„În ceea ce priveşte instituirea pedepselor aplicabile şi a condiţiilor de aplicare şi executare ale acestora, fie ele pedepse principale, complementare sau accesorii, Curtea constată că acestea constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Faptul că prin lege s-a prevăzut că o persoană condamnată la o pedeapsă privativă de libertate este totodată condamnată şi la interzicerea drepturilor limitativ prevăzute în art. 64 din Codul penal, până la executarea în întregime a pedepsei principale sau până la considerarea acesteia ca executată, reprezintă o opţiune de politică penală a legiuitorului, care a considerat că pe timpul cât este privat de libertate condamnatul este nedemn să exercite drepturile prevăzute la art. 64 din Codul penal. Prin aceasta nu se aduce atingere nici unei dispoziţii şi nici unui principiu al Constituţiei.”
…46. Curtea remarcă, în primul rând, că interzicerea drepturilor părinteşti primului reclamant constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii sale familiale.
Curtea arată că în speţă nu s-a contestat faptul că interzicerea era întemeiată pe art. 64 şi 71 din Codul penal şi că, în consecinţă, era prevăzută de lege, în sensul primului paragraf din art. 8. Rămâne de examinat dacă ingerinţa urmărea un scop legitim. Cu privire la acest aspect Curtea reţine că, în opinia Guvernului, ingerinţa viza apărarea securităţii, moralităţii şi educaţiei minorilor.
47. Curtea reaminteşte că, în cauzele de acest fel, examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanţă fundamentală (Johansen împotriva Norvegiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegerea 1996-III, paragraful 64), că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial şi că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părinteşti în interesul superior al copilului (Hotărârea Gnahore împotriva Franţei nr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, şi Johansen, anterior citată, paragraful 78).
48. Curtea constată că infracţiunea care a determinat condamnarea reclamantului era absolut independentă de aspectele legate de autoritatea părintească şi că niciodată nu i s-a reproşat reclamantului absenţa îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor.
Curtea observă că, în dreptul român, interzicerea exercitării drepturilor părinteşti se aplică în mod automat şi absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absenţa oricărui control exercitat de către instanţele judecătoreşti şi fără a lua în considerare tipul infracţiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sancţiune morală având drept scop pedepsirea condamnatului şi nu o măsură de protecţie a copilului.
49. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că retragerea absolută şi prin efectul legii a drepturilor părinteşti ale primului reclamant corespundea unei necesităţi primordiale privind interesele copilului şi că, în consecinţă, urmărea un scop legitim, anume protecţia sănătăţii, moralei sau a educaţiei minorilor.
În consecinţă, art. 8 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie
… 53. În speţă, este neîndoielnic că cererea reclamantului întemeiată pe art. 8 din Convenţie poate fi susţinută, de vreme de Curtea a considerat că retragerea drepturilor părinteşti este analizată drept o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la viaţa de familie. Curtea va analiza în continuare dacă recursul în faţa Curţii Constituţionale era eficient în practică, la fel ca şi în drept, şi permitea instanţei interne competente să examineze acest capăt de cerere şi să dispună o reparaţie adecvată.
54. Curtea subliniază că în dreptul român retragerea autorităţii părinteşti este un efect al legii şi se aplică automat cu titlu de pedeapsă accesorie pedepsei cu închisoarea. În ceea ce priveşte susţinerea Guvernului că reclamanţii ar fi putut să ridice excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 şi 71 din Codul penal şi să solicite examinarea acesteia de către Curtea Constituţională, Curtea reiterează concluzia din decizia de admisibilitate conform căreia acest recurs nu era accesibil pentru că nu adresa direct Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate (mutatis mutandis, Decizia Pantea împotriva României din 6 martie 2001 nr. 33.343/1996).
55. Curtea constată că oricum Curtea Constituţională se pronunţase prin Decizia din 14 iunie 2001 (vezi paragraful 22 de mai sus) asupra constituţionalităţii acestui articol, considerându-l conform Constituţiei; aceasta a considerat că aplicarea pedepselor accesorii, chiar dacă se face automat, ţine de politica penală a legiuitorului.
56. Faţă de cele de mai sus, Curtea consideră că posibilitatea reclamantului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 şi 71 din Codul penal şi de a solicita examinarea acesteia de către Curtea Constituţională nu constituia un recurs efectiv care să ofere o reparaţie adecvată pentru cererea întemeiată pe art. 8 din Convenţie.
În consecinţă, art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie a fost încălcat în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.
CEDH, hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 8 iunie 2005
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.