Curtea reaminteşte încă de la început că rezonabilitatea duratei unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel al autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).
Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cea din cazul de faţă, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (Pelissier şi Sassi).
După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul de faţă. În mod special, ea observă că procedura a fost prelungită fie din cauza necompetenţei materiale a instanţelor şi a termenului necesar rezolvării conflictului negativ de competenţă, fie prin jocul celor două casări cu trimitere spre rejudecare, până la constatarea prescripţiei răspunderii penale. Or, nu este exagerat să considerăm că aceste probleme legate de competenţa instanţelor şi casările cu trimitere spre rejudecare au cauzat întârzieri ce nu i-ar putea fi imputate reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi SC Concept Ltd SRL şi Manole împotriva României, nr. 42.907/02, § 51, 22 noiembrie 2007).
Având în vedere cele de mai sus şi ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că durata procedurii litigioase este excesivă şi nu respectă cerinţa “termenului rezonabil”.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
Curtea reaminteşte că prezumţia de nevinovăţie consacrată de art. 6 § 2 se numără printre elementele noţiunii de proces echitabil în materie penală impus de § 1 (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, § 56, seria A nr. 35) şi trebuie interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii în materie. Curtea a analizat deja cereri din perspectiva celor două paragrafe coroborate (Bernard împotriva Franţei, 23 aprilie 1998, § 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II, şi Janosevic împotriva Suediei, nr. 34.619/97, § 96, CEDO 2002-VII, şi a statuat că art. 6 § 2 reglementa întreaga procedură penală, independent de rezultatul urmăririi penale, nu numai examinarea temeiniciei acuzaţiei (Pandy împotriva Belgiei, nr. 13.583/02, § 41, 21 septembrie 2006).
Apoi, Curtea reaminteşte că trebuie făcută o distincţie între deciziile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este vinovată şi cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumţia de nevinovăţie, iar celelalte au fost de mai multe ori considerate conforme cu spiritul art. 6 din Convenţie (vezi, printre altele, Leutscher împotriva Olandei, 26 martie 1996, § 31, Culegere 1996-II).
Curtea reiterează şi că prezumţia de nevinovăţie este încălcată dacă, fără stabilirea legală în prealabil a vinovăţiei unui învinuit şi, în special, fără ca acesta să fi avut ocazia să exercite drepturile apărării, o hotărâre judecătorească dată în privinţa sa reflectă sentimentul că el este vinovat. La fel se poate întâmpla şi în lipsa unei constatări formale; este suficientă o motivaţie care să dea de gândit că judecătorul consideră că partea interesată este vinovată [vezi, printre multe altele, Minelli, § 37, şi McHugo împotriva Elveţiei (dec.), nr. 55.705/00, 12 mai 2005].
În speţă, Curtea constată că după ce a casat hotărârile instanţelor inferioare, instanţei de recurs îi revenea să judece, în temeiul art. 38516 din Codul de procedură penală , circumstanţele cauzei în fapt şi în drept şi a fost determinată să studieze în ansamblul său problema vinovăţiei sau nevinovăţiei. Pe de altă parte, aceasta a procedat la o nouă analiză a probelor ce stăteau la baza acuzaţiei, fără a audia încă o dată martorii şi fără a îl interoga pe reclamant. Aspectele pe care curtea a trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa asupra recursului se refereau la vinovăţia reclamantului şi aveau, aşadar, un caracter esenţialmente faptic: era vorba, într-adevăr, să aprecieze dacă reclamantul a comis infracţiunile de fals şi uz de fals şi dacă l-a agresat pe P.M.
Curtea de Apel constatase prescripţia răspunderii penale în temeiul art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală după o nouă analiză a probelor. Făcând trimitere la probele ce fuseseră administrate mai înainte şi în temeiul cărora reclamantul fusese achitat, curtea a statuat în ceea ce priveşte infracţiunile de fals şi uz de fals “că rezulta în mod sigur” din probele deja administrate că nu avusese loc o vânzare la licitaţie. În ceea ce priveşte capătul de acuzare referitor la lovire şi vătămare, Curtea a apreciat că tot din probele administrate rezulta că reclamantul comisese infracţiunea respectivă. În continuare, ea a încheiat procedura prin aplicarea regulilor de prescripţie a răspunderii penale. În viziunea Curţii, această motivare ar putea da impresia că reclamantul a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată (Adolf împotriva Austriei, 26 martie 1982, § 38, seria A nr. 49). Extrasul menţionat mai sus nu se limita la a descrie o “stare de suspiciune” sau un pronostic, el prezenta ca stabilite anumite fapte enunţate în rechizitoriu fără să se fi stabilit un nou termen de judecată şi fără ca instanţa de apel să se fi pronunţat cu privire la probele ce trebuiau administrate. Rezultă că, prin închiderea procedurii, Curtea de Apel a pus sub semnul întrebării nevinovăţia reclamantului, pronunţându-se asupra vinovăţiei sale în virtutea Codului penal (vezi, a contrario, McHugo).
Mai mult chiar, făcând acest lucru, Curtea de Apel a dispus ca reclamantul să plătească cheltuielile de judecată în temeiul art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală , conform căruia cheltuielile ar trebui suportate de partea al cărei recurs a fost respins. În opinia Curţii, cele două aspecte ale hotărârii se dovedesc a fi nedisociabile (Minelli, § 38). Într-adevăr, dacă reclamantul ar fi fost achitat, el nu ar fi putut fi obligat să plătească cheltuielile de judecată decât în cazul în care ar fi fost obligat să repare prejudiciul [art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură penală ]. Sprijinindu-se pe argumentul Guvernului, conform căruia prescripţia înlătură răspunderea penală, dar nu înlătură caracterul penal al faptelor, Curtea constată că hotărârea cuprinde cu atât mai mult o constatare de vinovăţie cu cât motivarea a determinat Curtea să constate că infracţiunile au fost într-adevăr comise, dar că a intervenit prescripţia răspunderii civile (vezi, a contrario, Nolkenbockhoff, §§ 39-40, Englert, §§ 39-40, şi Adolf, §§ 36-41). Pe de altă parte, constatarea vinovăţiei reclamantului ar fi putut juca un rol decisiv în cazul unei acţiuni civile în despăgubire a părţii lezate, greşeala constatată în penal având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 2 din Convenţie.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI , HOTĂRÂREA din 14 aprilie 2009 în Cauza Didu împotriva României(Cererea nr. 34.814/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 30 octombrie 2009
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.