Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, înglobează, printre altele, dreptul părţilor la proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Convenţia nevizând garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt într-adevăr “ascultate”, adică analizate temeinic de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special, în sarcina “instanţei”, obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerile de probe ale părţilor, fără a le stabili relevanţa (Perez împotriva Franţei [MC] nr. 47.287/99, § 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk, § 59).
Cu toate acestea, dacă art. 6 alin. 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, el nu poate fi înţeles în sensul că impune un răspuns amănunţit pentru fiecare argument (Van de Hurk, § 61). Dimensiunea acestei obligaţii poate să varieze în funcţie de natura hotărârii. Mai mult, instanţa trebuie să ţină cont mai ales de diversitatea mijloacelor pe care un pledant le poate ridica în instanţă şi de diferenţele existente în statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentare şi redactare a sentinţelor şi deciziilor. De aceea, problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de motivare ce rezultă din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija, § 29).
În plus, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, prin preluarea motivării instanţei inferioare sau altfel, să fi analizat în mod real chestiunile esenţiale ce i-au fost supuse judecăţii şi să nu se fi mulţumit cu a aproba pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Helle, § 60).
b) Aplicarea principiilor generale în speţă
Dacă este adevărat că obligaţia de a-şi motiva hotărârile, pe care art. 6 alin. 1 din Convenţie le-o impune instanţelor, nu poate fi înţeleasă în sensul de a da un răspuns detaliat la fiecare argument [Perez, § 81, Van de Hurk, p. 20, § 61, şi Ruiz Torija, § 29; a se vedea şi Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.) nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX], trebuie constatat că, în speţă, Tribunalul Timiş nu a făcut decât să facă trimitere la considerentele sentinţei pronunţate de Judecătoria Timişoara. Chiar dacă aceasta poate constitui o motivare prin preluarea motivelor instanţei inferioare în sensul Cauzei Helle împotriva Finlandei (§ 56), ar fi fost necesară o hotărâre motivată în detaliu şi completă din partea Judecătoriei Timişoara pentru a putea considera drept echitabilă procedura îndreptată împotriva reclamantului. Or, nu aceasta a fost situaţia în speţă, aşa cum s-a constatat mai sus.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că reclamantul are motive temeinice să susţină că hotărârile Judecătoriei Timişoara şi ale Tribunalului Timiş nu au fost suficient motivate şi că reclamantului nu i-a fost judecată în mod echitabil cauza privind condamnarea sa la plata unei amenzi administrative.
În concluzie, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie ( § 35).
B. Asupra fondului
Curtea înţelege, în primul rând, să reamintească principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa (a se vedea, printre multe altele, Hertel împotriva Elveţiei, Hotărârea din 25 august 1998, Culegere 1998-VI, § 46).
Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi al dezvoltării individuale. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea este valabilă nu numai pentru “informaţiile” sau “ideile” primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea care lovesc, şochează sau neliniştesc: aşa impun pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu există “societate democratică”. Aşa cum o consacră art. 10, ea este însoţită de excepţii care impun totuşi o interpretare restrictivă, iar nevoia de a o limita trebuie să fie stabilită în mod convingător( § 45).
Adjectivul “necesar”, în sensul art. 10 alin. 2 din Convenţie, implică o “nevoie socială imperioasă”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existenţa unei astfel de nevoi, însă ea este dublată de un control european ce vizează deopotrivă legea şi hotărârile care o aplică, chiar dacă ele emană de la o instanţă independentă. Aşadar, Curtea este competentă să statueze în ultimă instanţă asupra chestiunii de a şti dacă o “restricţie” este compatibilă cu libertatea de exprimare pe care o protejează art. 10.
Curtea nu are în niciun caz sarcina, atunci când îşi exercită controlul, să se substituie instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotărârile pe care le-au pronunţat acestea în virtutea puterii lor de apreciere. Dar aceasta nu înseamnă că ea trebuie să se limiteze la a cerceta dacă statul pârât a făcut uz de această putere cu bunăcredinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ea trebuie să evalueze ingerinţa din perspectiva întregii cauze pentru a stabili dacă ea a fost “proporţională cu scopul legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica par să fie “pertinente şi suficiente”. Astfel, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 şi bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (Zana împotriva Turciei, Hotărârea din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, p. 2.547-2.548, § 51, şi Kyprianou împotriva Ciprului [MC] nr. 73.797/01, § 171, 15 decembrie 2005). Mai mult, echitatea procedurii şi garanţiile pe care ea le oferă (a se vedea, mutatis mutandis, Kyprianou, citată mai sus, § 171), precum şi natura şi gravitatea pedepselor aplicate (Ceylan împotriva Turciei [MC] nr. 23.556/94, § 37, CEDO 1999-IV, Tammer împotriva Estoniei nr. 41.205/98, § 69, CEDO 2001-I, şi Lesnik împotriva Slovaciei nr. 35.640/97, §§ 63-64, CEDO 2003-IV) sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când este analizată proporţionalitatea atingerii aduse libertăţii de exprimare garantate de art. 10 din Convenţie.
b) Aplicarea principiilor în speţă
(i) Ingerinţa
Curtea observă că părţile sunt de aceeaşi părere atunci când consideră că Hotărârea Judecătoriei Timişoara din 27 noiembrie 2001 şi cea a Tribunalului Timiş din 22 martie 2002 constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.
(ii) Ingerinţa era “prevăzută de lege”?
Reclamantul nu contestă faptul că condamnarea sa la plata unei amenzi administrative şi la restituirea cheltuielilor de judecată a avut o bază în dreptul intern, ce a fost accesibilă şi previzibilă.
Curtea observă, ca şi Guvernul, că infracţiunea de calomnie era reglementată de art.206 din Codul penal, că amenda administrativă era prevăzută de art.181 şi 91 din Codul penal şi că restituirea cheltuielilor de judecată era întemeiată pe art.193 din Codul de procedură penală şi pe art. 998 şi 999 din Codul civil. Prin urmare, nu poate fi contestat faptul că ingerinţa era “prevăzută de lege”.
(iii) Ingerinţa urmărea un scop legitim?
Curtea observă că ingerinţa urmărea un scop legitim în sensul art. 10 alin. 2, şi anume protecţia reputaţiei altuia, în cazul de faţă a celor doi colegi, pe care reclamantul i-a acuzat de plagiat.
(iv) Ingerinţa era necesară într-o societate democratică?
În cauza de faţă, instanţele naţionale au considerat că reclamantul a adus atingere onoarei şi imaginii publice ale colegilor săi, imputându-le acte determinate, precum plagiatul. Aşadar, trebuie analizat dacă motivele avansate de autorităţile naţionale pentru a justifica condamnarea persoanei în cauză erau pertinente şi suficiente.
Pentru a se pronunţa asupra acestei chestiuni, Curtea va ţine cont în special de termenii utilizaţi în afirmaţiile făcute, de contextul în care aceştia au fost folosiţi şi de cauză în ansamblul ei, inclusiv de modalităţile în care au fost făcute afirmaţiile.
Trebuie reamintită jurisprudenţa bine stabilită a Curţii, conform căreia, pentru a aprecia existenţa unei “nevoi sociale imperioase”, care să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, trebuie să se facă distincţia între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrare a exactităţii lor (a se vedea, printre altele, Cumpănă şi Mazăre împotriva României [MC], nr. 33.348/96, § 98, CEDO 2004-XI, şi De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 235, § 42).
Desigur, atunci când este vorba de afirmaţii legate de conduita unui terţ, a distinge între imputări de fapt şi judecăţi de valoare se poate dovedi uneori un lucru dificil, ca în cauza de faţă. Totuşi, chiar şi o judecată de valoare poate să se dovedească excesivă dacă este complet lipsită de bază faptică (Ierusalim împotriva Austriei, nr. 26.958/95, § 43, CEDO 2001-II).
Mai întâi, Curtea observă că afirmaţiile reclamantului au fost grave, în măsura în care ele îi acuzau pe cei doi colegi că au comis un plagiat, dar că ele aveau o bază faptică (Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Hotărârea din 28 septembrie 2004, nr. 46.572/99, § 39). În acest sens, Curtea observă că, în cadrul reuniunii corpului didactic al catedrei de informatică, decanul facultăţii abordase subiectul aşa-zisului plagiat pe care l-au constituit articolele lui A.S. şi L.P., apărute în luna decembrie 2000, precum şi al altor teze de doctorat şi lucrări de licenţă. Participanţii la reuniune au dezaprobat preluarea de către A.S. şi L.P. a unui mare număr de definiţii şi lipsa contribuţiilor proprii, mergând până la a le da autorilor un avertisment verbal. Prin urmare, afirmaţiile reclamantului, care se bazau cel puţin pe un început de probă, nu au fost lipsite de fundament şi nu au avut ca scop să întreţină o campanie calomniatoare la adresa colegilor săi. De asemenea, Curtea observă că afirmaţiile incriminate nu s-au referit la aspecte ale vieţii private ale lui A.S. şi lui L.P., ci la comportamente ce implicau calitatea lor de profesori (a se vedea, mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC], nr. 28114/95, § 50, CEDO 1999-VI, şi Sabou şi Pîrcălab, § 39).
Curtea apreciază apoi că este important să analizeze conţinutul afirmaţiilor reclamantului în lumina situaţiei de la momentul respectiv din catedra de informatică a Facultăţii de automatică şi informatică din cadrul Universităţii Politehnice din Timişoara (Zana, § 56). În acest sens, trebuie constatat faptul că exista o nemulţumire generală faţă de publicaţiile recente realizate în cadrul catedrei şi că decanul facultăţii convocase o reuniune. Era vorba, fără îndoială, de un subiect de interes general pentru catedra respectivă, asupra căruia membrii săi fuseseră invitaţi să se pronunţe. Prin urmare, Curtea apreciază că afirmaţiile reclamantului nu constituie decât opinia sa profesională, exprimată în cadrul acestei reuniuni.
Mai mult, Curtea constată că era vorba de afirmaţii verbale, pronunţate în timpul unei reuniuni, ceea ce l-a împiedicat pe reclamant să le reformuleze, să le completeze sau să le retragă (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, Hotărârea din 29 februarie 2000, nr. 39.293/98, § 46, şi, a contrario, De Diego Nafria împotriva Spaniei, Hotărârea din 14 martie 2002, nr. 46.833/99, § 41).
Un alt factor cu o oarecare greutate în speţă este atitudinea reclamantului în timpul procedurii penale îndreptate împotriva lui. Curtea observă că partea în cauză a dovedit interes faţă de procesul său, prezentându-se la toate termenele în faţa Judecătoriei Timişoara şi în faţa Tribunalului Timiş. El şi-a motivat recursul, a depus concluzii scrise, a prezentat, în toate etapele procedurii, elemente de probă susceptibile să îi susţină afirmaţiile sau să le ofere o bază faptică suficientă (a se vedea, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, citată mai sus, § 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva României, Hotărârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51, şi Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005). Toate acestea demonstrează că reclamantul a acţionat de bună-credinţă.
În plus, Curtea observă că instanţele nu au analizat probele depuse de reclamant în timpul şedinţelor de judecată. Astfel, deşi reclamantul a făcut proba verităţii afirmaţiilor sale şi a prezentat documentele care să o susţină, instanţele nu au făcut trimitere la acestea. Reclamantul a invocat această lacună în recursul său, însă Tribunalul Timiş nu a analizat această chestiune.
Acestea fiind spuse, pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezintă libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor, este esenţial să se asigure într-o anumită măsură o procedură echitabilă şi egalitatea armelor (Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68.416/01, § 95, CEDO 2005-II). Curtea a constatat deja că lipsa motivării hotărârilor pronunţate în speţă a lipsit de echitate procedura de calomnie, încălcând art. 6 alin. 1 din Convenţie. Pentru a aprecia proporţionalitatea ingerinţei din perspectiva art. 10, ea trebuie să ia în considerare şi dificultăţile de care s-a lovit reclamantul. Într-adevăr, dacă chestiunea principală care se ridică în privinţa art. 6 este cea a caracterului echitabil al procedurii referitoare la acuzaţiile în materie penală îndreptate împotriva persoanei interesate, capătul de cerere întemeiat pe art. 10 se raportează la consecinţele condamnării sale pentru exercitarea libertăţii sale de exprimare (Kyprianou, § 150).
În cauza de faţă, lipsa de motivare a hotărârilor pronunţate de instanţele interne nu poate decât să determine şi încălcarea art. 10 din Convenţie.
Curtea apreciază că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului la plata unei amenzi administrative şi la suportarea cheltuielilor de judecată făcute de părţile vătămate. Această condamnare nu răspundea, aşadar, unei “necesităţi sociale imperioase”.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 10 din Convenţie.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI – SECŢIA A TREIA , HOTĂRÂREA din 15 februarie 2007 în Cauza Boldea împotriva României (Cererea nr. 19.997/02) , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 21 august 2008, extrase
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.