EXECUTAREA UNEI HOTĂRÂRI JUDECĂTOREŞTI, DREPTUL LA MUNCĂ, RECURSUL ÎN ANULARE

Curtea reaminteşte că executarea unei hotărâri judecătoreşti, indiferent de la ce instanţă ar emana ea, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pp. 510-511, § 40, şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V).

Când autorităţile sunt obligate să acţioneze în executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inerţie atrage răspunderea statului sub aspectul art. 6 § 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, Hotărârea din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315-C, p. 55, § 44).

Curtea găseşte deosebit de frapant faptul că prefectura, instituţie publică ce face parte integrantă din administraţia statului, a refuzat reintegrarea reclamantului o perioadă atât de lungă, deşi prefectului i-au fost adresate propuneri în acest sens (paragrafele 22 şi 29 de mai sus). Mai mult chiar, prefectura nici nu a încercat să îi propună reclamantului un alt post, aşa cum i-a sugerat şi judecătoria în hotărârea sa din 5 martie 2001.

Cât priveşte argumentul Guvernului referitor la marja de apreciere a Ministerului Administraţiei Publice (paragraful 53 de mai sus), Curtea arată că exercitarea puterilor etatice care au o influenţă asupra drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie atrage răspunderea statului, independent de forma în care sunt exercitate aceste puteri (Vodopyanovy împotriva Ucrainei, nr. 22.214/02, § 33, 17 ianuarie 2006) şi că administraţia constituie un element al statului de drept al cărui interes se identifică, aşadar, cu cel al unei bune administrări a justiţiei (Hornsby, menţionată mai sus, p. 511, § 41).

În ceea ce priveşte obligaţia prefecturii de a-i plăti salariile reclamantului, Curtea constată că instituţia i le-a plătit acestuia în urma recursului său la procedura de executare silită. Totuşi, recursul în anulare fiind admis, el a fost obligat să restituie toate sumele încasate astfel, plus cheltuieli de judecată (paragrafele 36, 39 şi 41 de mai sus). Prin urmare, hotărârea judecătorească din data de 5 mai 2001 rămâne neexecutată până în prezent şi în partea sa referitoare la plata sumelor de bani.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească din data de 5 martie 2001

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.

Guvernul arată că, în urma Cauzei Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), prevederile Codului de procedură civilă referitoare la “recursul în anulare” au fost abrogate, astfel încât procurorul general nu mai are posibilitatea să supună unei noi judecăţi o decizie definitivă şi irevocabilă. Totuşi, Guvernul consideră că prezenta cauză este diferită de Cauza Brumărescu.

Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, menţionată mai sus, § 61; S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22.687/03, § 32, 1 decembrie 2005), deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

În speţă, hotărârea definitivă din data de 5 martie 2001 a Judecătoriei Bistriţa a fost anulată în urma admiterii, prin decizia din data de 10 aprilie 2003 a Curţii Supreme, a unui recurs în anulare introdus de procurorul general al României (paragrafele 31 şi 33 de mai sus).

Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că anularea acestei hotărâri i-a încălcat reclamantului dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.

Asupra celorlalte pretinse încălcări ale Convenţiei

Din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că autorităţile nu au analizat cu diligenţa cuvenită plângerile sale penale împotriva prefectului şi a celorlalţi funcţionari ai prefecturii (paragraful 40 de mai sus).

Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 nu presupune dreptul de a pune sub urmărire penală sau de a condamna un terţ, nici o obligaţie de rezultat, presupunând că orice urmărire trebuie să se finalizeze printr-o condamnare sau chiar prin pronunţarea unei anumite pedepse (a se vedea, mutatis mutandis, Perez împotriva Franţei [MC], nr. 47287/99, § 70, CEDO 2004-I).

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins cu aplicarea art. 35 § 4.

Invocând art. 8 din Convenţie, reclamantul consideră că refuzul prefecturii de a executa cele două hotărâri judecătoreşti definitive i-a încălcat dreptul la muncă, ceea ce a generat neînţelegeri în familie.

Curtea reaminteşte că, prin Convenţie, dreptul la muncă nu este garantat ca atare. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins, cu aplicarea art. 35 paragrafele 3 şi 4 din Convenţie, ca fiind incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI  HOTĂRÂREA din 29 iulie 2008     în Cauza Teodorescu împotriva României (Cererea nr. 29.762/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 09/06/2009