Dreptul la libera circulaţie, astfel cum este recunoscut în paragrafele 1 şi 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4, are ca scop asigurarea libertăţii de circulaţie, drept garantat oricărei persoane de a circula în cadrul teritoriului în care se află, precum şi de a-l părăsi; acest fapt implică dreptul de a merge într-o ţară la alegerea sa, în care ar putea primi autorizaţia de a intra (vezi, mutatis mutandis, Peltonen împotriva Finlandei, decizia Comisiei din data de 20 februarie 1995, D.R. 80-A, p. 43, § 1). Rezultă că libertatea de circulaţie impune interdicţia oricărei măsuri susceptibile de a aduce atingere acestui drept sau de a-i restrânge exercitarea, din moment ce nu răspunde cerinţei de a reprezenta o măsură ce ar putea fi considerată “necesară într-o societate democratică”, care să urmărească scopuri legitime.
Astfel, Curtea consideră că măsura prin care o persoană este deposedată de un document de călătorie, de exemplu paşaportul, reprezintă, fără îndoială, o ingerinţă în exercitarea libertăţii de circulaţie (Baumann împotriva Franţei, hotărârea din data de 22 mai 2001 nr. 33.592/96, § 62, CEDO 2001-V).
Curtea observă că, deşi reclamantul nu a fost deposedat de paşaportul său (vezi, a contrario, Baumann), el nu s-a putut folosi de acest document de călătorie care, dacă ar fi fost cazul, i-ar fi permis să părăsească teritoriul României. Aşadar, Curtea apreciază că reclamantul a suferit o restrângere a exerciţiului dreptului său la libertatea de circulaţie, ceea ce reprezintă o ingerinţă în sensul art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Guzzardi împotriva Italiei, hotărârea din data de 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 33, § 92, Raimondo împotriva Italiei, hotărârea din data de 22 februarie 1994, seria A nr. 281-1, p. 19, § 39, şi Labita împotriva Italiei, 6 aprilie 2000, nr. 6.772/95, p. 38-39, § 193).
Rămâne de văzut dacă această restrângere era “prevăzută de lege” şi constituia o “măsură necesară într-o societate democratică”.
Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia expresia “prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale (Rotaru împotriva României [MC], hotărârea din data de 4 mai 2000, nr. 28.341/95, § 52, CEDO 2000-V). Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului [vezi Olsson împotriva Suediei (nr. 1), hotărârea din data de 24 martie 1988, seria A nr. 130, § 61]. În plus, nu putem considera drept “lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.
Curtea apreciază că trebuie analizată “calitatea” normelor juridice invocate în cauză, cercetând în special dacă dreptul intern stabilea cu suficientă precizie condiţiile în care măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara putea fi dispusă.
Încă de la început, Curtea constată exprimarea vagă din art. 27 din Legea nr. 25/1969, în temeiul căruia a fost luată măsura preventivă. Acest articol se limitează la a stipula că străinul, învinuit sau inculpat într-un proces penal, nu poate părăsi ţara decât după încetarea urmăririi penale sau după achitarea sa ori, în caz de condamnare, după executarea pedepsei.
În primul rând, nu există nicio menţiune cu privire la autoritatea abilitată să dispună o asemenea măsură. Este adevărat că Guvernul a prezentat Instrucţiunile Ministerului de Interne nr. 555/1996, care completează Legea nr. 25/1969, dar acestea indicau numai persoanele abilitate să execute astfel de măsuri şi pe cele care trebuiau să le aprobe. Or, se pare că aceste instrucţiuni interne erau prevăzute cu menţiunea “secret” şi nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României.
Curtea mai observă că, deşi art. 27 din lege abilitează autorităţile competente să autorizeze o ingerinţă în libertatea de circulaţie a străinilor, motivul unei asemenea ingerinţe nu este definit cu suficientă precizie (Rotaru, citată mai sus, § 58).
De asemenea, Curtea trebuie să se asigure că există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor autorităţilor. Aceasta reaminteşte că, în cauzele referitoare la sistemele de supraveghere secretă, analizate din perspectiva art. 8, s-a decis că asemenea sisteme trebuie să cuprindă garanţii stabilite prin lege, care sunt aplicabile controlului activităţilor serviciilor interesate. Procedurile de control trebuie să respecte, cât mai fidel posibil, valorile unei societăţi democratice, în special supremaţia dreptului, la care se referă în mod expres preambulul Convenţiei. Aceasta implică, printre altele, ca o ingerinţă a organelor executivului în drepturile persoanei să fie supusă unui control eficient, care trebuie să implice în mod normal, cel puţin în ultimă instanţă, puterea judiciară, deoarece aceasta oferă cele mai bune garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură conformă cu legea (Klass şi alţii împotriva Germaniei, hotărârea din data de 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 25-26, § 55). Acest raţionament ar putea fi aplicat, mutadis mutandis, în cazul art. 2 din Protocolul nr. 4, având în vedere strânsa legătură dintre acest ultim articol şi art. 8 din Convenţie (vezi în acest sens Iletmiş împotriva Turciei, 6 decembrie 2005, nr. 29.871/96, § 50).
În cazul de faţă, Curtea constată că procedura de aplicare a măsurii preventive de obligare de a nu părăsi ţara nu oferă astfel de garanţii, Legea nr. 25/1969 neprevăzând nicio procedură de control, nici în momentul luării măsurii, nici ulterior. De altfel, toate demersurile reclamantului care vizau revocarea măsurii preventive (cereri introduse la Ministerul de Interne, contestaţii în faţa instanţelor penale sau în contencios administrativ) au fost respinse, deoarece reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a face dovada că urmărirea penală îndreptată împotriva sa se încheiase sau că fusese achitat. În realitate, este vorba de o măsură automată, aplicată pentru o perioadă nedeterminată, ceea ce încalcă drepturile persoanei (vezi Riener împotriva Bulgariei, 23 mai 2006, nr. 46.343/99, § 121, Luordo împotriva Italiei, 17 iulie 2003, nr. 32.190/96, § 96, şi Iletmiş, citată mai sus, § 47).
Prin urmare, Curtea apreciază că dreptul intern nu reglementează suficient de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv.
La toate acestea se adaugă faptul că art. 27 din Legea nr. 25/1969 a fost declarat neconstituţional printr-o decizie a Curţii Constituţionale din data de 11 aprilie 2001 şi modificat ulterior prin Legea nr. 123/2001, pentru a se asigura conformitatea cu Constituţia. În acest sens, s-a prevăzut că orice măsură preventivă de obligare de a nu părăsi ţara trebuie luată de un magistrat (art. 29 din Legea nr. 123/2001).
Or, având în vedere faptul că, în cauza de faţă, măsura preventivă a fost dispusă de organele de poliţie, reiese că, cel puţin începând cu data de 11 aprilie 2001, aceasta nu era în conformitate cu legislaţia naţională în vigoare, inclusiv cu Constituţia.
Mai mult, Curtea reaminteşte că este în primul rând de datoria autorităţilor naţionale şi mai ales de cea a instanţelor să interpreteze şi să aplice dreptul intern (Kopp împotriva Elveţiei, hotărârea din 25 martie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II, p. 541, § 59).
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie (§ 79).
Asupra pretinsei încălcări a articolului 6 § 2 din Convenţie
Curtea reaminteşte faptul că regula celor 6 luni are ca obiect să asigure securitatea juridică şi să vegheze la analizarea într-un termen rezonabil a cauzelor litigioase referitoare la Convenţie. Mai mult, această regulă urmăreşte protejarea autorităţilor şi a altor persoane vizate de procedură împotriva incertitudinii care le-ar afecta prin trecerea prelungită a timpului. Cu toate acestea, Curtea observă că, în mod excepţional, acest principiu poate fi reconsiderat atunci când un reclamant foloseşte o cale de recurs internă şi nu are cunoştinţă decât mai târziu sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de împrejurările care fac ca această cale de atac să fie ineficientă. Într-un astfel de caz, termenul de 6 luni se poate calcula începând din momentul în care reclamantul are cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de aceste împrejurări [vezi Sakik şi Seyrek împotriva Turciei (dec.), nr. 40.076/98, 29 iunie 1999]. În lipsa unei căi de recurs sau atunci când căile de drept disponibile sunt considerate ineficiente, termenul de 6 luni începe să curgă, în principiu, de la data la care actul contestat a fost realizat [Hazar împotriva Turciei (dec.), nr. 62.566/00, 10 ianuarie 2002].
În cauza de faţă, Curtea observă că reclamantul nu a folosit nicio cale de recurs intern pentru a invoca în cadrul sistemului naţional, cel puţin în esenţă, încălcarea art. 3 din Convenţie. Prin urmare, termenul de 6 luni începe să curgă de la data punerii în libertate a reclamantului, adică de la data de 19 iulie 2000. Deoarece reclamantul a formulat pentru prima dată cererea întemeiată pe condiţiile degradante de detenţie la data de 21 martie 2006, acesta nu a respectat termenul de 6 luni.
Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 §§ 1 şi 4 .
Asupra pretinsei încălcări a art. 5 §§ 1 şi 3 din Convenţie
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara
În primul rând, reclamantul se plânge cu privire la faptul că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara reprezintă, în egală măsură, o încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie.
Curtea reaminteşte că, proclamând “dreptul la libertate”, paragraful 1 al art. 5 vizează libertatea fizică a persoanei; scopul său este acela de a garanta ca nimeni să nu fie lipsit de acest drept în mod arbitrar. Textul nu se referă la simplele restrângeri ale libertăţii de circulaţie; acestea se supun prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie. Pentru a stabili dacă o persoană este “privată de libertate” în sensul art. 5, trebuie să se pornească de la situaţia sa concretă şi să se ia în considerare un ansamblu de criterii, cum sunt tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare a măsurii respective (Engel şi alţii, hotărârea din data de 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 24, §§ 58-59). Între privarea de libertate şi restrângerea libertăţii nu există decât o diferenţă de grad sau de intensitate, nu de natură sau de esenţă. Includerea într-una sau alta dintre aceste categorii se dovedeşte a fi uneori dificilă, deoarece, în anumite cazuri marginale, este vorba de o pură problemă de apreciere (Guzzardi împotriva Italiei, hotărârea din data de 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 17-19, § 93).
În cauza de faţă, Curtea constată că reclamantul nu pretinde că ar fi avut loc o ingerinţă în libertatea sa fizică, ci o ingerinţă în libertatea de deplasare. Prin urmare, art. 5 din Convenţie nu se poate aplica în speţă.
Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.
Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
În fine, reclamantul se plânge cu privire la faptul că autorităţile abilitate să instrumenteze urmărirea penală îndreptată împotriva sa nu i-au restituit documentele confiscate în anul 1998 şi care aparţineau celor două societăţi comerciale al căror director general era. În acest sens, invocă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra chestiunii dacă reclamantul poate pretinde, în nume propriu, că este victima confiscării documentelor celor două societăţi, deoarece capătul de cerere trebuie respins ca vădit neîntemeiat. Într-adevăr, confiscarea de documente în cadrul unei proceduri penale constituie o reglementare a modului de folosire a bunurilor în conformitate cu interesul general [D’Acquisto împotriva Italiei (dec.), nr. 30.375/96, 7 octombrie 1999]. Această procedură este prevăzută de Codul de procedură penală.
Conform jurisprudenţei bine stabilite a Curţii, al doilea alineat al art. 1 trebuie interpretat prin prisma principiului enunţat în prima frază a articolului. Prin urmare, orice ingerinţă trebuie să menţină un “just echilibru” între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale persoanei. Preocuparea pentru asigurarea acestui echilibru se reflectă în structura art. 1 în întregime, inclusiv în cel de-al doilea alineat al său; prin urmare, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Pe de altă parte, părţile contractante sunt, în principiu, singurele în măsură să judece necesitatea de a reglementa folosirea bunurilor, cu condiţia ca această reglementare să nu fie disproporţionată faţă de scopul său. Or, măsura confiscării a respectat prevederile Codului de procedură penală (Air Canada împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din data de 5 mai 1995, seria A nr. 316-A, p. 17, § 40). Mai mult, Curtea observă că reclamantul nu a declanşat nicio procedură pentru restituirea documentelor, în timp ce Codul de procedură penală permite introducerea unei plângeri pentru a contesta măsurile luate şi actele efectuate în timpul urmăririi penale.
Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat şi trebuie respins, în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECŢIA A TREIA HOTĂRÂREA din 25 ianuarie 2007 în Cauza Sissanis împotriva României (Cererea nr. 23.468/02) , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.