I. Despre pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
Curtea reaminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţă ar proveni ea, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 510511, § 40 şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC] nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V). Când autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inerţie angajează răspunderea statului ca urmare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, p. 55, § 44). Dacă administraţia refuză sau omite să execute o astfel de hotărâre sau dacă întârzie să o facă, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faza judiciară a procedurii îşi pierd orice raţiune de a exista (Cauza Hornsby, menţionată mai sus, p. 511, § 41).
Curtea reaminteşte că ea a considerat deja că neconformarea autorităţilor cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, mai ales atunci când obligaţia de executare a hotărârii în cauză aparţine unei autorităţi administrative (vezi, mutatis mutandis, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 26, 27 mai 2004, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, §§ 36-38, CEDO 2002-III, Timofeyev împotriva Rusiei, nr. 58.263/00, §§ 41-42, 23 octombrie 2003, Prodan împotriva Moldovei, nr. 49.806/99, §§ 54-55, 18 mai 2004, Luntre şi alţii împotriva Moldovei, nr. 2.916/02, §§ 40-41, 15 iunie 2004, Romashov împotriva Ucrainei, nr. 67.534/01, § 27, 27 iulie 2004, Voitenko împotriva Ucrainei, nr. 18.966/02, § 35, 29 iunie 2004, şi Dubenko împotriva Ucrainei, nr. 74.221/01, § 36, 11 ianuarie 2005).
În speţă, Curtea observă că salariile datorate reclamantului au fost plătite după 7 luni de la data rămânerii definitive a sentinţei ce dispunea plata sau 6 luni de la data primei solicitări de executare făcute de reclamant. Ea apreciază că acest termen este rezonabil, în sensul art. 6 § 1, aşa cum a fost el interpretat de jurisprudenţa Curţii (vezi, mutatis mutandis, hotărârile menţionate în paragraful precedent).
Cu toate acestea, obligaţia de reîncadrare în post nu a fost executată decât după 15 luni de la data pronunţării sentinţei sau după 14 luni de la data la care reclamantul a solicitat executarea ei.
Curtea nu împărtăşeşte teza Guvernului, şi anume că angajatorul a justificat întârzierea prin probleme datorate reorganizării sale.
Ea reaminteşte că reclamantul nu a primit nicio explicaţie directă şi formală referitoare atât la această întârziere, cât şi la o eventuală piedică temporară în executare. Adresa trimisă de angajator la Comisia parlamentară de anchetă a abuzurilor nu poate înlocui o astfel de explicaţie (vezi, mutatis mutandis, Sabin Popescu împotriva României nr. 48.102/99, § 72, 2 martie 2004).
Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea apreciază că perioada în care sentinţa din data de 31 octombrie 2001 a rămas neexecutată în ceea ce priveşte reîncadrarea reclamantului în postul său nu este rezonabilă şi că statul nu a justificat această întârziere. Refuzând să execute sentinţa timp de 15 sau 14 luni, autorităţile naţionale l-au lipsit pe reclamant de un acces efectiv la o instanţă.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că nu a avut loc încălcarea art. 6 § 1 în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de a plăti salariile datorate reclamantului, dar că a avut loc o încălcare a acestei prevederi în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de a-l reîncadra pe reclamant în postul său (§ 46).
II. Asupra celorlalte pretinse încălcări
În fine, reclamantul consideră că angajamentele de confidenţialitate impuse de angajator în momentul concedierii constituie o încălcare a dreptului său de a comunica informaţii, aşa cum este el recunoscut de art. 10 din Convenţie, precum şi o practică contrară art. 4 § 1 din Convenţie. În primul rând, Curtea observă că reclamantul nu a contestat valabilitatea acestor angajamente în faţa instanţelor interne. De asemenea, el nu a sesizat instanţele naţionale cu o cerere având ca obiect pretinsa încălcare, prin angajamentele respective, a interzicerii sclaviei şi muncii forţate (art. 4 § 1) sau a dreptului său de a comunica informaţii şi opinii (art. 10).
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECŢIA A TREIA HOTĂRÂREA din 29 septembrie 2005 în Cauza Strungariu împotriva României (Cererea nr23.878/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 3 iunie 2008
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.