INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Infracţiunea de  insultă[1] este reglementată în art. 205 din Codul penal ca fiind  atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură şi se pedepseşte cu amendă.

Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui  relevate.

cţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului Curţii   a concluzionat   că statul  român nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru a garanta dreptul   la reputaţie   şi la respectarea vieţii   private şi, în consecinţă, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie[2].   

Deşi art. 8 are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abţină de la asemenea imixtiuni: la acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieţii private până la raporturile dintre indivizi. Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în raport cu art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în cele două cazuri, trebuie luat în considerare justul echilibru de menţinut între interesul general şi interesele individuale, statul beneficiind în orice situaţie de o marjă de apreciere (Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, § 37, CEDO 2007-XII).

În prezenta cauză, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, § 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, § 70, CEDO 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina,   § 39).

În speţă, Curtea observă în primul rând că nu se contestă faptul că cei din conducerea SRTV adresaseră comunicatul de presă jurnalelor pentru a răspunde la afirmaţiile prin care reclamanta denunţa reinstituirea cenzurii. Deşi ţine seama de loialitatea pe care reclamanta trebuia să o aibă faţă de angajator, Curtea consideră că afirmaţiile imputate acesteia pot fi considerate ca intrând de asemenea sub incidenţa protecţiei de la art. 10 din Convenţie şi că în consecinţă trebuie introduse în această calitate în balanţa intereselor aflate în joc (§ 31).

Curtea notează, în continuare, că reacţia conducerii SRTV nu a fost improvizată spontan: nu erau discuţii ţinute în direct şi greu de retractat (a se vedea, a contrario, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, nr. 39293/98, § 46, 29 februarie 2000), ci de un comunicat de presă întocmit de un departament specializat din televiziunea publică română (§ 32).

Curtea observă în acest sens că afirmaţiile în litigiu conţineau afirmaţii care puneau în discuţie în mod direct discernământul reclamantei şi pe care o considerau victima unor manipulări politice. Se făcea totodată referire la problemele de familie ale reclamantei, ca şi la relaţiile conflictuale pe care le-ar fi creat la locul său de muncă. De altfel, Curtea observă că Tribunalul Bucureşti a admis că acel comunicat de presă din 20 ianuarie 2003 conţinea expresii calomnioase la adresa reclamantei .

În aceste împrejurări, Curtea consideră că trebuie să se orienteze spre o examinare minuţioasă a conţinutului comunicatului de presă şi în special a afirmaţiilor referitoare la viaţa privată şi reputaţia reclamantei (§ 34).

În acest sens, Curtea observă că acel comunicat de presă a repus în context declaraţiile părţii interesate scoţând la iveală litigiul de muncă subiacent, elaborând astfel o prezentare a faptelor relevante pentru ca să poată lua formă o apărare împotriva afirmaţiilor reclamantei. Totuşi, Curtea ia act de faptul că respectivul comunicat nu se limita la prezentarea menţionată sau la explicaţii pur factuale, ci conţinea şi afirmaţii referitoare tocmai la manipulările politice cărora le-ar fi căzut victimă reclamanta, precum şi la starea sa emoţională, marcată printre altele de probleme de familie şi cauzatoare de dificultăţi în raporturile sale de muncă (§ 35).

Curtea consideră că în această privinţă aprecierile care o prezentau pe reclamantă ca victimă a unor manipulări politice sunt lipsite de orice temei factual dovedit, în măsura în care nu exista niciun indiciu că persoana în cauză ar fi acţionat sub influenţa vreunui interes partizan. Fiind vorba despre consideraţii privind starea emoţională a reclamantei, Curtea observă că acestea se bazau pe aspecte din viaţa privată a reclamantei, a căror divulgare nu pare necesară, având în vedere consideraţiile de mai sus .

În plus, Curtea consideră că aprecierea privind discernământul reclamantei nu poate fi considerată ca aducând un element indispensabil poziţiei SRTV, aşa cum a fost exprimată prin comunicatul de presă, în măsura în care aceasta se baza pe elemente ale vieţii private ale reclamantei cunoscute de conducerea SRTV .

Curtea consideră că în acest tip de cauze, având în vedere “efectul disuasiv” pe care l-ar putea avea o sancţiune penală, chiar şi uşoară, o procedură civilă ar fi fost mai potrivită [Cumpănă şi Mazăre împotriva României (GC), nr. 33348/96, § 114 115, CEDO 2004-XI]. Totuşi, în circumstanţele prezentei cauze, Curtea consideră că afirmaţiile contestate de reclamantă au depăşit limita acceptabilă şi că instanţele naţionale nu au reuşit să menţină un just echilibru între apărarea dreptului acesteia la reputaţie şi libertatea de exprimare protejată prin art. 10 din Convenţie.

Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru a garanta dreptul reclamantei la reputaţia sa şi la respectarea vieţii sale private şi, în consecinţă, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie. ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Hotărârea din 3 mai 2011, Cauza Sipoş împotriva României, §§ 29-39, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 20 iunie 2012, Hotărârea din 3 februarie 2009, Cauza Marin împotriva României).

Calomnia [3] reprezintă  afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public şi se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei  vătămate.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală (Art. 206 ).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că pronunţarea condamnării în litigiu se analizează ca o “ingerinţă” în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de către reclamantă. O asemenea ingerinţă încalcă art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este “prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la art. 10 § 2 şi este “necesară într-o societate democratică”, pentru îndeplinirea acestora.

Curtea observă pentru început că părţile nu contestă faptul că respectiva condamnare a reclamantei era prevăzută de lege, în speţă de dispoziţiile relevante din Codul penal şi Codul civil, şi că urmărea un scop legitim, respectiv protecţia reputaţiei altei persoane, în sensul art. 10 § 2 din Convenţie.

Rămâne de stabilit dacă respectiva condamnare era necesară într-o societate democratică.

Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai pentru “informaţiile” sau “ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care lovesc, şochează sau neliniştesc: aceasta este dorinţa pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există “societate democratică”. În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător.

În sensul art. 10 § 2, adjectivul “necesar” implică o “nevoie socială imperioasă”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existenţa unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european asupra atât a legislaţiei, cât şi a deciziilor prin care este aplicată, chiar şi atunci când sunt emise de o jurisdicţie independentă (a se vedea, mutatis mutandis, Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995, § 34 – 35, seria A, nr. 313). Prin urmare, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimă instanţă cu privire la aspectul dacă o “restricţie” este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată de art. 10.

Atunci când îşi exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ingerinţa în litigiu trebuie considerată având în vedere cauza în ansamblu, pentru a stabili dacă aceasta era “proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt “relevante şi suficiente”.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl joacă presa într-o societate democratică: deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, privind în special protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, cu toate acestea îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei despre toate problemele de interes general, inclusiv cele care se referă la funcţionarea puterii judecătoreşti (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, § 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I). Presa reprezintă într-adevăr unul dintre mijloacele de care dispun responsabilii politici şi opinia publică pentru a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilităţi conform scopului constitutiv al misiunii care le este încredinţată (Prager şi Oberschlick, § 34). Desigur, acţiunea instanţelor, care sunt garante ale justiţiei şi care au o misiune fundamentală într-un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului. Astfel, este necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor lipsite de temei, mai ales atunci când obligaţia de reţinere interzice magistraţilor să acţioneze (De Haes şi Gijsels,   § 37).

Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că, drept urmare a “îndatoririlor şi răspunderilor” inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia oferită de art. 10 din Convenţie persoanelor care, precum reclamanta, se implică într-o dezbatere publică este subordonată condiţiei ca partea interesată să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere [Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53.984/00, § 37, Culegere 2004-II, şi Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (GC), nr. 21.980/03, § 65, CEDO 1999-III]. Cu toate acestea, le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Mamère împotriva Franţei, nr. 12.697/03, § 25, CEDO 2006-XIII).

Curtea constată că, în prezenta cauză, Tribunalul Galaţi a considerat că, prin intermediul remarcilor din articolul de presă publicat de reclamantă, s-a adus atingere reputaţiei judecătorului C.C. Tribunalul a confirmat totodată constatarea Judecătoriei Constanţa, potrivit căreia articolul în cauză constituia o “atingere nu numai la adresa magistraţilor, ci şi a încrederii cetăţenilor în justiţie”. Instanţele interne i-au reproşat jurnalistei că “depăşise limitele obligaţiilor de informare” formulând “reproşuri la adresa judecătorului C.C. cu privire la nerespectarea legii şi a obligaţiilor profesionale”. Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10 din Convenţie, bazându-se mai ales pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, § 51, Culegere 1997-VII, şi Kyprianou împotriva Ciprului (GC), nr. 73.797/01, § 171, 15 decembrie 2005].

Curtea observă că, deşi Judecătoria Constanţa a constatat că afirmaţiile din articolul în litigiu erau calomnioase, constituind “învinuiri” la adresa judecătorului C.C., Tribunalul Galaţi a confirmat în recurs acest raţionament “mai ales ca urmare a calităţii de magistrat” a victimei. Referitor la magistraţi, Curtea reaminteşte că, deşi nu este adevărat că aceştia se expun în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor precum oamenii politici şi că ar trebui trataţi prin urmare la egalitate cu aceştia din urmă atunci când este vorba despre critici la adresa comportamentului lor [Janowski împotriva Poloniei (GC), nr. 25.716/94, § 33, 21 ianuarie 1999, CEDO 1999-I], nu este mai puţin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai mari pentru funcţionari atunci când îşi exercită atribuţiile oficiale, precum în speţă, decât în cazul persoanelor fizice (a se vedea în special Mamère, § 27). Astfel, persoana în cauză, aparţinând “instituţiilor fundamentale ale statului”, putea face, în această calitate, obiectul unor critici personale în limite “acceptabile”, nu numai în mod teoretic şi general.

Curtea observă că analiza articolului în litigiu făcută de cele două instanţe se axează pe afirmaţii considerate calomnioase, fără ca acestea să fie totuşi repuse în contextul lor în cadrul raţionamentului. În absenţa unei analize critice şi circumstanţiale a articolului în litigiu, această metodă nu permite identificarea cu suficientă certitudine a motivelor care au condus la sancţiunea penală. Pe de altă parte, respingerea de către Tribunalul Galaţi a beneficiului bunei-credinţe pentru reclamantă, pe motiv că victima era un magistrat, constituie o abordare prea formală a interpretării articolului în cauză. Simpla menţiune a “atingerii […] încrederii cetăţenilor în justiţie” nu este suficientă pentru a fundamenta condamnarea reclamantei pentru calomnie.

Curtea subliniază că articolul în litigiu critica în mod acerb hotărârea pronunţată de judecătorul C.C., a cărui competenţă profesională era puternic pusă sub semnul întrebării. În această situaţie, articolul se referea la o temă de interes general, respectiv încrederea societăţii în justiţie. Curtea observă totodată că afirmaţiile reclamantei nu priveau aspecte din viaţa privată a lui C.C., ci comportamentele şi atitudinile acesteia care implicau calitatea sa de magistrat (Sabou şi Pîrcălab împotriva României, nr. 46.572/99, § 38 – 39, 28 septembrie 2004). Prin urmare, Curtea trebuie să dovedească o mare prudenţă atunci când, precum în speţă, măsurile luate sau sancţiunile aplicate de autoritatea naţională sunt de natură să descurajeze presa de la participarea la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromsø şi Stensaas,   § 64).

În continuare, trebuie amintită jurisprudenţa consacrată a Curţii, conform căreia, pentru a aprecia existenţa unei “nevoi sociale imperioase” capabile să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă o distincţie atentă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate dovedi, celelalte nu se pretează unei demonstraţii a corectitudinii lor [De Haes şi Gijsels, § 42, şi Harlanova împotriva Letoniei (dec.), nr. 57.313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, dacă este vorba despre afirmaţii privind conduita unui terţ, uneori poate fi dificil să se facă distincţie între imputările de facto şi judecăţile de valoare. Cu toate acestea, chiar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este total lipsită de temei faptic (Jerusalem împotriva Austriei, nr. 26.958/95, § 43, CEDO 2001-II).

În speţă, examinând afirmaţiile în litigiu prin prisma întregului articol publicat de reclamantă, se constată o îmbinare între judecăţi de valoare şi anumite elemente cu caracter faptic.

Curtea observă că la originea criticii cu caracter profesional la adresa lui C.C. se afla comunicatul de presă din 2 aprilie 2001 al Curţii de Apel şi al Tribunalului Constanţa, care anunţa o cercetare disciplinară privind activitatea profesională a judecătorului C.C. În acest context, Curtea consideră că reclamanta a acţionat cu bună-credinţă, scopul articolului fiind de a informa publicul despre un subiect de interes general.

Curtea observă, de asemenea, că, potrivit legislaţiei interne cu privire la calomnie, persoana acuzată trebuie să poată recurge la proba verităţii pentru a se apăra. Curtea remarcă totuşi că singura probă acceptată de Judecătoria Constanţa era constituită din deciziile interne pronunţate în litigiul de dreptul muncii dintre un terţ şi o societate comercială. Astfel, atât Tribunalul Constanţa, cât şi Tribunalul Galaţi au refuzat să includă în dosar comunicatul de presă din 2 aprilie 2001 şi să îl examineze, contrar cererilor exprese formulate de partea responsabilă civilmente în faţa judecătoriei, apoi de către reclamantă în cadrul recursului în faţa tribunalului. Or, era vorba tocmai despre un mijloc de probă de care reclamanta intenţiona să se folosească în apărarea sa şi a cărui relevanţă ca dovadă şi temei faptic al afirmaţiilor care îl puneau în discuţie pe judecătorul C.C. nu putea fi exclusă.

Pe de altă parte, deşi reclamanta nu a putut dovedi în faţa instanţelor interne că afirmaţiile sale aveau un temei faptic suficient, Curtea observă că aceasta s-a implicat activ în procesul său, s-a oferit mereu să facă proba verităţii afirmaţiilor sale, iar comportamentul său examinat în general demonstrează că a acţionat cu bună-credinţă, convinsă de existenţa unei probleme de deontologie profesională a judecătorului C.C. [a se vedea, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, nr. 33.348/96, § 104, 10 iunie 2003; Stângu şi Scutelnicu, citată anterior, § 51; Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005; şi Titei împotriva României (dec.), nr. 1.691/03, 23 mai 2006].

În acest context, expresiile folosite de reclamantă în articolul său cu privire la judecătorul C.C. nu pot fi considerate, potrivit Curţii, drept afirmaţii în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăţi jurnalistice ce include şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare [mutatis mutandis, Dalban împotriva României (GC), nr. 28.114/95, § 50, CEDO 1999-VI, precum şi A/S Diena şi Ozoliņš împotriva Letoniei, nr. 28.114/00, § 84, 12 iulie 2007].

Pentru aceste motive, Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost găsită vinovată de calomnie nu corespundea niciunei “nevoi sociale imperioase”, una dintre condiţiile principale pentru justificarea necesităţii unei ingerinţe asupra libertăţii de exprimare într-o societate democratică. Nici faptul că amenda penală a reclamantei ar fi făcut obiectul unei graţieri prezidenţiale, nici cuantumul despăgubirilor morale impuse nu ar putea influenţa această concluzie.

Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenţie ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Hotărârea din 29 martie 2011 în Cauza Cornelia Popa împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 6 ianuarie 2012 §§ 23-41).

Potrivit art. 207  din Codul penal , proba verităţii[4] celor afirmate sau imputate este  admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011 a stabilit că au încetat să mai fie în vigoare normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din acelaşi cod privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale.

Prin art. 23 alin. (12) din Constituţia României, republicată, se prevede, cu valoare de principiu ce garantează inviolabilitatea libertăţii individuale, că “Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”, iar în conformitate cu art. 73 alin. (3) lit. h) din aceeaşi lege fundamentală, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică.

Mai este de subliniat că tot prin Constituţia României, republicată, la art. 61 alin. (1), s-a prevăzut că “Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării”.

Pe de altă parte, este de observat că, în raport cu reglementarea de la art. 7 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, “nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional”.

Referindu-se la noţiunea de “drept”, utilizată în acest text din Convenţie, Curtea Europeană a explicat că o atare noţiune cuprinde în primul rând normele de ordin legislativ, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii de accesibilitate şi previzibilitate. S-a considerat în acest sens că, pentru a fi îndeplinită condiţia privind accesibilitatea pentru cetăţeni, este suficient ca legea să fie publicată şi previzibilă sub aspectul conţinutului, adică modul în care este formulată, termenii folosiţi şi condiţiile impuse a fi respectate să permită oricărei persoane să-i poată anticipa toate efectele.

Or, din moment ce, după abrogarea dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, faptele de insultă şi de calomnie nu au mai fost reincriminate, este evident că, în ansamblul lor, persoanele cărora li se adresează legea nu au posibilitatea să cunoască reintrarea acelor fapte în sfera ilicitului penal, pentru a-şi adapta în mod corespunzător conduita, spre a nu intra sub incidenţa răspunderii penale.

Este semnificativ că prin însăşi dispoziţiile preliminare ale actualului Cod penal, reglementându-se principiul legalităţii incriminării, s-a înscris la art. 2 că “legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.

De aceea, câtă vreme faptele de insultă şi de calomnie, dezincriminate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracţiuni şi că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare.

Prin urmare, neexercitarea de către Parlament a prerogativei de a reexamina textul de lege, considerat neconstituţional, nu poate conduce univoc la soluţia de suplinire a acestei puteri esenţiale în cadrul statului de drept şi la emiterea în numele ei, de către o altă autoritate, a unei dispoziţii de abrogare, un asemenea procedeu fiind inadmisibil şi în raport cu prevederea înscrisă în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, prin care s-a stabilit, cu valoare de neînlăturat pentru tehnica legislativă, că “nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial”.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 414² din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că au încetat să mai fie în vigoare normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din acelaşi cod privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011).

Amintim că, potrivit art. 147 alin. 1 din Constituţie, “Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”

---

[1] Abrogat prin Legea nr. 278/2006, art. 205 a fost repus în vigoare ca urmare a admiterii, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2007, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal.

[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Hotărârea din 3 mai 2011,  Cauza Sipoş împotriva României, §§ 29-39, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 20 iunie 2012, Hotărârea din 3 februarie 2009,  Cauza Marin împotriva României

[3] Abrogat prin Legea nr. 278/2006, art. 206 a fost repus în vigoare ca urmare a admiterii, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2007, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal.

[4] Abrogat prin Legea nr. 278/2006, art.  207 a fost repus în vigoare ca urmare a admiterii, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2007, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal. Prin Decizia nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţională legea de abrogare a art. 205 – 207 C. pen. privind insulta şi calomnia, pe motiv că reputaţia persoanelor, astfel cum este garantată de Constituţie, trebuia protejată în mod imperativ prin sancţiuni de drept penal.