Contenciosul fiscal iese din sfera drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar în ceea ce priveşte situaţia contribuabililor (Ferrazzini, §§ 29-31).
În cauză, Curtea constată că, deşi litigiul a fost adus în faţa instanţelor civile, acesta se referea la supunerea la impozitul pe venit a ajutoarelor acordate reclamanţilor. Aşadar, era vorba de datorii fiscale contestate de către reclamanţi.
Astfel, având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciază că obiectul litigiului ţinea în principal de dreptul public, mai exact de contenciosul fiscal (vezi, mutatis mutandis, Cabinet Diot şi S.A. Gras Savoye împotriva Franţei (dec.), nr. 49.217/99 şi 49.218/99, 3 septembrie 2002).
În plus, Curtea nu distinge în procedura în cauză nicio “nuanţă penală” (vezi, a contrario, Bendenoun împotriva Franţei, Hotărârea din 24 februarie 1994, seria A nr. 284, p. 20, § 47).
Prin urmare, art. 6 § 1 nu este aplicabil în cauză.
Asupra pretinsei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1
Curtea observă, în primul rând, că nu se contestă faptul că, în baza Deciziei definitive din 27 martie 2001, reclamanţii aveau împotriva statului o creanţă suficient de clar stabilită pentru a fi exigibilă. De altfel, Ministerul Apărării le-a plătit sumele în discuţie, de care s-au putut bucura până la Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 ianuarie 2002, care a dispus rambursarea lor. Această decizie a constituit, aşadar, o ingerinţă în exercitarea de către reclamanţi a dreptului lor de creanţă şi, prin aceasta, în dreptul lor la respectarea bunurilor.
În ceea ce priveşte regula aplicabilă în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea reaminteşte că acest articol conţine 3 norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi care are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor.
Curtea constată că reclamanţii se plâng de privarea de drepturile lor de creanţă, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1. Este adevărat că o ingerinţă în exercitarea drepturilor de creanţă împotriva statului se poate analiza într-o asemenea privare de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 22, § 34). Totuşi, fiind vorba de un impozit de achitat, demersul cel mai natural constă în examinarea capetelor de cerere din punctul de vedere al utilizării bunurilor în interesul general “pentru a asigura plata impozitelor”, care ţine de regula enunţată în cel de-al doilea alineat al art. 1 (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 23 octombrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, p. 2.353, § 79).
Cu toate acestea, cele 3 reguli mai sus menţionate nu sunt “distincte”, în sensul că nu au nicio legătură una cu cealaltă: cea de-a doua şi cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor şi, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat în prima regulă (vezi, printre multe altele, Gasus Dosier – und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, p. 46-47, § 55).
Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, înainte de toate şi în primul rând, că o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie să fie legală. Cel de-al doilea alineat recunoaşte dreptul statelor de a reglementa utilizarea bunurilor, adoptând “legi”. În exercitarea puterii sale de control, Curtea are competenţa, chiar dacă limitată, de a verifica respectarea dreptului intern (vezi, de exemplu, Hakansson şi Sturesson împotriva Suediei, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, § 47).
În cauză, ea constată că poziţiile părţilor sunt divergente. Guvernul apreciază că prevederile Ordonanţei nr. 73/1999, astfel cum au fost ele interpretate de către Curtea Supremă de Justiţie, au constituit baza legală a ingerinţei. Cât despre reclamanţi, aceştia pretind că interpretarea făcută de instanţa supremă a fost eronată.
Curtea observă că reclamanţii au prezentat argumente identice celor formulate în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care le-a înlăturat în Decizia sa din 30 ianuarie 2002. Referitor la acest lucru, Curtea relevă că interpretarea şi aplicarea legislaţiei interne revine în primul rând autorităţilor interne, în special instanţelor (vezi, mutatis mutandis, Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I).
Având în vedere decizia Curţii Supreme de Justiţie mai sus menţionată, prin care s-a concluzionat în sensul că prevederile art. 31 din Legea nr. 138/1999 şi ale art. 7 din Ordonanţa nr. 7/1998, referitoare la scutirea de impozit a ajutoarelor în discuţie, erau abrogate, Curtea apreciază că ingerinţa era prevăzută de lege – în speţă Ordonanţa nr. 73/1999 -, aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1.
De asemenea, Curtea trebuie să analizeze dacă s-a menţinut un “just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Preocuparea de a instaura acest echilibru se reflectă în structura întregului articol 1, inclusiv în cel de-al doilea alineat; în consecinţă, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (vezi Hotărârea Building Societies citată mai sus, § 80).
Mai mult, pentru a stabili dacă această cerinţă este îndeplinită sau nu, este recunoscut faptul că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere (vezi, printre multe altele, Gasus Dosier, § 60).
Drept pentru care, Curtea observă că, în prezenta cauză, reclamanţii au fost obligaţi la restituirea creanţelor încasate în deplină legalitate în baza unei decizii definitive şi care se bucura de autoritate de lucru judecat.
În această privinţă, trebuie reamintit faptul că preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenţie (Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 147, CEDO 2004-V). Ea presupune respectarea principiului siguranţei raporturilor juridice şi în special a hotărârilor judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat. Niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii în unicul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa (vezi, de exemplu, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 72, CEDO 2002-VII, şi Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Dacă nu ar fi fost aşa, readucerea în discuţie a hotărârilor definitive ar fi creat un climat general de nesiguranţă juridică, diminuând încrederea publicului în sistemul judiciar şi, prin urmare, în statul de drept.
Desigur, aplicarea retroactivă a unei legi fiscale nu este interzisă ca atare prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Di Belmonte (nr. 2) şi M.A. şi alţii, citate mai sus). Totuşi, Curtea relevă că în cauză nu este vorba de aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, ci de anularea unei decizii definitive care se bucură de autoritate de lucru judecat şi care stabilise în favoarea reclamanţilor creanţe împotriva statului.
Având în vedere faptul că intervenţia procurorului general după terminarea procedurii – la care nu participase – a condus la anularea integrală a acestor creanţe, Curtea apreciază că o încălcare atât de radicală a drepturilor celor interesaţi a rupt, în defavoarea lor, justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general (vezi, mutatis mutandis, S.A. Dangeville împotriva Franţei, nr. 36.677/97, § 61, CEDO 2002-III, şi Kliafas şi alţii împotriva Greciei, nr. 66.810/01, § 30, 8 iulie 2004).
În ciuda marii puteri de apreciere de care beneficiază statul în materie fiscală, exercitarea acesteia, în circumstanţele cauzei, a adus prejudicii principiilor siguranţei raporturilor juridice şi preeminenţei dreptului.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECŢIA a III-a HOTĂRÂREA din 23 februarie 2006 în Cauza Stere şi alţii împotriva României (Cererea nr. 25.632/02)publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 30 august 2007
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.