Curtea observă că apelul şi recursul introduse de reclamant împotriva Sentinţei din data de 16 octombrie 2000 au fost respinse din cauza neplăţii taxelor de timbru.
Curtea a avut de analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale speţei de faţă şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (vezi, printre alte cauze, Weissman şi alţii, §§ 32-44, şi Iorga, §§ 34-52, hotărâri menţionate mai sus). După analizarea tuturor elementelor ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de faţă.
În concret, Curtea observă că, în speţă, valoarea taxei de timbru stabilită de instanţa de apel se ridica la 94.500 ROL, sumă care, deşi nu pare foarte mare la prima vedere, reprezintă totuşi o sumă considerabilă pentru o persoană aflată în situaţia reclamantului, care la momentul respectiv era încarcerat şi nu dispunea de niciun venit.
Desigur, tribunalul judeţean i-a acordat în două rânduri o amânare pentru a putea procura banii necesari în vederea plăţii sumei respective. Totuşi, Curtea trebuie să observe că reclamantul nu avea nicio posibilitate de a-şi procura această sumă prin mijloace proprii şi că se afla la mila familiei sale, care nu avea nicio obligaţie legală de a-i oferi bani.
Spre deosebire de Cauza Weissman, în care limitarea dreptului reclamanţilor de acces la instanţă a apărut în stadiul iniţial al procedurii (Weissman, menţionată mai sus, § 42), în speţă, reclamantul a obţinut o sentinţă pe fondul cauzei, pronunţată de judecătorie, înainte de a i se respinge apelurile din cauza neplăţii taxei de timbru.
Totuşi, Curtea reaminteşte că, deşi Convenţia nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacă acestea hotărăsc să implementeze un astfel de sistem, ele au obligaţia să vegheze ca justiţiabilii să se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale ale art. 6 § 1 din Convenţie (Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, § 25, seria A nr. 11). Prin urmare, dreptul de acces la o instanţă trebuie să fie respectat şi de instanţa de apel.
Curtea apreciază că această abordare se aplică cu atât mai mult în speţă cu cât obligaţia de a plăti taxa de timbru nu a fost impusă decât de instanţa de apel, care a solicitat plata atât a cheltuielilor de judecată pentru procedura în faţa ei, cât şi a celor pe care aceasta le considera ca fiind datorate pentru procedura în faţa instanţei de fond.
În continuare, Curtea reaminteşte că în Cauza Iorga a statuat că, la momentul respectiv, nu exista nicio cale de atac efectivă pentru a solicita eşalonarea sau scutirea de plata taxelor de timbru şi că, în orice caz, independenţa justiţiei putea fi pusă la îndoială din cauză că hotărârea prin care instanţa stabilea taxa de timbru trebuia să fie contestată în faţa unui minister (Cauza Iorga, paragrafele 45-47 şi 49). Deoarece la data evenimentelor din cauza de faţă era încă valabilă aceeaşi procedură pentru contestarea taxei de timbru, Curtea apreciază că faptul că Ministerul Finanţelor nu era, în speţă, parte în procedura litigioasă nu influenţează aplicabilitatea principiilor rezultând din cauzele Weissman şi alţii şi Iorga, menţionate mai sus.
În fine, Curtea observă miza foarte importantă a acţiunii introduse de reclamant, ce avea ca obiect dreptul de a-şi vizita fiul, şi reaminteşte că judecătorul sesizat cu o astfel de cerere are obligaţia, conform jurisprudenţei constante a Curţii, de a apăra întotdeauna interesul superior al copilului (vezi, printre altele, Sylvester împotriva Austriei, nr. 36.812/97 şi 40.104/98, § 59, 24 aprilie 2003, şi Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, § 83, 5 aprilie 2005). Or, fără să nege că este în primul rând de datoria instanţelor interne să analizeze faptele, să interpreteze şi să aplice dreptul intern şi să stabilească astfel limitele rolului activ pe care legea română i-l încredinţează judecătorului naţional [(Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I)], Curtea observă că, în speţă, Guvernul nu a putut să dovedească faptul că tribunalul judeţean sau curtea de apel i-a explicat reclamantului care sunt consecinţele neplăţii taxelor de timbru sau că acesta ar fi putut solicita să fie scutit de plata lor, dat fiind că o astfel de cerere, oricât de incertă ar fi fost soluţionarea sa la data respectivă, constituia pentru reclamant singurul mijloc de a-şi vedea apelurile judecate pe fond.
Ţinând cont de aceste elemente şi după o apreciere globală a faptelor, Curtea constată că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
Asupra pretinsei încălcări a art. 8 şi 13 din Convenţie, întemeiată pe retragerea autorităţii părinteşti
Curtea reaminteşte că o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor acesteia poate îmbrăca nu numai forma unui act instantaneu, ci şi forma unei situaţii continue. Conceptul de “situaţie continuă” desemnează o stare de lucruri ce rezultă din acţiuni continue îndeplinite de stat sau în numele statului, acţiuni ale căror victime sunt reclamanţii. Faptul că un eveniment are consecinţe importante situate în timp nu înseamnă că el se află la originea unei “situaţii continue” [Posti şi Rahko, menţionată mai sus, §§ 39-40; Petkov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 77.568/01, 178/02 şi 505/02, 4 decembrie 2007, şi Meltex LTD împotriva Armeniei (dec.), nr. 37,780/02, 27 mai 2008].
Curtea subliniază că, atunci când cererea se referă la o situaţie continuă împotriva căreia nu există nicio cale de atac, termenul de 6 luni începe să curgă de la data încetării acestei situaţii. Atât timp cât situaţia persistă, regula celor 6 luni nu îşi mai găseşte aplicare [vezi, mutatis mutandis, Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 35, Culegere 1997-II; Marikanos împotriva Greciei (dec.), nr. 49.282/99, 29 martie 2001; Doźan şi alţii împotriva Turciei, nr. 8.803-8.811/02, 8.813/02 şi 8.815-8.819/02, § 113, CEDO 2004-VI (extrase)].
Aşadar, rămâne de stabilit dacă situaţia de care se plânge reclamantul constituie o “situaţie continuă” în sensul art. 35 din Convenţie.
Totuşi, Curtea apreciază că răspunsul dat acestei întrebări şi, implicit, argumentul bazat pe nerespectarea termenului de 6 luni avansat de Guvern sunt strâns legate de esenţa capetelor de cerere enunţate de reclamant sub incidenţa art. 8 şi 13 din Convenţie.
Prin urmare, excepţia trebuie unită cu fondul cauzei.
Pe de altă parte, Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, ea constată că acestea nu sunt afectate de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.
Curtea reaminteşte că a statuat deja că aplicarea interdicţiei totale şi absolute a exercitării drepturilor părinteşti, prin efectul legii, fără ca instanţele să verifice tipul de infracţiune comisă şi interesul minorilor, nu poate răspunde unei cerinţe primordiale referitoare la interesele copiilor şi, prin urmare, nu poate urmări un scop legitim, cum este protecţia sănătăţii, a moralei sau a educaţiei minorilor. Astfel, ea a constatat încălcarea dreptului la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din Convenţie (Cauza Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, §§ 48-49). În plus, ea a apreciat că o persoană aflată în situaţia reclamantului nu avea niciun mijloc eficient pentru a-şi apăra drepturile rezultate din art. 8 în faţa instanţelor competente, ceea ce contravine art. 13 din Convenţie (ibid., § 56).
În ceea ce priveşte întrebarea dacă faptele de care se plânge reclamantul pot constitui o “situaţie continuă”, Curtea reaminteşte că, în Cauza Vasilescu împotriva României (22 mai 1998, § 49, Culegere 1998-III), aceasta a hotărât că sechestrul bunurilor reclamantei de către autorităţi constituia o astfel de situaţie, deoarece sechestrul respectiv fiind ilegal, reclamanta îşi păstra dreptul de proprietate asupra bunurilor sale.
Or, acelaşi raţionament se aplică mutatis mutandis în speţă, în măsura în care Curtea a stabilit deja că decizia de a-l lipsi pe reclamant de drepturile sale părinteşti contravenea Convenţiei.
Desigur, în speţă, autorităţile nu au luat măsuri pentru a-l împiedica pe reclamant să îşi exercite drepturile părinteşti, element reţinut de Curte în vederea stabilirii existenţei unei situaţii continue. Curtea reaminteşte totuşi că a stabilit deja că omisiunile autorităţilor competente pot să constituie şi ele “acţiuni continue îndeplinite de stat”. Astfel, în cauza Vasilescu, menţionată mai sus, “actul” îndeplinit de stat consta în a o împiedica pe reclamantă să îşi folosească bunurile netulburată. De asemenea, Curtea a considerat ca o situaţie continuă omisiunea autorităţilor de a se conforma hotărârilor judecătoreşti definitive (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 51, 2 martie 2004).
În speţă, Curtea constată că după adoptarea Deciziei din data de 17 noiembrie 1999, reclamantul nu a avut nicio posibilitate efectivă de a-şi exercita drepturile părinteşti. Trebuie menţionat că pentru copil a fost instituită o curatelă fără ca reclamantul să fi fost informat despre acest lucru. Desigur, la momentul respectiv, mama avea deja custodia copilului în baza sentinţei de divorţ şi ea era cea care solicitase curatela. Nu se poate trece cu vederea totuşi faptul că reclamantul nu şi-a putut exprima poziţia cu privire la instituirea acestei curatele.
Mai mult decât atât, în anul 2004, direcţia pentru protecţia copilului a folosit interdicţia drepturilor părinteşti ca argument pentru a-şi justifica neintervenţia în urma informaţiilor date de reclamant cu privire la situaţia dificilă a copilului său (paragrafele 24 şi 25 de mai sus), în timp ce temerile părţii interesate au fost confirmate, 2 ani mai târziu, de către instanţe, care au constatat că situaţia copilului s-a înrăutăţit din anul 1999.
În fine, Curtea observă că elementele din dosar sugerează că copilul a putut să părăsească teritoriul românesc în anul 2005, plecând în Spania, fără acordul tatălui.
Dat fiind că acţiunea autorităţilor nu s-a limitat la decizia ce stabilea interdicţia, prezenta cerere se distinge de cauzele în care Curtea a apreciat că anularea, pe calea unui recurs extraordinar, a unei hotărâri judecătoreşti definitive constituia un act instantaneu ce nu crea o situaţie continuă, chiar dacă anularea ducea la o redeschidere a procedurii [Sardin împotriva Rusiei (dec.), nr. 69.582/01, CEDO 2004-II].
Pentru aceste motive, Curtea apreciază că situaţia reclamantului, care era lipsit de exercitarea drepturilor sale părinteşti, reprezintă în speţă o situaţie continuă.
Prin urmare, trebuie respinsă excepţia preliminară a Guvernului şi constatată pe fond încălcarea art. 8 şi 13 din Convenţie în acest sens.
Asupra celorlalte pretinse încălcări
Invocând în esenţă art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de soluţionarea procedurii penale intentate împotriva sa, precum şi de modul în care parchetul a condus ancheta şi în care instanţele au apreciat probele ce le-au fost prezentate.
Or, Curtea constată că procesul penal împotriva reclamantului s-a încheiat cu decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 17 noiembrie 1999. Introducând prezenta cerere la data de 17 iunie 2001, reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenţie. Pe de altă parte, cererea de revizuire introdusă de reclamant nu poate fi luată în considerare pentru calculul termenului de 6 luni, în măsura în care ea nu constituie în speţă o cale de atac efectivă în sensul articolului respectiv.
Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
Prin scrisoarea din 12 iunie 2007, reclamantul, invocând în esenţă art. 3 din Convenţie, susţine şi că a suferit tratamente condamnabile din partea anchetatorilor în timpul procesului penal împotriva sa. Or, Curtea observă că ancheta împotriva reclamantului s-a încheiat cel târziu la data de 17 noiembrie 1999, data deciziei definitive pronunţate împotriva sa, adică cu mai mult de 6 luni înaintea introducerii acestui capăt de cerere.
Rezultă că acest capăt de cerere este, de asemenea, tardiv şi trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
Prin aceeaşi scrisoare din 12 iunie 2007, reclamantul se plânge de lipsa îngrijirilor medicale şi invocă în acest sens un episod ce datează din anul 2006. Curtea apreciază că acest capăt de cerere se pretează unei analize sub incidenţa art. 3 menţionat mai sus, însă observă că, începând cu data de 27 iunie 2003, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, reclamantul avea la dispoziţie o cale de atac efectivă în faţa instanţelor pentru a se plânge de condiţiile detenţiei sale, inclusiv de pretinsa lipsă a îngrijirilor medicale; or, conform informaţiilor de care dispune Curtea, reclamantul nu a întreprins astfel de demersuri.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins din cauza neepuizării căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI HOTĂRÂREA din 14 octombrie 2008 în Cauza Iordache împotriva României (Cererea nr. 6.817/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 23 noiembrie 2009
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.