DREPTURI PĂRINTEŞTI

Curtea reiterează că posibilitatea părintelui şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 [a se vedea, printre alte precedente, Tiemann (decizie) şi Bronda, p. 1.489, § 51, ].

Evenimentele analizate în prezenta cauză, în măsura în care angajează răspunderea statului pârât, reprezintă în mod clar o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie, întrucât au limitat posibilitatea acestuia de a se bucura de compania fiicei sale.

În consecinţă, Curtea trebuie să stabilească dacă dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie a fost încălcat.

Deşi obiectul esenţial al art. 8 este protejarea individului împotriva acţiunii arbitrare a autorităţilor publice, există în plus şi obligaţii pozitive inerente “respectării” efective a vieţii de familie. Totuşi, graniţele dintre obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului, în temeiul acestui articol, nu pot fi definite cu precizie. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt similare. În ambele cazuri trebuie avută în vedere obligaţia de a menţine echilibrul corect dintre interesele contrare ale persoanei şi ale comunităţii în ansamblu, în ambele situaţii statul beneficiind de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, citată mai sus, § 94, Iglesias Gil şi A.U.I., citată mai sus, § 48, şi Sylvester împotriva Austriei, cererile nr. 36.812/97, 40.104/98, § 51, Hotărârea din 24 aprilie 2003).

Obligaţiile pozitive impuse statelor de art. 8 includ luarea măsurilor în vederea asigurării reunirii părintelui cu copilul său (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, citată mai sus, § 94, şi Nuutinen împotriva Finlandei, cererile nr. 32.842/96, § 127, CEDO 2000-VIII). Curtea a interpretat deja aceste obligaţii pozitive în lumina Convenţiei de la Haga, care conţine în art. 7 o listă neexhaustivă de măsuri ce trebuie luate de state pentru a asigura înapoierea promptă a copilului, inclusiv iniţierea procedurilor judiciare (a se vedea Cauza Ignaccolo-Zenide, citată mai sus, § 95). Aceeaşi interpretare este valabilă în prezenta cauză, în măsura în care, la data evenimentelor, atât România, cât şi Ungaria erau părţi la Convenţia de la Haga.

Curtea reţine că Ministerul român, în calitate de autoritate centrală în sensul Convenţiei de la Haga, a ales să acţioneze la cererea reclamantului de înapoiere a copilului său. Reiese că autorităţile au acţionat având convingerea sinceră că deplasarea fusese ilicită.

Curtea reaminteşte că art. 13 din Convenţia de la Haga permite autorităţii centrale să respingă cererile care sunt în mod vădit nefondate. O astfel de decizie a fost deja considerată compatibilă cu art. 8 din Convenţie în Cauza Guichard citată mai sus. Cu toate acestea, în prezenta cauză organele statului nu au respins cererea reclamantului ci, dispunând iniţierea procedurii judiciare, se prezumă că au consimţit la toate obligaţiile care le reveneau în baza acelei convenţii. În consecinţă, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului că obligaţiile acestuia se limitau la iniţierea procedurii judiciare de înapoiere a copilului în faţa instanţelor competente.

În plus, Curtea nu împărtăşeşte opinia Guvernului că autorităţile statale nu au obligaţii suplimentare în baza Convenţiei de la Haga, întrucât nici o instanţă nu a acordat reclamantului responsabilitate parentală unică. Curtea reaminteşte că dreptul privind încredinţarea, exercitat împreună de părinţii care nu au divorţat, este recunoscut de art. 3 lit. b) din Convenţia de la Haga. Această interpretare este susţinută de Raportul Explicativ la Convenţia de la Haga (a se vedea § 52 de mai sus). Nici o prevedere din Convenţie nu exclude cuplurile căsătorite. Mai mult, Convenţia de la Haga a fost interpretată de instanţele naţionale ale altor state europene ca fiind aplicabilă anterior iniţierii procedurii de divorţ şi încredinţare a copilului (a se vedea, inter alia, cauzele Sylvester, citată mai sus, §§ 13 şi 16 şi Couderc împotriva Republicii Cehe, Cererea nr. 54.429/00, Decizia din 30 ianuarie 2001).

Dreptul ungar, aplicabil în prezenta cauză, a încredinţat ambilor părinţi exercitarea drepturilor părinteşti. Nici unul dintre ei nu avea, prin urmare, drepturi părinteşti superioare asupra fiicei lor (a se vedea § 9 de mai sus). În ceea ce priveşte domiciliul copilului, dreptul ungar impunea mamei obligaţia de a obţine acordul tatălui sau al autorităţii tutelare ungare pentru a schimba domiciliul copilului (a se vedea § 15 de mai sus). Reiese din actele dosarului că ea nu a îndeplinit această obligaţie. În plus, abia la 8 octombrie 2003 domiciliul copilului a fost stabilit oficial la mamă, în România (a se vedea § 12 de mai sus).

Curtea admite că prezenta cauză este diferită faţă de cauzele Ignaccolo-Zenide, Maire şi Iglesias Gil şi A.U.I., citate mai sus, în care reclamanţii erau în posesia unui ordin de înapoiere pe care autorităţile statului nu l-au executat. Totuşi, această distincţie are un impact redus asupra problemei determinate de aplicarea art. 8 în prezenta cauză. În vreme ce în cauzele precedente obligaţia autorităţilor de a acţiona izvora dintr-o hotărâre judecătorească, în prezenta cauză obligaţia lor îşi are izvorul în dreptul ungar aplicabil şi în art. 3 din Convenţia de la Haga.

În consecinţă, autorităţile române erau obligate să se conformeze tuturor obligaţiilor impuse de art. 7 din Convenţia de la Haga. Ele ar fi trebuit să ia sau să determine luarea tuturor măsurilor provizorii, inclusiv cele extrajudiciare, care ar fi putut ajuta la “prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile interesate”. Cu toate acestea, autorităţile nu au luat nici o astfel de măsură, limitându-se la reprezentarea reclamantului în faţa instanţelor române. Curtea consideră, prin urmare, că autorităţile nu şi-au respectat toate obligaţiile ce le reveneau în temeiul art. 7 din Convenţia de la Haga.

În ceea ce priveşte interpretarea dată de instanţe Convenţiei de la Haga, în lumina dreptului ungar, trebuie menţionat că toate instanţele care au examinat cauza au exclus de la bun început aplicarea art. 3 din Convenţia de la Haga. Instanţele au considerat că, potrivit dreptului ungar, reclamantul nu avea dreptul de a-i fi înapoiat copilul. Totuşi, reiese că acesta fusese deplasat de la reşedinţa sa obişnuită cu încălcarea formalităţilor impuse de dreptul ungar. În plus, reclamantul nu a avut câştig de cauză în încercarea sa de a obţine restabilirea situaţiei anterioare, în ciuda faptului că exercitase alături de soţia sa drepturile părinteşti asupra copilului.

După părerea Curţii, interpretarea dată de instanţele române contrazice sensul evident al Convenţiei de la Haga, ce transpare din însuşi textul acesteia, din Raportul Explicativ şi din practica comună recunoscută (a se vedea § 76 de mai sus). Această interpretare privează art. 3 şi, pe cale de consecinţă, Convenţia de la Haga însăşi, de o mare parte din efectul său util. În plus, având în vedere că art. 8 din Convenţie a fost examinat în lumina Convenţiei de la Haga, interpretarea dată de instanţele naţionale acesteia din urmă a avut ca efect slăbirea garanţiilor cuprinse în art. 8. În aceste împrejurări, Curtea consideră că această cauză a depăşit cadrul unei simple chestiuni de interpretare şi aplicare a legislaţiei interne, care aparţine competenţei exclusive a autorităţilor naţionale. Curtea concluzionează că interpretarea dată de instanţele naţionale garanţiilor din Convenţia de la Haga a condus la încălcarea art. 8 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Iglesias Gil şi A.U.I., citată mai sus, § 61).

În plus, în chestiuni ce ţin de reunirea copiilor cu părinţii lor, caracterul adecvat al unei măsuri trebuie evaluat şi prin prisma rapidităţii executării sale, astfel de cazuri necesitând soluţionarea în procedură de urgenţă, având în vedere faptul că trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu aceştia (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, citată mai sus, § 102, şi Nuutinen, citată mai sus, § 110). Într-adevăr, art. 11 din Convenţia de la Haga impune un termen de 6 săptămâni pentru luarea unei decizii, nerespectarea acestui termen dând naştere obligaţiei organului de decizie de a motiva întârzierea. În ciuda acestei urgenţe recunoscute, în prezenta cauză a trecut o perioadă de peste 12 luni de la data introducerii cererii reclamantului de înapoiere a copilului şi până la data adoptării hotărârii definitive. Cu toate acestea, Guvernul nu a prezentat o explicaţie satisfăcătoare privind această întârziere.

Curtea reaminteşte că interesele copilului sunt vitale în astfel de cazuri. Astfel, este posibil ca, la 8 luni după deplasarea fiicei reclamantului din Ungaria, decizia instanţelor, potrivit căreia copilul s-a adaptat la noul mediu şi este în interesul său superior să rămână cu mama sa în România, să fie justificată, cu toate că la acel moment nu exista o hotărâre definitivă care să îi stabilească reşedinţa acolo (a se vedea paragrafele 12 şi 15 de mai sus). Totuşi, deşi Curtea acceptă că o schimbare în situaţia de fapt poate justifica, în cazuri excepţionale, o astfel de decizie, ea trebuie să se asigure că schimbarea nu a fost determinată de acţiunile sau de inacţiunile statului (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Sylvester citată mai sus, § 59).

Constatând că perioada necesară instanţelor pentru a lua o decizie definitivă în prezenta cauză nu corespunde cerinţelor de celeritate impuse de situaţie, Curtea concluzionează că schimbarea împrejurărilor în care s-a aflat copilul a fost influenţată în mod considerabil de reacţia lentă a autorităţilor.

În temeiul concluziilor la care a ajuns la paragrafele 79, 81 şi 84 de mai sus şi deşi statul pârât beneficiază de o marjă de apreciere în această chestiune, Curtea concluzionează că autorităţile române nu au făcut eforturi adecvate şi eficiente pentru a-l susţine pe reclamant în încercarea sa de a obţine înapoierea copilului în vederea exercitării drepturilor părinteşti. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie (§ 85).

Hotărârea nr. 6/2005 din 5 aprilie 2005 definitivă la 5 iulie 2005, în Cauza Monory împotriva României şi Ungariei (Cererea nr. 71.099/01), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 din 26 noiembrie 2005