POMPILIU BOTA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI , LIBERTATEA DE ASOCIERE, UNIUNII AVOCAŢILOR DIN ROMÂNIA, ASISTENŢA JURIDICĂ ADECVATĂ

POMPILIU BOTA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI , LIBERTATEA DE ASOCIERE, UNIUNII AVOCAŢILOR DIN ROMÂNIA, ASISTENŢA JURIDICĂ ADECVATĂ

[. . . ]

1. Reclamantul invocă, pe de o parte, că dizolvarea asociaţiei “Bonis Potra” a suferit un prejudiciu în dreptul său la libertatea de asociere şi, pe de altă parte, că obligaţia de a fi membru al Uniunii Avocaţilor din România face obstacol la libertatea sa negativă de asociere. El invocă articolul 11 al Convenţiei [. . . ]

Curtea face notă că această plângere comportă două secţiuni distinse, pe care le va examina succesiv.

a)  Curtea consideră că dizolvarea asociaţiei “Bonis Potra” constituie, fără contestare, o ingerinţă în exercitarea dreptului membrilor săi la libertatea de asociere.

O astfel de ingerinţă încalcă articolul 11 al Convenţiei, cu excepţia cazului când ea ar fi “prevăzută prin lege”, îndreptată către scopuri legitime cu privire la paragraful 2 al acestei dispoziţii şi “necesară, într-o societate democratică”, pentru a le atinge.

Curtea notează că ingerinţa era prevăzută de lege, dizolvarea judiciară a asociaţiei rezultând mai ales din aplicarea articolul 56 § 1 al Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000.

Cât despre legitimitatea scopului urmărit, Curtea observă că judecătoria din Deva şi-a fondat judecata din 3 februarie 2003 pe importanţa rolului ce revine avocatului în organizarea sistemului judiciar şi prin necesitatea de a prezerva calitatea asistenţei judiciare.

Din acel moment, Curtea consideră că ingerinţa litigioasă poate fi considerată ca vizând un scop legitim, adică apărarea ordinii publice şi protejarea drepturilor şi libertăţilor celuilalt, mai ales a celor care fac apel la avocaţi pentru apărarea intereselor lor.

Fiind vorba despre necesitatea măsurilor într-o societate democratică, Curtea aminteşte că Statele dispun de un drept de a judeca conformitatea scopului şi a activităţilor unei asociaţii cu regulile fixate de legislaţie, dar ele trebuie să se folosească de acesta într-o manieră conciliabilă cu obligaţiile lor din Convenţie şi sub rezerva controlului organelor acesteia.

În consecinţă, excepţiile vizate la articolul 11 cheamă la o interpretare strictă, numai motive convingătoare şi imperative putând să justifice restricţiile la libertatea de asociere. Pentru a judeca într-un astfel de caz existenţa unei necesităţi în sensul articolului 11 § 2, Statele nu dispun decât de o marjă de apreciere redusă, care se dublează printr-un control european riguros, ce se referă în acelaşi timp la lege şi la deciziile care îl aplică, inclusiv cele ale unei jurisdicţii independente.

Atunci când îşi exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui jurisdicţiilor interne competente, ci de a verifica din unghiul articolului 11 deciziile pe care le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. În această privinţă, trebuie considerat că ingerinţa litigioasă, ţinându-se cont de conţinutul cauzei, pentru a determina dacă ea era “proporţionată scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile internaţionale pentru a o justifica, apar ca “pertinente şi necesare” (Sidiropoulos şi alţii c. Greciei, hotărârea din 10 iulie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-IV, § 40).

În speţă, Curtea notează că, printre obligaţiile statutare ale asociaţiei “Bonis Potra”, figura “crearea de barouri”, ceea ce contravenea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 care interzice crearea de barouri şi exercitarea profesiei de avocat în afara Uniunii Avocaţilor din România.

Curtea ia în consideraţie mai ales, după cum o fac şi jurisdicţiile interne, faptul că membrii asociaţiei s-au dedat la acte concrete, precum crearea unui barou, şi că şi-au arogat prerogative care erau de competenţa exclusivă a Uniunii Avocaţilor din România (a contrario, Partidul socialist din Turcia şi alţii c. Turciei, nr. 26482/95, § 48, hotărârea din 12 noiembrie 2003; Sidiropoulos şi alţii, citată anterior, § 46).

Din acel moment, ţinându-se cont de marja de apreciere de care beneficiază Statele în materie, Curtea consideră că dizolvarea asociaţiei “Bonis Potra” pare proporţionată cu scopul vizat şi că motivele invocate de jurisdicţiile interne se dovedesc pertinente şi suficiente.

De aici, Curtea conchide că ingerinţa era “necesară într-o societate democratică”.

Concluzia este că această primă secţiune a plângerii este în mod manifest fără temei şi trebuie respinsă în aplicarea articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

b) Fiind vorba despre pretinsa încălcare a libertăţii negative de asociere a reclamantului, Curtea aminteşte întâi că, după jurisprudenţa sa constantă, ordinile profesiunilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi urmând scopurile de interes general. Ele scapă astfel de sub incidenţa articolului 11 al Convenţiei (Le compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, hotărârea din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, §§ 64-65; Popov şi alţii c. Bulgariei, (decizie), 48047/99, 6 noiembrie 2003).

În speţă, Curtea revelă că Uniunea a fost instituită prin Legea nr. 51/1995 şi că ea urmează un scop de interes general, adică promovarea unei asistenţe juridice adecvate şi, implicit, promovarea justiţiei însăşi (mutatis mutandis, A. şi alţii c. Spaniei, nr. 13750/88, decizia Comisiei din 2 iulie 1990, Decizii şi rapoarte nr. 66, p. 188). Din acel moment, Uniunea nu ar putea să se analizeze ca o asociaţie în sensul articolului 11 al Convenţiei.

În plus, Curtea consideră că această a doua secţiune a plângerii este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.[. . . ]

Pentru aceste motive

Curtea, în unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a III-a, Decizia din 12 octombrie 2004 privind admisibilitatea Pompiliu Bota împotriva României, scj.ro, traducere Iolanda Szokacs şi Monica Grădinaru, Biroul de Relaţii Internaţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Cererea nr. 24057/03 (subl.ns. )

NOTĂ. De l’avis de la Cour, l’une des principales caractéristiques de la démocratie réside dans la possibilité qu’elle offre de résoudre par le dialogue et sans recours à la violence les problèmes que rencontre un pays, et cela même quand ils dérangent. La démocratie se nourrit en effet de la liberté d’expression. Sous ce rapport, une formation politique ne peut se voir inquiétée pour le seul fait de vouloir débattre publiquement du sort d’une partie de la population d’un Etat et se mêler à la vie politique de celui-ci afin de trouver, dans le respect des règles démocratiques, des solutions qui puissent satisfaire tous les acteurs concernés (voir Parti communiste unifié de Turquie et autres, précité, § 57). Or, à en juger par son programme, tel était bien l’objectif du STP dans ce domaine.

Certes, on ne saurait exclure que le programme politique d’un parti cache des objectifs et intentions différents de ceux qu’il affiche publiquement. Pour s’en assurer, il faut comparer le contenu dudit programme avec les actes et prises de position de son titulaire (voir Parti communiste unifié de Turquie et autres, précité, p. 27, § 58, et Parti socialiste et autres, précité, pp. 1257-1258, § 48).

Or en l’espèce, le programme du STP n’aurait guère pu se voir démenti par de quelconques actions concrètes car, dissous dès sa fondation, le parti n’a pas même eu le temps d’en mener. Il s’est ainsi fait sanctionner pour un comportement relevant uniquement de l’exercice de la liberté d’expression (§ 48).

La Cour est prête aussi à tenir compte des circonstances entourant les cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir, parmi d’autres, Irlande c. Royaume-Uni, arrêt du 18 janvier 1978, série A no 25, pp. 9 et suiv., §§ 11 et suiv., et Aksoy c. Turquie, arrêt du 18 décembre 1996, Recueil 1996-VI, pp. 2281 et 2284, §§ 70 et 84). Toutefois, en l’espèce, elle ne voit pas d’éléments lui permettant de conclure, en l’absence de toute activité du STP, à une quelconque responsabilité de celui-ci pour les problèmes que pose le terrorisme en Turquie.

En conséquence, une mesure aussi radicale que la dissolution immédiate et définitive du STP, prononcée avant même ses premières activités, apparaît disproportionnée au but visé et, partant, non nécessaire dans une société démocratique.

Il y a donc eu violation de l’article 11 de la Convention ( CEDH, Deuxième Section, Affaire Parti Socialiste de Turquie (STP) et autres c. Turquie, Requête no 26482/95, Arrêt, 12 novembre 2003, définitif, 12/02/2004, § 51  ) (subl. ns. )

Leave a Reply