Curtea reaminteşte că regula de epuizare a căilor de atac interne impune formularea, cel puţin în substanţă şi în condiţiile şi termenele prescrise de dreptul intern, a pretenţiilor pe care reclamanţii înţeleg să le formuleze ulterior în faţa Curţii; în plus, ea impune utilizarea mijloacelor procedurale de natură a conduce la evitarea încălcării Convenţiei (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, § 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV).
În ceea ce priveşte prima procedură, Curtea observă că primul reclamant a fost achitat în primă instanţă, pentru ca ulterior să fie condamnat, în solidar cu a doua reclamantă, de către Tribunalul Bucureşti. De asemenea, ea observă că în faţa acestui tribunal, reclamanţii nu s-au plâns de respingerea probelor propuse de ei în primă instanţă şi că nu au reiterat aceste cereri. Într-adevăr, în timpul dezbaterilor, precum şi în concluziile scrise, ei s-au limitat la a solicita confirmarea sentinţei pronunţate în primă instanţă, considerând că această instanţă stabilise corect faptele şi aplicase corect legea.
Or, având în vedere rolul Tribunalului Bucureşti şi natura problemelor cu care a fost sesizat, trebuie constatat că reclamanţii, omiţând să se plângă de respingerea cererilor în probaţiune sau să solicite din nou administrarea lor, s-au expus cu bună ştiinţă riscului unei condamnări întemeiate numai pe elementele aflate la dosarul primei instanţe (vezi, a contrario, Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, § 23, 18 mai 2004).
Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins în partea sa referitoare la prima procedură, pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
În ceea ce priveşte a doua procedură, Curtea observă că în timpul dezbaterilor, precum şi în concluziile scrise depuse la dosar, reclamanţii s-au plâns de încălcarea de către judecătorie a drepturilor lor la apărare.
Curtea constată că, invocând cel puţin în substanţă vătămările în legătură cu art. 6 § 1 şi 3 d) din Convenţie, reclamanţii au epuizat căile de atac interne, oferindu-i astfel posibilitatea Tribunalului Bucureşti să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere în cadrul analizei apelului introdus împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă.
În fine, Curtea constată că această parte a cererii nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea constată că aceasta nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, urmează să fie declarată admisibilă.
Curtea reaminteşte mai întâi că admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu, le revine instanţelor naţionale obligaţia să aprecieze probele administrate. Misiunea conferită Curţii prin Convenţie constă în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a îmbrăcat un caracter echitabil (Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, şi De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004).
De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 6 § 3 d) din Convenţie lasă în sarcina instanţelor interne, tot ca principiu, să judece utilitatea unei probe cu martori propuse. Acest articol nu impune convocarea şi interogarea oricărui martor al apărării: după cum arată şi sintagma “în aceleaşi condiţii”, obiectivul său esenţial este egalitatea deplină a armelor în materie. Totuşi, noţiunea de “egalitate a armelor” nu epuizează conţinutul § 3 d) din art. 6, şi nici al § 1, acesta reprezentând una din multele sale aplicaţii. Într-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că “acuzatul” nu a putut să interogheze un anumit martor al apărării; trebuie ca partea interesată să arate că audierea martorului respectiv era necesară pentru aflarea adevărului şi că refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare (Vaturi împotriva Franţei, nr. 75.699/01, § 51, 13 aprilie 2006).
În speţă, Curtea observă că a avut loc o confruntare directă, în şedinţă publică, între partea vătămată şi reclamanţi. Ea arată că, dacă anumite întrebări au fost respinse de judecători, altele au fost permise. Or, din încheierea de şedinţă nu reiese că respingerea întrebărilor a fost arbitrară sau că ar fi limitat interogatoriul în aşa măsură încât dreptul la apărare să fi fost încălcat.
Cu toate că acest aspect al capătului de cerere, luat izolat, nu este susceptibil să constituie o încălcare a Convenției, în aprecierea Curţii, analiza ansamblului actelor îndeplinite în cadrul procedurii dezvăluie, în speţă, un dezechilibru ce a adus atingere exercitării dreptului la apărare al reclamanţilor (vezi, mutatis mutandis, Vaturi, § 57).
Într-adevăr, Curtea observă că reclamanţii nu au putut în niciun stadiu al procedurii să interogheze sau să obţină interogarea anumitor martori, şi aceasta în ciuda complexităţii cauzei ce ţinea de circumstanţele controversate ale înfiinţării şi funcţionării unei bănci conduse de un important om politic. Curtea mai observă că toate celelalte cereri în probaţiune ale reclamanţilor au fost respinse de instanţe.
În acest sens, Curtea este surprinsă nu numai de numărul cererilor în probaţiune respinse, ci mai ales de argumentele lapidare şi stereotipice pe care instanţele le-au oferit pentru a motiva acest refuz, deşi de fiecare dată reclamanţii au avut grijă să detalieze motivele cererilor şi utilitatea acestor probe.
Având în vedere cele de mai sus, trebuie constatat că întreg ansamblul probatoriu avut în vedere de reclamanţi, care se baza în principal pe audierea martorilor în contradictoriu şi în şedinţă publică, a fost compromis (vezi, mutatis mutandis, Vaturi, § 58).
În aceste condiţii, Curtea consideră că nu ar trebui să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor sau al celorlalte cereri în probaţiune formulate de reclamanţi, din moment ce apreciază că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanţele speţei, la echilibrul şi la egalitatea ce trebuie să existe pe toată durata procesului între acuzare şi apărare. Astfel, economia generală a procesului impunea să le fie acordat reclamanţilor dreptul de a interoga sau de a obţine interogarea unuia sau mai multor martori, la alegerea lor (vezi, mutatis mutandis, Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, § 42, seria A nr. 166, şi Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, § 45, 18 mai 2004).
În concluzie, având în vedere importanţa respectării drepturilor la apărare în procesul penal, Curtea apreciază, ţinând cont de circumstanţele deosebite ale speţei, că aceste drepturi au suferit asemenea limitări încât reclamanţii nu au avut parte de un proces echitabil. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie.
Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Convenţie
Curtea observă că nu s-a contestat faptul că hotărârile de condamnare constituiau “o ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare, că ele erau “prevăzute de lege” şi că urmăreau un scop legitim, “protecţia reputaţiei altora”. Aşadar, rămâne de analizat dacă ingerinţa era “necesară într-o societate democratică”.
În acest sens, Curtea înţelege să reamintească principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa referitoare la libertatea de exprimare (vezi, printre multe altele, Sabou şi Pircalab împotriva României, nr. 46.572/99, §§ 33-36, 28 septembrie 2004, şi Cumpănă şi Mazăre împotriva României [MC], nr. 33.348/96, §§ 88-91, CEDO 2004-XI).
Curtea constată încă de la început că articolele incriminate se refereau la subiecte de interes general şi deosebit de actuale pentru societatea românească, şi anume pretinsa corupţie în rândul înalţilor responsabili politici.
Dacă uneori se dovedeşte a fi necesară protejarea oamenilor politici de atacurile grave şi lipsite de orice fundament, este la fel de adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa lor decât în cazul unui simplu particular. Spre deosebire de acesta, omul politic se expune inevitabil şi în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, atât de către ziarişti, cât şi de către cetăţeni şi, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranţă (vezi, printre multe altele, Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 26, § 42).
Aşadar, Curtea apreciază că prin divulgarea faptelor capabile să intereseze publicul şi prin exprimarea unor opinii referitoare la acestea, reclamanţii au exercitat rolul de “câine de pază” ce îi revine presei într-o societate democratică, contribuind astfel la transparenţa activităţilor autorităţilor publice (mutatis mutandis, Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, nr. 57.829/00, § 42, 27 mai 2004).
Totuşi, Curtea reaminteşte că protecţia oferită ziariştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei ca părţile interesate să acţioneze de bună-credinţă astfel încât să ofere informaţii demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53.984/00, § 37, Culegere 2004-II).
În ceea ce priveşte buna-credinţă, Curtea observă că articolele incriminate nu se refereau deloc la aspecte ale vieţii private ale lui N.V., ci la comportamentele şi atitudinile sale în calitate de înalt responsabil politic (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC], nr. 28.114/95, § 50, CEDO 1999-VI). În plus, ea observă că reclamanţii au avut grijă să îşi susţină afirmaţiile şi că, ulterior, au dat dovadă de interes pentru procesele lor în toate stadiile procedurii (vezi, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, § 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva României, Hotărârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51, şi Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că nu există motive valabile care să permită a se pune la îndoială buna lor credinţă.
Desigur, afirmaţiile lor erau grave în măsura în care ele îl acuzau pe senatorul N.V. de corupţie. Cu toate acestea, indiferent dacă ele reprezintă imputări de fapte sau judecăţi de valoare, Curtea constată că ele aveau un temei faptic, şi anume rolul jucat de N.V. la înfiinţarea băncii, materializat prin contractul din 24 mai 1999, şi plata unor importante sume de bani în contul său, deşi el susţinea că ar fi rupt orice legătură cu banca respectivă [a contrario, Stângu împotriva României (dec.), nr. 57.551/00, 9 noiembrie 2004; Ivanciuc, menţionată mai sus, şi Tudor (nr. 2) împotriva României (dec.), nr. 6.929/04, 15 iunie 2006].
În acest context, cuvintele dure folosite cu privire la senatorul N.V. nu pot trece în ochii Curţii ca afirmaţii în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăţi jurnalistice ce include şi eventuala recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (mutatis mutandis, Dalban, § 50 şi Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, nr. 57.829/00, § 46, 27 mai 2004).
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii ca să statueze că soluţia de condamnare a reclamanţilor era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 10.
Din perspectiva art. 6 din Convenţie, reclamanţii susţin mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil.
Aceştia consideră că practica instanţelor româneşti de a nu pronunţa hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanţiilor prevăzute de art. 6 § 1 din Convenţie.
Curtea constată că numeroase state membre din Consiliul Europei cunosc de multă vreme, pe lângă citirea în şedinţă publică, şi alte mijloace de a face publice hotărârile instanţelor lor, de exemplu prin depunerea la grefă spre a fi accesibile publicului.
În speţă, presupunând că hotărârile litigioase nu au fost pronunţate în şedinţă publică, Curtea reaminteşte că ea a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 § 1, şi anume asigurarea controlului puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură printr-o depunere la grefă decât prin citirea în şedinţă publică a unei hotărâri (vezi, Pretto şi alţii împotriva Italiei, Hotărârea din 8 decembrie 1983, seria A nr. 71, § 27; Axen împotriva Germaniei, Hotărârea din 8 decembrie 1983, seria A nr. 72, § 30 şi Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, § 69, 15 iulie 2003). Aceeaşi concluzie se impune în cauza de faţă.
Reclamanţii susţin că din cauza subordonării judecătorilor ministrului justiţiei, care este un om politic, aceştia sunt lipsiţi de independenţă şi de imparţialitate.
Curtea observă că reclamanţii nu oferă niciun indiciu concret capabil să pună la îndoială independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. În ceea ce priveşte pretinsa lor subordonare, Curtea constată că legea organizării judiciare şi Constituţia oferă garanţii de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor, în special în ceea ce priveşte modalitatea de numire, inamovibilitatea şi stabilitatea.
În final, primul reclamant consideră că citându-l să se prezinte ca “inculpat” autorităţile interne i-au încălcat prezumţia de nevinovăţie.
Curtea constată că citarea ca “inculpat” nu are legătură cu temeinicia acuzaţiei în discuţie, ci indică pur şi simplu că împotriva persoanei în cauză este în curs de desfăşurare o procedură judiciară.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt vădit neîntemeiate şi trebuie respinse în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI HOTĂRÂREA din 3 martie 2009 în Cauza Băcanu şi Societatea Comercială “R” – S.A. împotriva României (Cererea nr. 4.411/04) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 13 iulie 2009
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.