs.
Or, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi supusă rejudecării (Brumărescu, citată anterior, § 61; Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 32, 1 decembrie 2005), deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, şi anume a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
Curtea reaminteşte că în Cauza Brumărescu a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din cauza intervenţiei într-un litigiu civil a procurorului general, care nu era parte în procedură, şi din cauza rejudecării unei sentinţe definitive care a dobândit autoritate de lucru judecat. Or, aceste elemente se regăsesc în cauza de faţă.
Având în vedere cele de mai sus, trebuie respinsă excepţia invocată de Guvern şi constatat faptul că anularea deciziei definitive din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti i-a încălcat reclamantei dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
Asupra pretinselor încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1
Curtea observă că instanţa naţională supremă a statuat, în decizia sa din 6 februarie 2001, că reclamanta a dobândit dreptul de desfăşurare a activităţii de pilotaj maritim în condiţii de liberă concurenţă şi că, din cauza aplicării prevederilor primului ordin, i s-a interzis dreptul de a desfăşura această activitate (vezi paragraful 18 de mai sus). Această decizie a confirmat de altfel sentinţa din 15 iunie 2000 a Curţii de Apel în ceea ce priveşte anularea art. 5 din ordinul în cauză. Or, sentinţa pronunţată în prima instanţă reţinuse că toate încălcările aduse obiectului de activitate al reclamantei au efecte asupra patrimoniului său şi sunt echivalente unei exproprieri, încălcând astfel prevederile Constituției (vezi paragraful 12 de mai sus). Pe de altă parte, Curtea Supremă, în decizia sa din 5 noiembrie 2001, care respingea un recurs în anulare introdus împotriva acestor două decizii, a subliniat că autorizaţia din 27 ianuarie 2000 era un drept dobândit în patrimoniul reclamantei, drept ce trebuia aşadar să fie protejat pe toată durata valabilităţii autorizaţiei; mai mult, limitarea adusă autorizaţiei în perioada sa de valabilitate nu era conformă cu legea (vezi paragraful 24 de mai sus).
Instanţa supremă a mai reţinut, în decizia sa definitivă din 22 octombrie 2002, că dreptul reclamantei a fost încălcat prin aplicarea prevederilor celui de al doilea ordin, cu încălcarea condiţiilor care reies din autorizaţia sa , această decizie confirmând sentinţa din 22 noiembrie 2001 a Curţii de Apel, care, la rândul său, a reţinut că reclamanta avea dreptul să îşi desfăşoare activitatea în baza autorizaţiei din 27 ianuarie 2000 .
Astfel, rezultă că instanţele naţionale au statuat că reclamanta avea, în baza autorizaţiei menţionate mai sus, dreptul de a desfăşura activitatea de pilotaj şi că limitarea adusă autorizaţiei respective în timpul valabilităţii sale nu era legală.
În acest sens, Curtea reaminteşte că noţiunea de “bunuri” din art. 1 din Protocolul nr. 1 are sferă de aplicare autonomă, care nu se limitează la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi de asemenea considerate “drepturi de proprietate” şi, aşadar, “bunuri” în sensul acestei prevederi (Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, seria A, nr. 306-B, p. 46, § 53; Iatridis, citată anterior, § 54).
Aşadar, Curtea admite, alături de reclamantă, că în speţă exista o valoare patrimonială prin autorizaţia însăşi, în baza căreia ea putea să aibă speranţa legitimă de a-şi desfăşura activitatea economică. Guvernul recunoaşte de altfel el însuşi că autorizaţia în discuţie putea constitui un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi paragraful 126 de mai sus). Rezultă că reclamanta avea un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reclamanta a suferit astfel o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor.
Prin urmare, trebuie stabilit în primul rând dacă această ingerinţă era prevăzută de lege, ţinând cont de faptul că supremaţia dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor Convenţiei. Necesitatea de a cerceta dacă s-a păstrat un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului nu poate interveni decât subsecvent, după ce s-a stabilit că ingerinţa litigioasă a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară (Iatridis, § 58).
În speţă, Curtea reaminteşte că instanţa supremă naţională a reţinut ilegalitatea oricărei limitări aduse autorizaţiei reclamantei în perioada sa de valabilitate. O astfel de constatare determină Curtea să constate că ingerinţa în cauză nu era conformă cu legea internă şi o scuteşte de a mai analiza dacă ea urmărea un scop legitim şi dacă era proporţională cu acest scop.
Prin urmare, Curtea apreciază că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat din cauza neexecutării deciziilor Curţii Supreme de Justiţie [. . . ] şi din cauza admiterii recursului în anulare .
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI HOTĂRÂREA din 3 iunie 2008 în Cauza Societatea Comercială “Pilot Service” – S.A.Constanţa împotriva României (Cererea nr. 1.477/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 5 martie 2009, extrase
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.