EXPERTIZA PSIHIATRICĂ, AVOCAŢI DIN OFICIU

Deşi art. 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca unul care prevede o obligaţie de a elibera deţinuţii pe motive medicale, el impune totuşi o obligaţie pentru stat de a proteja confortul fizic al persoanelor lipsite de libertate, de exemplu oferindu-le asistenţa medicală necesară. Curtea a mai pus accent şi pe dreptul tuturor prizonierilor la condiţii de detenţie compatibile cu demnitatea umană, astfel încât să garanteze că modalitatea şi metoda de executare a măsurilor impuse nu-i supun la suferinţă sau privaţiune de o intensitate dincolo de nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei; în plus, pe lângă sănătatea prizonierilor, confortul lor trebuie asigurat în mod adecvat, avându-se în vedere cerinţele practice de detenţie (vezi cauzele Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 94, CEDO 2000-XI, şi Mouisel împotriva Franţei, nr. 67.263/01, § 40, CEDO 2002-IX).

Revenind la faptele cauzei de faţă, Curtea consideră că această plângere are două ramuri: îngrijirile medicale primite în închisoare şi condiţiile de detenţie. Curtea le va analiza separat.

Îngrijirile medicale primite în închisoare

Probele supuse atenţiei Curţii arată că reclamantul a fost examinat regulat de doctorii de la penitenciar şi a fost trimis la spitale publice pentru examinări detaliate atunci când s-a considerat necesar. Dimpotrivă, pretenţiile reclamantului par nefondate în lumina fişei sale medicale, adusă ca probă în cauză de către Guvern şi necontestată de reclamant.

Este adevărat că familia reclamantului i-a furnizat medicamente. Totuşi, Curtea observă că s-a raportat că acest lucru a avut loc o singură dată, pe 6 august 2004, iar fişa medicală a reclamantului conţine prescripţiile doctorilor în timpul detenţiei sale, ceea ce dovedeşte că autorităţile penitenciare au răspuns în general în mod adecvat necesităţilor sale de tratament medical.

Curtea nu poate specula asupra evoluţiei sănătăţii reclamantului în cazul în care aceste medicamente nu ar fi fost furnizate de familia sa. Totuşi, trebuie observat că starea de sănătate generală a reclamantului nu pare să se fi deteriorat în închisoare din cauza lipsei de tratament medical.

În cele din urmă, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte întrebarea dacă o persoană grav bolnavă ar trebui să rămână lipsită de libertate, ea nu poate înlocui evaluarea situaţiei de către instanţele locale cu propria sa evaluare, în special atunci când autorităţile locale şi-au îndeplinit în general obligaţia de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în particular prin furnizarea de îngrijiri medicale adecvate (ibid.).

În cauza de faţă, instanţele au refuzat să întrerupă executarea pedepsei pe baza concluziilor raportului medical din 2004, potrivit căruia reclamantul era capabil să suporte detenţia. În anul 2006, reclamantul a pus capăt celei de-a doua examinări medicale al cărei scop era să evalueze posibilitatea eliberării sale din detenţie.

Totuşi, acest dosar nu cuprinde nicio dovadă că cererea de eliberare din închisoare pe motive medicale, depusă la instanţe, ar fi rămas ineficientă.

Prin urmare, având în vedere exclusiv îngrijirile medicale primite în închisoare, reclamantul nu a dovedit “dincolo de orice îndoială rezonabilă” că suferinţa sa a atins nivelul minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 [vezi Cauza Kudla, § 91 şi I.T. (dec.)], ambele menţionate mai sus, şi paragraful 95 din prezenta hotărâre, de mai jos).

Facilităţile adecvate în închisoare

Curtea consideră că, în ceea ce priveşte condiţiile asigurate reclamantului în închisoare, apare o problemă separată, ţinându-se cont de necesităţile sale medicale. Afirmaţiile reclamantului privind lipsa oricărui ajutor organizat din partea autorităţilor închisorii nu sunt contestate în niciun fel de Guvern. Mai mult, se pare că reclamantul nu a beneficiat în închisoare de un asistent personal, impus de starea sa de sănătate precară, fiind obligat să se bazeze pe colegii deţinuţi pentru cele mai elementare necesităţi sanitare.

Este adevărat că, în astfel de cazuri, Curtea impune ca ingerinţa să fie dovedită “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, având în vedere că o astfel de dovadă ar putea rezulta din coexistenţa unor deducţii suficient de puternice, clare şi concordante sau din prezumţii de fapt incontestabile similare (vezi Cauza Irlanda împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 64-65, § 161).

Curtea reaminteşte că starea de sănătate a reclamantului este gravă, că necesităţile sale medicale elementare sunt greu de asigurat şi că are deficienţe funcţionale severe. Deşi autorităţile sunt conştiente de aceste lucruri, el continuă să fie deţinut într-un penitenciar obişnuit, împarte celula cu alte persoane, nu are duş sau apă caldă la dispoziţie şi nu este asistat în mod regulat pentru necesităţile sale. Starea sa precară de sănătate a dus la separare socială de restul populaţiei din închisoare.

Mai mult, descrierea făcută de reclamant privind facilităţile închisorii, atât în adresele sale iniţiale trimise Curţii, cât şi în observaţiile sale ulterioare, în special suprapopularea, obligarea de a împărţi patul cu alte persoane, saltelele deteriorate şi utilităţile sanitare neadecvate nu sunt contestate de Guvern şi sunt confirmate de rapoartele CPT asupra României. Condiţiile nu satisfac standardele europene stabilite de CPT (vezi paragrafele 73-75 de mai sus).

Prin urmare, astfel cum scoate în evidenţă CPT, efectul cumulat al suprapopulării în dormitoare de mare capacitate (şi uneori chiar insalubre), regimul sărac al activităţilor şi accesul neadecvat la utilităţile sanitare se pot dovedi a fi în detrimentul prizonierilor (vezi şi, mutatis mutandis, Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47.095/99, § 97, CEDO 2002-VI, şi Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41.035/98, § 66, 18 ianuarie 2005).

În acest context, Curtea mai reaminteşte şi că nu exclude faptul că în situaţii deosebit de grave ar putea fi luate măsuri umanitare (vezi, mutatis mutandis, Farbtuhs împotriva Letoniei, nr. 4.672/02, § 52, 2 decembrie 2004).

Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să constate că [în cauză] condiţiile din închisoare, în special suprapopularea şi lipsa de acces la igienă şi alte facilităţi adecvate stării sale de sănătate, au cauzat reclamantului suferinţe care au atins pragul tratamentului inuman şi degradant care intră sub incidenţa art. 3.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din  Convenție în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în care a fost ţinut reclamantul.

Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

Dreptul la un proces echitabil

Curtea observă încă de la început că în dosar nu există nicio dovadă care i-ar putea permite să ajungă la o concluzie în ceea ce priveşte lipsa de reprezentare în timpul testului cu poligraful la care a fost supus reclamantul. Mai mult, niciuna dintre probele aflate la dosar nu indică faptul că ar fi făcut o astfel de plângere în faţa instanţelor interne. Totuşi, chiar presupunând că reclamantul nu a fost reprezentat şi că a epuizat căile de atac interne pentru această plângere, Curtea observă că hotărârea de condamnare faţă de acesta nu s-a bazat exclusiv pe această probă. Prin urmare, deşi regretabilă, o astfel de situaţie nu este, în sine, suficientă pentru a constata încălcarea art. 6. Mai mult, nu este de datoria Curţii să speculeze asupra rezultatului pe care l-ar fi avut urmărirea penală dacă răspunsurile la testul cu poligraful nu ar fi fost luate în considerare de instanţele interne.

În ceea ce priveşte condamnarea reclamantului fără a fi fost audiat de instanţele interne, atunci când legea naţională permite ca un proces să se desfăşoare în pofida lipsei unei persoane “acuzate de o infracţiune”, persoana respectivă ar trebui să poată obţine de la o instanţă care l-a audiat o nouă examinare a fondului acuzării (vezi cauzele Colozza împotriva Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 15, § 29, şi Ilişescu şi Chiforec, menţionată mai sus, § 34).

Curtea a stabilit deja că legislaţia românească permite casarea unei hotărâri pronunţate fără ca acuzatul să fi fost prezent şi interogat de instanţe (vezi paragraful 70 de mai sus).

În cazul de faţă, Curtea observă, alături de Guvern, că reclamantul a fost audiat, în prezenţa avocatului său ales, în faţa instanţei de fond şi a instanţelor superioare care au analizat pentru prima dată fondul cauzei (vezi paragrafele 8 şi 9 de mai sus). Cu toate acestea, la rejudecare, fondul cauzei a fost reanalizat de instanţe cu acelaşi nivel de competenţă fără a-l audia pe reclamant. Este adevărat că, spre deosebire de cauzele Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, § 19, CEDO 2000-VIII) şi Ilişescu şi Chiforec (menţionate mai sus, § 15), în care instanţele au refuzat să îi audieze pe reclamanţi şi/sau pe avocaţii acestora, deşi ei se aflau în sala de judecată, în cauza de faţă, nici reclamantul şi nici avocaţii săi aleşi (cu câteva excepţii) nu s-au prezentat la judecată.

Pe de altă parte, reclamantul nu a invocat, cel puţin de o manieră generală, o încălcare a dreptului de a fi audiat personal în urma exercitării căilor de atac, care au fost formulate prin reprezentantul său ales. De asemenea, el nu a furnizat niciun argument care să îi permită Curţii să constate că o astfel de cale de atac nu ar fi putut fi eficientă în cazul său special (vezi Cauza Ilişescu şi Chiforec, § 14).

Prin urmare, având în vedere că, potrivit art. 35 din Convenţie, recursul unui reclamant trebuie să fie efectiv, adică recursul trebuie să fie disponibil şi suficient pentru a permite reparaţia încălcărilor pretinse (vezi, mutatis mutandis, Cauza Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61.828/00, § 44, 15 ianuarie 2004), rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă conform art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie din cauza neepuizării căilor de recurs interne.

În ceea ce priveşte reprezentarea, Curtea observă încă de la început că reclamantul nu s-a plâns de lipsa de reprezentare efectivă la calea de atac formulată în faţa Curţii Supreme de Justiţie de către reprezentantul său în numele său.

Fără a ţine cont de acest lucru şi chiar presupunând că reclamantul a epuizat căile de recurs interne în această chestiune, Curtea consideră că această plângere este inadmisibilă din următoarele motive.

Prin urmare, ea observă, alături de Guvern, că de fiecare dată când instanţele l-au audiat pe reclamant sau pe martori, avocatul său a fost prezent.

Cu toate acestea, la reexaminarea cauzei, deşi avocatul reclamantului a fost prezent pe durata procesului pe fond, el nu a participat la procesul în apel. Mai mult, el nu a oferit o explicaţie acceptabilă nici pentru absenţa sa, nici pentru neasigurarea unei substituiri (vezi paragrafele 26, 39, 71 şi 72 de mai sus), deşi avea obligaţia legală să o facă. Curtea Supremă de Justiţie a acordat două amânări pentru a asigura reprezentarea reclamantului de către un avocat ales, dar fără rezultat.

În acest context, era rezonabil ca instanţele să numească avocaţi din oficiu (vezi, a contrario, Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, § 38).

Pentru toate aceste motive, ea consideră că această cerere este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

Durata procedurii penale

Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procesului trebuie evaluată ţinându-se seama de circumstanţele speţei şi de următoarele criterii: complexitatea cazului şi comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Curtea a constatat adesea încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze care au ridicat probleme similare cu cea de faţă (vezi Cauza Pelissier şi Sassi).

După ce a analizat toate elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să o determine să ajungă la o altă concluzie în cauza de faţă.

În mod special, Curtea observă că instanţelor le-au trebuit aproape 6 ani pentru a dispune evaluarea psihiatrică obligatorie a reclamantului. Ea nu acceptă argumentul Guvernului că această perioadă lungă a fost cauzată de complexitatea cazului, în măsura în care reclamantul a fost acuzat de omor deosebit de grav încă de la începutul procesului, iar obligaţia de examinare psihiatrică în astfel de cazuri este stipulată direct prin lege.

De asemenea, Curtea mai reaminteşte că, deoarece trimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusă de obicei ca urmare a unor erori comise de instanţele inferioare, repetarea acestor dispoziţii în cadrul unuia şi aceluiaşi set de proceduri divulgă o deficienţă serioasă a sistemului judiciar (vezi Cauza Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003). Din cauza acestor trimiteri spre rejudecare, cauza a fost soluţionată corect de instanţa de fond abia la data de 10 iunie 2002, adică după 8 ani de la ratificarea Convenţiei, din care timp de 6 ani instanţele au fost în judecată continuă.

În fine, Curtea acordă o mare importanţă mizei din cauza de faţă pentru reclamant, care a fost acuzat de omor deosebit de grav.

Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că, în speţă, durata procesului a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa de “termen rezonabil”.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI   HOTĂRÂREA din 6 decembrie 2007, definitivă la 6 martie 2008, în Cauza Bragadireanu împotriva României , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 4 iunie 2010