În materie penală, “termenul rezonabil” din art. 6 alin. 1 din Convenţie începe din momentul în care o persoană este “acuzată”; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanţei de judecată, în special cea a arestării, a inculpării şi a începerii urmăririi penale. “Acuzarea”, în sensul art. 6 alin. 1, poate fi definită “ca notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, a imputării săvârşirii unei infracţiuni”, idee ce corespunde şi noţiunii de “repercusiuni importante asupra situaţiei” suspectului [a se vedea Reinhardt şi Slimane-Kaid împotriva Franţei, Hotărârea din 31 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 660, § 93, şi Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, § 275, CEDO 2003-VI (extrase)].
Curtea reaminteşte că natura rezonabilă a duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente [a se vedea, printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II]. De asemenea, ea reaminteşte că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita “ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa” (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, § 5).
Este adevărat că durata fazei judiciare posterioare încheierii urmăririi penale nu pare a fi nerezonabilă, în măsura în care ea a durat aproximativ 3 ani şi 4 luni pentru 3 grade de jurisdicţie. Totuşi, având în vedere durata fazei urmăririi penale, Curtea apreciază că, în speţă, durata procedurii în litigiu per ansamblu este excesivă şi nu răspunde cerinţei de “termen rezonabil”.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1.
În ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner , (§ 60) Curtea observă că procedura a durat 3 ani şi 4 luni pentru acest reclamant, pentru 3 grade de jurisdicţie. Pe de altă parte, ea nu constată nicio perioadă de inactivitate imputabilă autorităţilor judiciare. Având în vedere considerentele de mai sus şi analizând-o în ansamblu, Curtea nu consideră durata procedurii ca fiind nerezonabilă.
Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1.
Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie
Curtea constată, în primul rând, că cerinţele paragrafului 3 lit. d) din art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1. Prin urmare, ea va analiza cererea din perspectiva acestor două texte combinate (a se vedea, printre altele, Asch împotriva Austriei, Hotărârea din 26 aprilie 1991, seria A nr. 203, p. 10, § 25, Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, § 49).
Apoi, Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor ţine în primul rând de normele de drept intern şi că, în principiu, este de competenţa instanţelor naţionale să aprecieze elementele adunate de ele [Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 45, CEDO 1999-II]. Misiunea încredinţată Curţii prin Convenţie nu constă în a se pronunţa asupra chestiunii dacă declaraţiile martorilor au fost pe bună dreptate admise ca probe, ci în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Van Mechelen şi alţii, menţionată mai sus, § 50).
Într-adevăr, aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (a se vedea, printre altele, Isgro împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-A, p. 12, § 34, şi Ludi împotriva Elveţiei, Hotărârea din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, § 47, p. 21), în anumite situaţii se poate dovedi necesar, pentru autorităţile judiciare, să recurgă la declaraţii date încă din faza cercetării prealabile. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă să conteste asemenea declaraţii, în momentul în care au fost făcute sau mai târziu, utilizarea lor nu încalcă în sine art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d). Cu toate acestea, rezultă că drepturile de apărare sunt limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 atunci când o condamnare se bazează, exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obţinută nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor (a se vedea, printre altele, Rachdad împotriva Franţei, nr. 1.846/01, § 24, 13 noiembrie 2003, şi P.S. împotriva Germaniei, nr. 33.900/96, §§ 22-24, 20 decembrie 2001).
Curtea reaminteşte că paragraful 1 din art. 6, combinat cu paragraful 3, obligă statele contractante să ia măsuri pozitive ce constau în special în a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării (Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 33, § 78). Astfel de măsuri ţin, într-adevăr, de “diligenţa” de care statele contractante trebuie să dea dovadă pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor garantate de art. 6 (Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 67, CEDO 2001-VIII).
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECŢIA A TREIA HOTĂRÂREA din 27 septembrie 2007 în Cauza Reiner şi alţii împotriva României (Cererea nr. 1.505/02), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 29 august 2008
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.