LIBERTATEA DE EXPRIMARE. RESPONSABILITĂŢILE UNUI ZIARIST. CALOMNIE. SCOP LEGITIM. PEDEAPSĂ CU ÎNCHISOARE

Nimeni nu contestă în faţa Curţii că a existat o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, garantat de primul alineat al art. 10 din convenţie, datorată condamnării în litigiu. Nu se poate contesta faptul că ingerinţa era “prevăzută de lege” şi urmărea un scop legitim, “apărarea reputaţiei (…) altora”, şi că răspundea deci la două dintre condiţiile care permit ca ingerinţa să fie considerată ca justificată din punct de vedere al alin. 2 al art. 10 din convenţie. Curtea a făcut aceleaşi constatări pe care le-a făcut deja Comisia.

În ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă atingerea era necesară “într-o societate democratică”, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă, trebuie stabilit dacă atingerea în litigiu corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit, dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt întemeiate şi suficiente (a se vedea, între altele, Hotărârea Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei din 20 mai 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii, 1999). Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica din perspectiva art. 10, având în vedere toate circumstanţele cauzei, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere (ibidem, alin. 60, şi, printre altele, Hotărârea Fressoz şi Roire împotriva Franţei din 21 ianuarie 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii-I, 1999.

Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului şi modul în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul. Primul articol dădea informaţii extrase din dosarele de cercetare penală ale direcţiei economice a poliţiei, punând în discuţie gestionarea Întreprinderii Agricole de Stat “Fastrom”, al cărei director a fost G.S., R.T. fiind reprezentantul statului în consiliul de administraţie. Al doilea articol menţiona indemnizaţia primită în această calitate de senatorul R.T., precum şi faptul că a folosit un autoturism pus la dispoziţia sa de către societate .

Pentru a se pronunţa în cauză Curtea trebuie deci să ţină seama de un element deosebit de important: rolul esenţial jucat de presă într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problemă de interes general. Mai mult, Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de “câine de pază” şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general (Hotărârea în cauza Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei). Într-adevăr, este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pag. 28, alin. 46).

În acest caz Curtea constată, la fel ca şi Comisia, că nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articole erau în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare a lui G.S. şi a senatorului R.T. Articolele domnului Dalban nu se refereau la aspecte ale vieţii particulare ale lui R.T., ci la comportamentul şi atitudinea sa în calitate de ales al poporului (a se vedea alin. 13 şi 14 de mai sus). Formulele folosite de reclamant pentru a-şi exprima părerea asupra practicilor sus-numitului senator şi asupra modului în care acesta şi-a îndeplinit mandatul au fost considerate de instanţele naţionale ca necorespunzătoare realităţii şi deci calomnioase. În ceea ce îl priveşte pe G.S., acestea au apreciat că neînceperea urmăririi penale dispusă de către parchet era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false, şi aceasta fără să se fi examinat anterior probele furnizate de reclamant .

Curtea ia act de aceasta şi constată şi ea că, în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist (§52).

În consecinţă a existat o încălcare a art. 10 din convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 28 septembrie 1999 în cauza I. Dalban împotriva României publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  277 din 20 iunie 2000