III. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenţie
1. Asupra existenţei unei ingerinţe
Nu s-a contestat că sancţionarea reclamanţilor de către instanţele naţionale ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local, la care cel de-al doilea reclamant era redactor-şef, se analizează ca o “ingerinţă” în exercitarea de către reclamanţi a libertăţii de exprimare.
Asemenea limitare încalcă Convenţia dacă nu respectă cerinţele impuse de § 2 al art. 10. Prin urmare, trebuie analizat dacă ingerinţa “era prevăzută de lege”, dacă viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime menţionate de respectivul paragraf şi dacă era “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri.
2. Asupra justificării ingerinţei
Avându-se în vedere hotărârile instanţelor naţionale, este evident că ingerinţa era “prevăzută de lege”, adică de art.205, 206 din Codul penal, astfel cum erau reglementate la epoca faptelor (§ 55) şi nu se pot contesta accesibilitatea şi previzibilitatea acestora, şi că se urmărea un scop legitim, adică “protecţia drepturilor altuia”, în special a reputaţiei doamnei R.M., funcţionară la primărie la data săvârşirii faptelor şi judecător la data publicării articolului (paragrafele 40 şi 45 de mai sus).
Opiniile părţilor sunt divergente asupra caracterului “necesar într-o societate democratică” a ingerinţei incriminate. Revine aşadar Curţii să analizeze respectarea, în speţă, a acestei condiţii impuse de § 2 al art. 10 precitat, nu fără a reaminti în prealabil principiile care se degajă din jurisprudenţa sa în materie.
a) Principii generale
Condiţia “necesităţii într-o societate democratică” impune Curţii să determine dacă ingerinţa incriminată corespundea “unei nevoi sociale imperioase”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili existenţa unei astfel de nevoi, dar această marjă este corelată cu un control european privind atât legea, cât şi deciziile de aplicare, chiar atunci când provin de la o instanţă independentă. Aşadar, Curtea este competentă să statueze asupra chestiunii de a şti dacă o astfel de “limitare” se conciliază cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, § 39, CEDO 2003-V; Asociaţia Ekin împotriva Franţei, Cererea nr. 39.288/98, § 56, CEDO 2001-VIII).
În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are în nici un caz sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci pe aceea de a verifica sub aspectul art. 10 hotărârile pronunţate în virtutea puterii lor de apreciere (Fressoz şi Roire împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 29.183/95, § 45, CEDO 1999-1). Nu rezultă de aici că trebuie să se limiteze să verifice dacă statul pârât a folosit această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi într-un mod rezonabil; trebuie ca ingerinţa în litigiu să fie apreciată în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, inclusiv conţinutul comentariilor imputate reclamanţilor şi contextul în care aceştia le-au făcut (News Verlags GmbH & CoKG împotriva Austriei, Cererea nr. 31.457/96, § 52, CEDO 2000-I).
În special, Curtea trebuie să determine dacă argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt “pertinente şi suficiente” şi dacă măsura incriminată era “proporţională cu scopurile legitime urmărite” (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 64.915/01, § 70, CEDO 2004-VI). În acest context, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente, au făcut aplicarea unor reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Zana împotriva Turciei din 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, pag. 2.547-2.546, § 51).
Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie al persoanelor în cauză, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenţie ca element al vieţii private. Această ultimă condiţie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieţii private în relaţiile dintre indivizi.
b) Aplicarea în speţă a principiilor sus-menţionate
(i) “Nevoie socială imperativă”
În cauza de faţă, instanţele interne au considerat că reclamanţii au adus atingere, prin conţinutul articolului incriminat, demnităţii şi imaginii publice ale doamnei R.M., prin aceea că i-au imputat fapte determinate, cum ar fi complicitatea la actele frauduloase ale societăţii “Vinalex” şi prin reprezentarea într-o caricatură a doamnei la braţul unui bărbat purtând un sac umplut cu bani, ceea ce a fost de natură să o traumatizeze psihic şi să dezinformeze publicul (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Trebuie examinat dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica condamnarea reclamanţilor au fost pertinente şi suficiente.
Pentru a se pronunţa în cauză, Curtea trebuie să ţină cont de un element important: rolul indispensabil de “câine de pază” care revine presei într-o societate democratică (Goodwin împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 27 mai 1996, Culegere de decizii 1996-II, pag. 500, § 39, şi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 21.980/93, § 59, CEDO 1999-III). Presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt. Totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, printre multe altele, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, pag. 233-234, § 37; Thoma împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, § 45, CEDO 2001-III, şi Colombani şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 51.279/99, § 55, CEDO 2002-V).
Trebuie constatat, în această privinţă, că articolul incriminat conţine în principal informaţii privind gestionarea fondurilor publice de către anumiţi aleşi locali şi funcţionari publici şi, în special, privind anumite neregularităţi care ar fi fost comise cu ocazia încheierii unui contract de asociere între primărie şi o societate privată, pentru imobilizarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe drumurile publice (§ 20 de mai sus).
În mod incontestabil, era vorba de un subiect de interes general pentru comunitatea locală, pe care reclamanţii aveau dreptul să-l aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul presei. Împrejurarea că aceeaşi problemă a fost ridicată de Curtea de Conturi într-un raport întocmit în urma controlului efectuat la primărie de către controlori financiari (§ 23 de mai sus) nu face decât să confirme faptul că articolul incriminat se înscria în cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitatea locală, care avea dreptul să fie informată.
În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului că raportul menţionat a fost adoptat după aproximativ o lună de la data publicării articolului, Curtea subliniază că rolul ziariştilor de investigaţii este tocmai acela de a informa şi de a atrage atenţia publicului asupra unor asemenea fenomene, de nedorit pentru societate, din momentul în care aceştia intră în posesia informaţiilor pertinente. Or, la o simplă lectură a articolului se observă că la data redactării sale reclamanţilor le era cunoscută cel puţin versiunea iniţială a raportului Curţii de conturi, dacă nu raportul definitiv (paragrafele 23 şi 24 de mai sus), mijloacele prin care părţile interesate şi-au procurat textul în cauză fiind specifice libertăţii de investigare inerente exercitării profesiei lor.
Ca şi instanţele naţionale, Curtea notează că articolul litigios conţine şi afirmaţii vizând-o direct pe doamna R.M., al cărei nume complet figura chiar în titlul articolului şi în numeroase locuri în cadrul acestuia (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).
Aceste afirmaţii transmit mesajul că partea interesată era implicată într-o serie de acte frauduloase ale societăţii “Vinalex”. Acestea au fost redactate într-un stil virulent, după cum rezultă din utilizarea unor termeni duri precum “escrocherie” şi “concurs de infracţiuni” sau a unor fraze precum “persoanele semnatare nu pot invoca necunoaşterea legii, ci doar încălcarea ei cu bună ştiinţă”, “dl ex-viceprimar (…) a luat mită (…) obligându-şi sau cointeresându-şi subordonaţii, (…) R.M.”, “ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile ţării, şi atunci nu înţelegem cum ulterior a ajuns judecător (…), ori a luat şpagă şi poate lua în continuare”, sau, mai departe, “ni se pare însă ilar faptul că preşedintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (…) motivând că suma ar fi prea mică” (paragrafele 19 şi 20 de mai sus).
Trebuie amintită jurisprudenţa constantă a Curţii, conform căreia, pentru aprecierea existenţei unei “necesităţi sociale imperioase” care să justifice existenţa unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă distincţia clară între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactităţii lor [a se vedea, de exemplu, hotărârile De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, citată mai sus, pag. 235, § 42, şi Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003].
Bineînţeles că, atunci când este vorba de afirmaţii privind comportamentul unui terţ, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincţia dintre acuzaţii de fapt şi judecăţi de valoare. Nu este mai puţin adevărat că şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, § 43, CEDO 2001-II).
În speţă, afirmaţiile reclamanţilor cu privire la doamna R.M. au fost formulate sub forma unei alternative – “ori a semnat contractul (…) necunoscând legile ţării (…), ori a luat şpagă” -, ceea ce ar putea crea impresia că este vorba de o judecată de valoare. Totuşi, dacă analizăm afirmaţiile litigioase din perspectiva întregului articol, inclusiv caricatura care îl însoţeşte, se observă că ele includ, în realitate, acuzaţii de fapt precise la adresa doamnei R.M., în sensul că ar fi fost complice la încheierea unor contracte ilegale şi că ar fi primit mită. Afirmaţiile reclamanţilor au creat cititorilor impresia că doamna R.M. avusese un comportament necinstit şi interesat şi puteau conduce la formarea opiniei că “escrocheria” de care erau acuzaţi ea şi fostul viceprimar şi mita pe care ar fi primit-o constituiau fapte stabilite şi nu erau puse la îndoială.
Dacă în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligaţia de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la existenţa unor presupuse ilegalităţi comise de aleşi locali şi funcţionari publici, referirea la persoane determinate, cu menţionarea numelor şi funcţiilor acestora, implica pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă (Lesnik împotriva Slovaciei, Cererea nr. 35.640/97, § 57 in fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.829/00, § 44, 27 mai 2004).
Cu atât mai mult ar fi fost cazul în speţă, avându-se în vedere că era vorba de acuzaţii grave referitoare la doamna R.M., de natură să angajeze răspunderea sa penală, cum a arătat de altfel Curtea Supremă de Justiţie în decizia sa din 9 iulie 1996 (§ 45 de mai sus). În această privinţă, trebuie amintit că exercitarea libertăţii de exprimare implică obligaţii şi responsabilităţi şi că garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 sunt supuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bunăcredinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France ş.a. împotriva Franţei, Cererea nr. 53.984/00, § 37, CEDO 2004-II; Colombani ş.a., citată mai sus, § 65, Harlanova (dec.), citată mai sus; McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 46.311/99, paragrafele 83-86, CEDO 2002-III).
Or, nici unul dintre aceste elemente nu se regăseşte în cauză. După analiza tuturor elementelor pe care le-au avut la dispoziţie, instanţele naţionale au apreciat că acuzaţiile reclamanţilor cu privire la persoana interesată prezentau o realitate deformată şi nu se sprijineau pe fapte reale (paragrafele 40 şi 45 de mai sus). Curtea nu susţine teza reclamanţilor conform căreia instanţele române nu au avut un rol activ în investigarea faptelor, astfel încă să ajungă la “adevărul judiciar” (§ 74 de mai sus). Dimpotrivă, din faptele cauzei rezultă că instanţele sesizate au acordat reclamanţilor timpul necesar pregătirii apărării (paragrafele 26, 30, 32, 33 şi 36 de mai sus), mergând chiar până la emiterea de mandate de aducere pentru a se asigura de prezenţa lor (paragrafele 26 şi 33 de mai sus).
De asemenea, şi un alt factor are însemnătate în speţă: atitudinea reclamanţilor în timpul procedurii penale îndreptate împotriva lor. Trebuie constatat, după cum au făcut şi Judecătoria Lehliu-Gară şi Tribunalul Călăraşi (§§ 38 şi 42 de mai sus), că reclamanţii au manifestat o evidentă lipsă de interes faţă de procesul lor, neprezentându-se nici la audierile în faţa judecătoriei, nici la cele în faţa tribunalului, deşi fuseseră legal citaţi. Aceştia nu şi-au motivat cererea de recurs (§ 42 de mai sus) şi, în toate stadiile procedurii în faţa instanţelor naţionale, nu au produs elemente de probă în susţinerea afirmaţiilor lor sau care ar fi servit drept o bază factuală suficientă pentru acestea (§§ 24 şi 27 de mai sus).
Curtea notează în special că reclamanţii nu au prezentat în faţa instanţelor naţionale o copie a raportului Curţii de Conturi şi nici măcar nu au indicat, în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva lor, că afirmaţiile lor aveau la bază un astfel de raport oficial. Un asemenea demers ar fi permis judecătorilor naţionali să ceară Curţii de Conturi prezentarea documentului cu titlu de probă în cadrul procesului penal, după cum, pe bună dreptate, a arătat Guvernul pârât (a se vedea § 80 in fine).
Curtea nu este convinsă de argumentul reclamanţilor conform căruia aceştia nu au prezentat dovezi în sprijinul afirmaţiilor lor pentru a-şi proteja sursele. Reafirmându-şi jurisprudenţa constantă conform căreia protecţia surselor ziariştilor reprezintă una dintre pietrele unghiulare ale libertăţii presei, fără de care sursele ar putea fi descurajate să sprijine presa în vederea informării publicului cu privire la aspecte de interes general (a se vedea Goodwin, citată mai sus, pag. 500, § 39; Roemen şi Schmit împotriva Luxembourg, Cererea nr. 51.772/99, § 57, CEDO 2003-IV), Curtea precizează că obligaţia reclamanţilor de a oferi o bază factuală solidă afirmaţiilor în cauză nu implica deloc obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care le furnizaseră informaţiile care au stat la baza articolelor. Mai mult, din elementele aflate la dispoziţia Curţii nu rezultă că, pe întreaga durată a procedurii penale îndreptate împotriva reclamanţilor sau chiar la data la care cel de-al doilea reclamant s-a prezentat în faţa judecătoriei (§ 27 de mai sus), raportul Curţii de Conturi, pe care este evident că s-au întemeiat reclamanţii, reprezenta un document cu caracter confidenţial a cărui divulgare ar fi putut duce la aplicarea unor sancţiuni pentru ei sau pentru sursele lor.
Cu atât mai mult, reclamanţii nu ar trebui să susţină că motivele reţinute de instanţele naţionale care i-au condamnat nu sunt pertinente sau suficiente, avându-se în vedere că ei înşişi nu au oferit instanţelor argumentele şi elementele de probă de care se prevalează acum în faţa Curţii, lipsind astfel instanţele naţionale de posibilitatea de a aprecia în deplină cunoştinţă de cauză dacă aceştia au depăşit sau nu limitele criticii admisibile (a se vedea §§ 24, 73 şi 75 de mai sus).
În plus, Curtea reţine că dacă raportul respectiv – în măsura în care acesta fusese emis de Curtea de Conturi – putea fi considerat ca o bază factuală solidă şi credibilă pentru afirmaţiile care au pus sub semnul întrebării legalitatea contractului dintre primărie şi societatea “Vinalex” (a se vedea, mutatis mutandis, Colombani ş.a., citată mai sus, § 65; Bladet Tromso şi Stensaas, citată mai sus, § 68), acesta nu precizează nimic, nici măcar nu sugerează, cu privire la pretinsele încălcări ale legii, săvârşite de fostul viceprimar şi de doamna R.M., sau cu privire la faptul că ar fi primit mită pentru încheierea contractului.
În ceea ce priveşte modul în care autorităţile au abordat acest caz, Curtea reţine că instanţele române au admis exact că acesta privea un conflict între, pe de o parte, dreptul reclamanţilor, în calitate de reprezentanţi ai presei, de a comunica fapte şi idei şi, pe de altă parte, dreptul doamnei R.M. de a-şi proteja reputaţia şi demnitatea (a se vedea § 91 de mai sus). Pe baza elementelor pe care le are la dispoziţie, Curtea apreciază că motivele reţinute de instanţe în vederea condamnării reclamanţilor au fost pertinente şi suficiente.
Având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statele părţi în astfel de cazuri, Curtea apreciază, în lumina circumstanţelor cauzei, că autorităţile naţionale puteau să considere necesar să limiteze exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor şi că, astfel, condamnarea acestora pentru insultă şi calomnie răspundea unei “nevoi sociale imperioase”. Urmează să se analizeze în ce măsură limitarea menţionată a fost proporţională scopului legitim urmărit, având în vedere pedepsele aplicate.
(ii) Proporţionalitatea pedepsei
Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporţionalităţii unei limitări aduse dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 (Ceylan împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.556/94, § 37, CEDO 1999-IV; Tammer împotriva Estoniei; Cererea nr. 41.205/98, § 69, CEDO 2001-I; Skalka împotriva Poloniei, Cererea nr. 43.425/98, §§ 41-42, Hotărârea din 27 mai 2003; Lesnik, citată mai sus, §§ 63-64). Astfel, Curtea trebuie să dea dovadă de atenţie maximă atunci când măsurile luate sau pedepsele aplicate de autorităţile naţionale sunt de natură să descurajeze participarea presei la dezbaterea unor chestiuni de interes general legitim (Jersild împotriva Danemarcei, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, pag. 25-26, § 35).
În cauză, pe lângă obligarea lor la plata de daune-interese pentru prejudiciul moral cauzat doamnei R.M., reclamanţilor li s-a aplicat o pedeapsă de 7 luni de închisoare cu executare, însoţită de interzicerea unor drepturi civile şi a practicării profesiei de ziarist timp de un an (§ 37 de mai sus). Aceste sancţiuni sunt, evident, foarte severe.
Chiar dacă statele părţi au posibilitatea, adică răspunderea, în conformitate cu obligaţiile pozitive care le revin în baza art. 8 din Convenţie (§ 91 de mai sus, in fine), de a reglementa modul de exercitare a libertăţii de exprimare, astfel încât să se asigure prin lege o protecţie adecvată a reputaţiei persoanelor, acestea trebuie să evite adoptarea unor măsuri de natură să descurajeze presa în realizarea funcţiei sale de alertare a publicului în cazul unor aparente sau presupuse abuzuri ale autorităţilor (§ 93 de mai sus). Există riscul ca jurnaliştii de investigaţie să se abţină de la exprimarea cu privire la chestiuni de interes general – precum presupuse nereguli în alocarea unor contracte publice către societăţi comerciale – dacă aceştia sunt supuşi riscului de a fi condamnaţi, atunci când legislaţia prevede astfel de sancţiuni pentru atacuri nejustificate la adresa reputaţiei altuia, cum ar fi pedeapsa închisorii sau interzicerea exercitării profesiei.
Efectul descurajant pe care teama faţă de asemenea sancţiuni îl are asupra exercitării de către ziarişti a libertăţii de exprimare este evident (mutatis mutandis, Wille împotriva Liechtenstein [GC], Cererea nr. 28.396/95, § 50, CEDO 1999-VII; Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, § 54, CEDO 2002-II, Goodwin, citată mai sus, pag. 500, § 39; Elci ş.a. împotriva Turciei, Cererea nr. 23.145/93 şi 25.091/94, § 714, 13 noiembrie 2003). Fiind nociv pentru societate în ansamblul său, acesta face şi el parte din elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii proporţionalităţii – şi, prin urmare, al justificării – pedepselor aplicate în cauză reclamanţilor, care aveau, desigur, după cum Curtea a arătat mai sus, dreptul de a supune atenţiei publicului problema semnării unui contract de parteneriat între autorităţile locale şi societatea privată respectivă (paragrafele 94 şi 95 de mai sus).
Deşi stabilirea pedepselor este în principiu de competenţa instanţelor naţionale, Curtea consideră că aplicarea pedepsei închisorii pentru o infracţiune în domeniul presei nu este compatibilă cu libertatea de exprimare a jurnaliştilor, garantată de art. 10 din Convenţie, decât în circumstanţe excepţionale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale, ca de exemplu în cazul difuzării unui discurs de incitare la ură sau la violenţă (a se vedea, mutatis mutandis, Feridun Yazar împotriva Turciei, Cererea nr. 42.713/98, § 27, 23 septembrie 2004; Surek şi Ozdemir împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.927/94 şi 24.277/94, § 63, 8 iulie 1999). În legătură cu acest aspect, Curtea ia notă de iniţiativele legislative ale autorităţilor române care, recent, au condus la dezincriminarea insultei şi la eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru calomnie (§ 57 de mai sus).
Nici un element din prezenta cauză, care este o cauză tipică de calomniere a unei persoane în contextul dezbaterii unui subiect de interes public, nu este de natură să justifice aplicarea pedepsei cu închisoarea. Prin însăşi natura sa, o astfel de pedeapsă are, fără îndoială, un efect descurajant, iar faptul că reclamanţii nu au executat-o nu schimbă în nici un fel această concluzie din moment ce graţierea de care au beneficiat este o măsură aparţinând puterii discreţionare a preşedintelui ţării; în plus, dacă un asemenea act de clemenţă urmăreşte scutirea persoanelor vinovate de executarea pedepsei, aceasta nu înlătură şi condamnarea (§§ 50 şi 60 de mai sus).
În plus, pedeapsa închisorii care le-a fost aplicată reclamanţilor a fost însoţită de interzicerea exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute de art. 64 din Codul penal (§ 58 de mai sus). Într-adevăr, ca urmare a suspendărilor succesive ale executării, acordate de procurorul general (paragrafele 48 şi 49 de mai sus), reclamanţii nu au trebuit să suporte efectele pedepsei accesorii, înlăturată ca efect al graţierii, conform legislaţiei interne în materie (§ 50 de mai sus in fine). Rezultă că o asemenea interdicţie, aplicabilă în dreptul român în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracţiunea pentru care se aplică pedeapsa principală şi fără a fi supusă controlului instanţelor în ceea ce priveşte necesitatea (mutatis mutandis, Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Cererea nr. 46.572/99, § 48, Hotărârea din 28 septembrie 2004), nu este adecvată în cauză şi nu se justifică în raport cu natura infracţiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamanţilor.
În ceea ce priveşte interzicerea exercitării profesiei de jurnalist timp de un an, aplicată reclamanţilor, care a fost menţinută, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia măsurile prin care se limitează în prealabil activitatea ziariştilor trebuie examinate în amănunt şi nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Association Ekin, citată mai sus, § 56 in fine). Curtea consideră că, deşi circumstanţele cauzei indică faptul că pedeapsa nu a avut consecinţe concrete în privinţa reclamanţilor (paragrafele 51 şi 52 de mai sus), aceasta a fost de o gravitate deosebită, care nu se poate justifica doar prin riscul recidivei din partea reclamanţilor.
Curtea apreciază că, aplicând activităţii jurnalistice a reclamanţilor o astfel de interdicţie generală cu caracter preventiv, chiar dacă aceasta este temporară, instanţele interne nu au respectat principiul conform căruia presa trebuie să îşi poată realiza funcţia de “câine de pază” în cadrul unei societăţi democratice.
(iii) Concluzie
Dacă atingerea adusă de autorităţile interne dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor poate fi justificată prin interesul restabilirii echilibrului dintre diversele interese concurente în cauză, pedeapsa aplicată persoanelor interesate şi interdicţiile aplicate alături de aceasta de către instanţele naţionale au fost evident disproporţionate, prin natura şi gravitatea lor, în raport cu scopul legitim urmărit prin condamnarea reclamanţilor pentru insultă şi calomnie.
Curtea consideră că, în speţă, instanţele interne au depăşit cadrul unei limitări “necesare” libertăţii de exprimare a reclamanţilor.
Prin urmare, art. 10 din Convenţie a fost încălcat.
Hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României (Cererea nr. 33.348/96) , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 14 iunie 2005
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.