DREPTUL LA VIATA , DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, DOSARUL “MINERIADELOR

DREPTUL LA VIATA ,  DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, DOSARUL “MINERIADELOR

Curtea a obligat statul român la plata sumei de 30.000 cu titlu de daune morale către doamna Anca Mocanu.

În drept, reclamanţii s-au plâns de absenţa unei anchete efective, imparţiale şi diligente, susceptibilă să ducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile de represaliile violente în cazul manifestărilor din 13 şi 14 iunie 1990.

În hotărârea pronunţată în 13 noiembrie 2012 în cauza Anca Mocanu şi alţii contra România , CEDO

“1. Hotaraste, in unanimitate, sa conexeze cererile;

2. Declara, in unanimitate, cererile admisibile in ceea ce priveste plangerile in temeiul articolului 2 al Conventiei, in ceea ce priveste reclamanta Anca Mocanu, articolul 3 al Conventiei in ceea ce priveste reclamantul si Stoica Marin a articolului 6 si 1 al Conventiei in ceea ce priveste asociatia reclamanta si inadmisibila pentru restul;

3. Hotaraste in unanimitate ca a existat o incalcare a articolului 2 din Conventie, in aspectul sau procedural in ceea ce priveste reclamanta Anca Mocanu;

4. Hotaraste cu cinci voturi contra doua, ca nu a existat nici o incalcare a articolului 3 al Conventiei in ceea ce priveste Marin Stoica solicitantului;

5. Hotaraste in unanimitate ca a existat o incalcare a articolului 6 si 1 al Conventiei in ceea ce priveste asociatia reclamanta;

6. Hotaraste in unanimitate ca nu este necesar sa se examineze plangerea in temeiul articolului 34 al Conventiei;

7. Hotaraste, in unanimitate

a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului Anca Mocanu, in termen de trei luni de la data la care hotararea devine definitiva, in conformitate cu articolul 44 si 2 din Conventie, 30.000 (treizeci de mii de euro) care urmeaza sa fie convertiti in moneda nationala a statului reclamat la rata de schimb aplicabila la data platii, prejudiciul moral, plus orice taxa care poate fi perceputa de impozitare;

b) ca de la expirarea perioadei stabilite si pana la plata, aceste sume vor fi majorate cu o dobanda simpla la o rata egala cu rata marginala de imprumut a Bancii Centrale Europene pentru perioada de penalizare, plus trei puncte procentuale;

8. Respinge cu cinci voturi contra doua, cererea de satisfactie echitabila pentru restul”.

Articolul 2 – Dreptul la viaţă –  al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie , Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  135 din 31 mai 1994

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

Curtea a constatat că procedurile penale referitoare la decesul domnului Velicu-Valentin Mocanu erau încă pendinte în iulie 2011, după mai bine de 20 de ani de la iniţierea lor. Lipsa de diligenţă a autorităţilor obligă Curtea la constatarea unei încălcări a articolului 2 sub aspect procedural, din cauza lipsei unei anchete efective.

La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté une exception similaire dans son arrêt Association « 21 Décembre 1989 » et autres (nos 33810/07 et 18817/08, §§ 119-125, 24 mai 2011). Elle rappelle également que l’obligation d’épuiser les voies de recours internes, prévue par l’article 35 de la Convention, concerne les recours qui sont accessibles aux requérants et qui peuvent porter remède à la situation dont ceux-ci se plaignent. Pareils recours doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues. Enfin, il incombe à l’État défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (Selmouni c. France [GC], no 25803/94, § 75, CEDH 1999‑V).

210.  A cet égard, la Cour estime qu’un seul jugement définitif d’un tribunal de première instance ne suffit pas à démontrer avec assez de certitude l’existence de voies de recours internes effectives et accessibles pour des griefs comparables à ceux des requérants (Selçuk et Asker c. Turquie, 24 avril 1998, § 68, Recueil des arrêts et décisions 1998‑II).

211.  Elle rappelle en outre que les obligations de l’État découlant de l’article 2 ne sauraient être satisfaites par le simple octroi de dommages et intérêts (voir, par exemple, l’arrêt Yaşa c. Turquie, 2 septembre 1998, § 74, Recueil 1998‑VI, et Dzieciak c. Pologne, no 77766/01, § 80, 9 décembre 2008). Enfin, l’enquête requise par les articles 2 et 3 de la Convention doit être propre à conduire à l’identification de ceux qui pourraient être tenus responsables.

212.  Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

223.  Pour les mêmes raisons, le public doit avoir un droit de regard suffisant sur l’enquête ou sur ses conclusions, de sorte qu’il puisse y avoir mise en cause de la responsabilité tant en pratique qu’en théorie. Le degré requis de contrôle du public peut varier d’une situation à l’autre. Dans tous les cas, toutefois, les proches de la victime doivent être associés à la procédure dans toute la mesure nécessaire à la protection de leurs intérêts légitimes (McKerr c. Royaume-Uni, no 28883/95, § 115, CEDH 2001‑III).

Plus particulièrement, en cas de violation massive de droits aussi fondamentaux que le droit à la vie, la Cour a souligné l’importance du droit des victimes et de leurs familles et ayants droit, ainsi que de toute la société (Şandru et autres c. Roumanie, no 22465/03, § 79, 8 décembre 2009) ( 79. În sfârşit, Curtea nu ignoră complexitatea de necontestat a cauzei, consideră că miza politică şi socială invocată de Guvern nu poate justifica durata anchetei. Din contră, importanţa sa pentru societatea română ar fi trebuit să stimuleze autorităţile interne să soluţioneze dosarul cu promptitudine şi fără întârzieri pentru a preveni orice aparenţă de tolerare a actelor nelegale sau înţelegeri pentru săvârşirea lor), de connaître la vérité sur les circonstances de ces évenements, ce qui implique le droit à une enquête judiciaire effective (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, § 144).

Dans le contexte des États qui ont connu une transition vers un régime démocratique, il est légitime pour un État de droit d’engager des poursuites pénales à l’encontre de personnes qui se sont rendues coupables de crimes sous un régime antérieur (voir mutatis mutandis Streletz, Kessler et Krenz c. Allemagne [GC], nos 34044/96, 35532/97 et 44801/98, §§ 80-81, CEDH 2001‑II).

Dès lors, en cas d’usage massif de la force meurtrière à l’encontre de la population civile, lors de manifestations antigouvernementales précédant la transition d’un régime totalitaire vers un régime plus démocratique, la Cour ne peut pas considérer qu’une enquête est effective lorsqu’elle s’achève par l’effet de la prescription de la responsabilité pénale, alors que ce sont les autorités elles-mêmes qui sont restées inactives. Par ailleurs, comme la Cour l’a déjà indiqué, l’amnistie ou la grâce sont généralement incompatibles avec le devoir qu’ont les États d’enquêter sur des actes de torture et de lutter contre l’impunité des crimes internationaux (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, § 144). TROISIÈME SECTION AFFAIRE ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE (Requêtes nos 10865/09, 45886/07 et 32431/08) ARRÊT 13 novembre 2012, §§ 209-224.

Curtea reaminteşte că, în cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică evoluţia unei anchete într-o situaţie deosebită, înseamnă că reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru păstrarea încrederii publicului şi adeziunea la statul de drept. Obligaţia statului în ceea ce priveşte art. 2 din Convenţie nu poate fi considerată satisfăcută decât dacă mecanismele de protecţie prevăzute în dreptul intern funcţionează efectiv, ceea ce presupune o examinare promptă a cauzei şi fără întârzieri inutile. Orice carenţă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a circumstanţelor speţei sau de identificare a responsabililor riscă să conducă la concluzia că nu prezintă nivelul de eficienţă necesar (Šilih, pct. 195 şi Varnava şi alţii, pct. 191).

În speţă, Curtea ia act de faptul că, la scurt timp după evenimentele de la Timişoara din 1989, a fost iniţiată o anchetă din oficiu. Iniţiată în ianuarie 1990, procedura s-a încheiat la 15 octombrie 2008 cu condamnarea definitivă a responsabililor de organizarea represiunii manifestaţiilor anticomuniste. Prin urmare, Curtea se va limita la examinarea caracterului său efectiv în raport cu durata sa. Aceasta reaminteşte că competenţa sa ratione temporis nu îi permite să ia în considerare faptul că perioada de paisprezece ani şi patru luni ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei pentru România.

Mai întâi, Curtea ia act de faptul că, în 1994, cauza era încă pendinte în faţa Parchetului Militar, unde nu s-a instrumentat aparent nimic după aprilie 1990. Încetarea urmăririi penale pronunţată în 1996 a fost, la rândul său, infirmată un an şi jumătate mai târziu. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că ancheta le-a fost încredinţată procurorilor militari care erau, ca şi acuzaţii, militari care respectau principiul subordonării ierarhice şi erau astfel subordonaţi acuzaţilor care, în perioada 1990-1991, au fost miniştri ai apărării şi internelor (a se vedea, mutatis mutandis, Barbu Anghelescu/România, nr. 46430/99, pct. 67, 5 octombrie 2004, Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, pct. 107, 12 octombrie 2004, şi Manţog împotriva României, nr. 2893/02, pct. 69-70, 11 octombrie 2007). HOTĂRÂREA din 8 decembrie 2009 Cauza Şandru şi alţii împotriva României, §§ 72- 74.

Articolul  6 – Dreptul la un proces echitabil – al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

Curtea a constatat că asociaţia a depus o plângere în 1990 şi că ancheta referitoare la vandalizarea sediului său s-a finalizat în anul 2009. Chiar dacă nu poate lua în considerare decât perioada de după 1994, anul aderării României la Convenţie, Curtea a considerat că durata anchetei era oricum nerezonabilă, articolul 6 fiind astfel grav încălcat.

La Cour rappelle avoir conclu à maintes reprises, dans des affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (Frydlender c. France [GC], no 30979/96, CEDH 2000‑VII, et Săileanu c. Roumanie, no 46268/06, § 50, 2 février 2010). TROISIÈME SECTION AFFAIRE ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE (Requêtes nos 10865/09, 45886/07 et 32431/08) ARRÊT 13 novembre 2012, § 279.

Articolul  3 – Interzicerea torturii – al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, LEGEa Nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  135 din 31 mai 1994

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Curtea a reamintit că atunci când o persoană afirmă că a fost victima unor tratamente rele din partea serviciilor de poliţie, Statul trebuie să efectueze o anchetă eficientă de natură să permită identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile. Curtea a constatat că domnul Marin Stoica a fost victima unor violenţe în iunie 1990 şi că primele demersuri în vederea recunoaşterii calităţii sale de victimă au fost efectuate abia în anul 2001, unsprezece ani mai târziu. Aceasta consideră totodată că pasivitatea reclamantului în toată această perioadă nu permite stabilirea unei încălcări a articolului 3.

La Cour rappelle les principes consacrés dans son arrêt Šilih c. Slovénie ([GC], no 71463/01, §§ 159-163, 9 avril 2009) et appliqués plus récemment à une autre affaire similaire contre la Roumanie (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité).

Elle rappelle ainsi que l’obligation procédurale que recèlent les articles 2 et 3 de la Convention de mener une enquête effective est devenue une obligation distincte et indépendante pouvant s’imposer à l’État même lorsque l’atteinte à la vie ou à l’intégrité corporelle est survenue avant la date d’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de cet État. Cependant, pour que ladite obligation procédurale devienne applicable, il doit être établi qu’une part importante des mesures procédurales ont été ou auraient dû être mises en œuvre après la ratification de la Convention par le pays concerné.

En l’espèce, la Cour observe que la procédure pénale concernant la répression violente des manifestations de juin 1990, entamée en 1990, a continué après le 20 juin 1994, date de la ratification de la Convention par la Roumanie. C’est après cette date qu’un réquisitoire a été établi pour ce qui est du décès de plusieurs personnes, à cette occasion (paragraphe 120), et que plusieurs décisions de justice sont intervenues (paragraphes 125 et suivants). A ce jour, l’enquête est toujours pendante devant le parquet. Il s’ensuit qu’une part importante des mesures procédurales a été accomplie et que celles-ci doivent encore être mises en œuvre après la ratification de la Convention.

Il en va de même pour ce qui est des allégations de mauvais traitements des requérants Marin Stoica et Teodor Mărieş, qui ont été associés à l’enquête, en tant que parties lésées, à partir de 2002, les décisions du parquet et des tribunaux à leur égard ayant été rendues entre 2005 et 2011.

Dès lors, la Cour juge qu’elle est compétente ratione temporis pour connaître de l’allégation de violation de l’article 3 dans son volet procédural (mutatis mutandis, Agache et autres c. Roumanie, no 2712/02, §§ 70-73, 20 octobre 2009, et Şandru et autres, précité, § 59).

Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue.

La Cour rappelle également que, lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi, de la part de la police ou d’autres services comparables de l’État, des traitements contraires à l’article 3 de la Convention, cette disposition, combinée avec le devoir général imposé à l’État par l’article 1 de « reconna[ître] à toute personne relevant de [sa] juridiction les droits et libertés définis (…) [dans la] Convention », requiert, par implication, qu’il y ait une enquête officielle effective. Cette enquête, à l’instar de celle requise par l’article 2, doit pouvoir mener à l’identification et à la punition des responsables (Labita, précité, § 131).

Tout comme il est impératif que les autorités internes compétentes ouvrent une enquête et prennent des mesures dès que des allégations de mauvais traitements ont été portées à leur connaissance, il incombe également aux intéressés de faire preuve de diligence et d’initiative (voir, mutatis mutandis, Frandeş c. Roumanie (déc.), no 35802/05, 17 mai 2011). TROISIÈME SECTION AFFAIRE ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE (Requêtes nos 10865/09, 45886/07 et 32431/08) ARRÊT 13 novembre 2012, §§ 238 -242,  242,    267.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI AD-HOC FLORIN STRETEANU

Curtea a statuat constant raportat la articolul 3 din Convenţie că atunci când un individ afirmă că agenţii Statului l-au supus la tratamente contrare articolului 3, autorităţile competente trebuie să efectueze o anchetă oficială efectivă, aptă să permită stabilirea faptelor şi identificarea şi sancţionarea celor responsabili. (Assenov şi alţii c Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 102; Şerban c România, § 80, 10 ianuarie 2012).

La Cour rappelle que l’article 3 de la Convention impose aux autorités nationales le devoir de mener une enquête officielle effective lorsqu’une personne allègue, de manière « défendable », avoir été victime d’actes contraires à l’article 3 et commis dans des circonstances suspectes, quelle que soit la qualité des personnes mises en cause (M.C. c. Bulgarie, no 39272/98, §§ 151 et 153, CEDH 2003-XII). Cette enquête doit pouvoir mener non seulement à l’identification mais aussi à la punition des responsables (Macovei et autres c. Roumanie, no 5048/02, § 46, 21 juin 2007). Une exigence de célérité et de diligence raisonnable est implicite dans l’obligation d’enquêter, même si l’enquête vise des faits commis par des civils (Ebcin c. Turquie, no 19506/05, § 56, 1er février 2011).

Par ailleurs, dans la mesure où l’enquête interne portait en l’espèce également sur des faits reprochés à des policiers, la Cour rappelle que lorsqu’un agent de l’État est accusé de délits graves impliquant des traitements contraires à l’article 3, il n’est, en principe, pas acceptable que la conduite et l’aboutissement de tels procès se heurtent, entre autres, à la prescription pénale en raison d’atermoiements judiciaires incompatibles avec l’exigence de célérité et de diligence raisonnable, implicite dans ce contexte (Okkalı c. Turquie, no 52067/99, §§ 65 et 66, 17 octobre 2006, Huseyin Simsek c. Turquie, no 68881/01, § 67, 20 mai 2008 et Damian­Burueana et Damian c. Roumanie, no 6773/02, §§ 80-81, 26 mai 2009). AFFAIRE ŞERBAN c. ROUMANIE (Requête no 11014/05) ARRÊT 10 janvier 2012 DÉFINITIF 10/04/2012, §§ 80, 81.

Obligaţia de celeritate şi diligenţă rezonabilă în obligaţia de a ancheta există chiar şi dacă ancheta vizează fapte comise de către civili  (Ebcin c Turcia, §56, 1 februarie 2011). Totodată, în opinia Curţii, nu este acceptabil, în principiu, ca derularea unui astfel de proces să fie afectată, printre altele, de intervenţia prescripţiei din motive imputabile organelor judiciare, incompatibile cu exigenţa de celeritate şi diligenţă rezonabilă, implicită în acest context (Okkali c Turcia, §76, 2006; Türkmen c Turcia, 19 decembrie 2006; Hüseyin Şimşek c Turcia, §67, 20 mai 2008; Şerban c România, § 80).

[…]     O altă întrebare se poate ridica în această privinţă. Există, în cazuri precum cel din speţă, motive pentru a exclude de plano prescripţia? În alţi termeni, s-ar putea lărgi sfera infracţiunilor imprescriptibile pentru a include şi faptele precum cele comise asupra reclamantului? Câteva hotărâri recente ale Curţii par să ofere un răspuns afirmativ. Curtea a statuat că în caz de folosire masivă a forţei fizice asupra populaţiei civile în cadrul unor manifestaţii antiguvernamentale precedând tranziţia de la un regim totalitar la un regim democratic, Curtea nu poate să accepte că o anchetă este efectivă când ea se finalizează datorită prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care autorităţile în sine au rămas inactive (Asociaţia 21 Decembrie 1989 şi alţii contra România, § 144, 24 mai 2011).

La Cour a déjà souligné ci-dessus l’importance du droit des victimes et de leurs familles et ayants droit de connaître la vérité sur les circonstances d’événements impliquant la violation massive de droits aussi fondamentaux que le droit à la vie, qui implique le droit à une enquête judiciaire effective et l’éventuel droit à la réparation. Pour cette raison, dans le cas de l’usage massif de la force meurtrière à l’encontre de la population civile lors de manifestations antigouvernementales précédant la transition d’un régime totalitaire vers un régime plus démocratique, comme en l’espèce, la Cour ne peut pas accepter qu’une enquête soit effective lorsqu’elle s’achève par l’effet de la prescription de la responsabilité pénale, alors que ce sont les autorités elles-mêmes qui sont restées inactives. Par ailleurs, comme la Cour l’a déjà indiqué, l’amnistie est généralement incompatible avec le devoir qu’ont les États d’enquêter sur des actes de torture (Ould Dah c. France (déc.), no 13113/03, du 17 mars 2009) et de lutter contre l’impunité des crimes internationaux. Il en est de même en ce qui concerne la grâce (Abdülsamet Yaman c. Turquie, no 32446/96, § 55, 2 novembre 2004).

Eu égard aux éléments qui précédent, la Cour estime que les autorités nationales n’ont pas agi avec le niveau de diligence requis au regard de l’article 2 de la Convention. En conséquence, elle conclut à la violation de cette disposition en son aspect procédural.AFFAIRE ASSOCIATION « 21 DECEMBRE 1989 »ET AUTRES c. ROUMANIE (Requêtes nos 33810/07 et 18817/08) ARRÊT 24 mai 2011 DÉFINITIF 28/11/2011, §§ 144, 145.

Potrivit art. I  din Legea nr. 27 din 16 martie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012, Codul penal  al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează, printre altele, după cum urmează:

1. La articolul 121, alineatul 2 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul:

a) infracţiunilor contra păcii şi omenirii, indiferent de data la care au fost comise;

b) infracţiunilor prevăzute la art. 174 – 176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei.”

2. La articolul 121, după alineatul 2 se introduce un nou alineat, alineatul 3, cu următorul cuprins:

“Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii.”

Mai mult, Curtea a subliniat că amnistia şi graţierea sunt în general incompatibile cu datoria pe care o are Statul de a ancheta actele de tortură şi de a lupta împotriva impunităţii crimelor internaţionale. (Ould Dah contra Franţa, 17 martie 2009; Abdülsamet Yaman contra Turcia, § 55, 2 noiembrie 2004). Această jurisprudenţă nu impune Statelor obligaţia de a exclude de plano prescripţia pentru fapte susceptibile de a cădea sub incidenţa articolului 3. În opinia judecătorului, hotărârea pronunţată în cauza Asociaţia 21 Decembrie 1989 şi alţii contra România nu a stabilit o obligaţie în sarcina legiuitorului de a face omorul imprescriptibil. În concordanţă cu jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a subliniat că o anchetă care se derulează în timpul în care curge termenul de prescripţie şi care se caracterizează mai degrabă prin pasivitatea autorităţilor nu poate fi considerată ca fiind efectivă. În acelaşi timp, faptul că o anchetă duce la condamnări înainte de expirarea termenului de prescripţie nu o face neapărat efectivă  (Şandru şi alţii contra România, § 73 – 80, 8 decembrie 2009). În fine, imprescriptibilitatea trebuie să păstreze un caracter excepţional, adică să fie în principiu rezervată infracţiunilor prevăzute de dreptul internaţional penal (genocid, crime contra umanităţii, crime de război). Pe cale de consecinţă, fie un comportament este calificat ca o crimă internaţională, fapt care îl face imprescriptibil, fie este supus normelor de drept comun. Este dificil a concepe crearea unei categorii autonome de infracţiuni a căror gravitate se situează între infracţiunile ce derivă din dreptul internaţional şi infracţiunilor de drept comun, dar cărora li se aplică imprescriptibilitatea proprie infracţiunilor din dreptul internaţional. O astfel de categorie, care este identificată exclusiv din prisma tipului de acte incriminate (folosirea masivă a forţei de constrângere faţă de populaţia civilă în cadrul unor tulburări sociale care caracterizează o schimbare de regim politic) este lipsită de precizia cerută de dreptul penal.

Curtea, prin referire la jurisprudenţa sa anterioară, subliniază încă o dată faptul că obligaţiile impuse de art. 2 ar trebui să asigure o protecţie practică, nu numai la nivel teoretic (Silih c. Slovenia §195, Varnava şi alţii c. Turcia § 191, Șandru şi alţii c. România §72).

De asemenea, este de remarcat faptul că în faza de urmărire penală, organele militare care se ocupau de caz, se aflau sub aceeaşi conducere ca şi ofiţeri militari cercetaţi, însă Curtea, prin jurisprudenţa sa anterioară a evidenţiat necesitatea că persoanele răspunzătoare de anchetă trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente (a se vedea şi Güleç c. Turcia §§ 81 – 82, Őğur c. Turcia §§ 91 – 92, Barbu Anghelescu c. România § 67, Sandru şi alţii c. România §74).

Statul trebuie să îşi organizeze sistemul judiciar într-o asemenea manieră încât să se permită respectarea cerinţelor impuse de Convenţie (în acest sens, a se vedea şi R.M.D c. Elveţia §54, Silih c. Slovenia §210, Sandru şi alţii c. România §78). AFFAIRE ŞERBAN c. ROUMANIE (Requête no 11014/05) ARRÊT 10 janvier 2012 DÉFINITIF 10/04/2012

Prescripţia poate să se datoreze pasivităţii autorităţilor sau pasivităţii victimei care nu înţelege să sesizeze autorităţile. În primul caz, prescripţia relevă necunoaşterea de către Stat a obligaţiilor care îi incumbă, în timp ce în a doua situaţie este dificil a imputa vreo vină autorităţilor. Aceste este motivul pentru care posibilitatea de prescriere a acţiunii publice cu privire la comportamente care intră sub incidenţa articolului 3 nu este în sine incompatibilă cu obligaţiile care decurg din acest text. Curtea nu are astfel niciun motiv pentru care să excludă de plano prescripţia raportat la această categorie de infracţiuni, ci ea trebuie să verifice de la caz la caz dacă prescripţia relevă pasivitatea autorităţilor sau dacă ea se datorează exclusiv reclamantului.

La Cour rappelle que, en vérifiant si deux affaires sont essentiellement les mêmes, elle prend en compte l’identité des parties dans les deux procédures, les dispositions légales sur lesquelles celles-ci se sont fondées, la nature des griefs des parties et celle de la réparation qu’elles tentent d’obtenir (voir, mutatis mutandis, Smirnova et Smirnova c. Russie (déc.), nos 46133/99 et 48183/99, 3 octobre 2002, Folgerø et autres c. Norvège (déc.), no 15472/02, 14 février 2006, et Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Suisse (no 2) [GC], no 32772/02, § 63, CEDH 2009-…).

En l’espèce, la Cour note que le requérant a précédemment introduit une autre requête devant elle, enregistrée sous le numéro 33810/07, soulevant sous l’angle de l’article 8 un grief similaire à celui soulevé dans le cadre de la présente requête enregistrée sous le numéro 45886/07. La requête précédente, fondée sur les faits dénoncés également dans la présente affaire, a abouti à un constat de violation de l’article 8 (Association « 21 Décembre 1989 » et autres, précité, §§ 161-176).

La Cour doit donc déterminer si, en l’espèce, le présent grief est « essentiellement le même » que celui déjà soumis dans la requête no 33810/07.

Elle note que, par rapport à sa requête antérieure, le requérant n’a apporté devant la Cour, dans le cadre de son grief formulé sous l’angle de l’article 8 dans la présente requête, aucun élément qui constituerait un fait nouveau, au sens de l’article 27 § 1 b) de la Convention (voir, a contrario, Delgado c. France, no 38437/97, décision de la Commission du 9 septembre 1998, et C.G. et autres c. Bulgarie (déc.), no 1365/07, 13 mars 2007).

Il s’ensuit que ce grief étant « essentiellement le même » que celui qui a été présenté antérieurement par le requérant Teodor Mărieş devant la Cour, il tombe sous le coup de l’article 35 § 2 b) de la Convention et doit en conséquence être rejeté, en application de l’article 35 §§ 2 et 4 de celle-ci. TROISIÈME SECTION AFFAIRE ANCA MOCANU ET AUTRES c. ROUMANIE (Requêtes nos 10865/09, 45886/07 et 32431/08) ARRÊT 13 novembre 2012, §§ 284-288.

OPINION DISSIDENTE DE LA JUGE ZIEMELE, À LAQUELLE SE RALLIE LE JUGE ŠIKUTA

1. Il convient de rappeler que la Cour a toujours dit que « [e]n cas de mauvais traitement délibéré infligé par des agents de l’État au mépris de l’article 3, (…) deux mesures s’imposent pour que la réparation soit suffisante. Premièrement, les autorités de l’État doivent mener une enquête approfondie et effective pouvant conduire à l’identification et à la punition des responsables (voir, entre autres, Krastanov, précité, § 48, Çamdereli c. Turquie, no 28433/02, §§ 28-29, 17 juillet 2008, et Vladimir Romanov, précité, §§ 79 et 81). Deuxièmement, le requérant doit le cas échéant percevoir une compensation (Vladimir Romanov, précité, § 79, et, mutatis mutandis, Aksoy, précité, § 98, et Abdülsamet Yaman c. Turquie, no 32446/96, § 53, 2 novembre 2004 (ces deux arrêts dans le contexte de l’article 13)) ou, du moins, avoir la possibilité de demander et d’obtenir une indemnité pour le préjudice que lui a causé le mauvais traitement (comparer, mutatis mutandis, Nikolova et Velitchkova, précité, § 56 (concernant une violation de l’article 2), Çamdereli, précité, § 29, et Yeter c. Turquie, no 33750/03, § 58, 13 janvier 2009). » Comme la Cour l’a expliqué : « [p]our ce qui est de l’exigence d’une enquête approfondie et effective, la Cour rappelle que, lorsqu’un individu soutient de manière défendable avoir subi, aux mains de la police ou d’autres services comparables de l’État, de graves sévices illicites et contraires à l’article 3, cette disposition, combinée avec le devoir général imposé à l’État par l’article 1 de la Convention de « reconnaître à toute personne relevant de [sa] juridiction, les droits et libertés définis (…) [dans la] Convention », requiert, par implication, qu’il y ait une enquête officielle effective. Cette enquête, à l’instar de celle résultant de l’article 2, doit pouvoir mener à l’identification et à la punition des responsables (voir, notamment, Assenov et autres, précité, § 102, Labita, précité, § 131, Çamdereli, précité, §§ 36–37, et Vladimir Romanov, précité, § 81). Pour qu’une enquête soit effective en pratique, la condition préalable est que l’État ait promulgué des dispositions de droit pénal réprimant les pratiques contraires à l’article 3 (comparer, mutatis mutandis, M.C. c. Bulgarie, no 39272/98, §§ 150, 153 et 166, CEDH 2003–XII, Nikolova et Velitchkova, précité, § 57, et Çamdereli, précité, § 38). » Le fait que pareille enquête se termine par le jeu de la prescription exigerait que la Cour procède à un examen sérieux de la compatibilité d’une telle issue avec les exigences de l’article 3. En tout état de cause, l’affaire à l’étude est d’autant plus grave que les événements des 13 et 14 juin 1990 s’inscrivent dans le cadre du processus par lequel la Roumanie a renversé le régime totalitaire en place. Cette affaire concerne encore des événements qui se situent dans le sillage de la chute de Nicolae Ceausescu, intervenue en décembre 1989 : l’incertitude et l’agitation régnaient dans le pays ; la population continuait à s’affranchir de l’ancien pouvoir politique et les manifestations qui ont eu lieu place de l’Université témoignent de la lutte engagée pour promouvoir un nouveau régime démocratique. Il s’agit là selon moi de circonstances particulières, comme le montre à l’évidence la réaction du soi-disant gouvernement de transition, qui avait décidé de réprimer par tous les moyens des manifestations pacifiques.

[…] Deuxièmement, dès lors que l’on se trouve dans le contexte des graves violations des droits de l’homme qui peuvent accompagner un changement de régime politique, la Cour a souligné qu’il est particulièrement important qu’une enquête adéquate soit menée dans le but de découvrir la vérité. Or pareille enquête ne saurait s’achever par l’effet de la prescription (Association « 21 décembre 1989 » et autres c. Roumanie, nos 33810/07 et 18817/08, § 144, 24 mai 2011). Cette approche adoptée par la Cour est conforme aux Principes fondamentaux et directives concernant le droit à un recours et à réparation des victimes de violations flagrantes du droit international des droits de l’homme et de violations graves du droit international humanitaire adoptés par l’Assemblée générale des Nations unies dans sa résolution 60/147 du 16 décembre 2005. Les Nations unies ont élaboré une liste détaillée qui cerne en substance l’obligation de ne pas permettre que les violations flagrantes des droits de l’homme restent impunies. Parmi ces principes, on peut mentionner les suivants : « [e]n cas de violations flagrantes du droit international des droits de l’homme (…), les États ont l’obligation d’enquêter et, s’il existe des éléments de preuve suffisants, le devoir de traduire en justice la personne présumée responsable et de punir la personne déclarée coupable de ces violations. (…) » « Lorsqu’un traité applicable ou une autre obligation internationale le prévoit, la prescription ne s’applique pas aux violations flagrantes du droit international des droits de l’homme (…). » « La prescription prévue dans le droit interne pour d’autres types de violations qui ne constituent pas des crimes de droit international, y compris les délais applicables aux actions civiles et aux autres procédures, ne devrait pas être indûment restrictive. » La Cour a souscrit à une approche similaire notamment dans l’arrêt Association « 21 décembre 1989 » et autres c. Roumanie du 24 mai 2011 ,  où les circonstances sont apparentées à celles de l’espèce.

En bref, je ne saurais admettre que la chambre applique deux approches différentes s’agissant de deux personnes victimes des mêmes événements. Les autorités roumaines elles-mêmes n’ont pas refusé d’ouvrir une enquête sur les plaintes de M. Stoica, alors même qu’elles en ont été saisies en 2001. La Cour européenne des droits de l’homme n’a dès lors pas à prendre une autre décision à cet égard. Selon moi, il y a eu violation de l’article 3 à l’égard de M. Stoica.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului,  Secţia a treia,  HOTĂRÂREA din 13 noiembrie 2012 ,  Cauza Anca Mocanu şi alţii c. România , Plângerile nr. 10865/09, 32431/08 şi 45886/07 , extrase, http://hudoc.echr.coe.int; eurolex2011