PREZUMTIA DE NEVINOVATIE, LIMITAREA DREPTULUI LA APARARE SI A LIBERTATII DE EXPRIMARE, LEGEA ŞI PRACTICA ÎN SISTEMELE DE COMMON LAW REFERITOR LA SFIDAREA CURŢII

PREZUMTIA DE NEVINOVATIE,  LIMITAREA DREPTULUI LA APARARE SI A LIBERTATII DE EXPRIMARE, LEGEA ŞI PRACTICA ÎN SISTEMELE  DE COMMON LAW  REFERITOR LA   SFIDAREA CURŢII

Conform legislaţiei din Anglia şi Wales tribunalele se bucură de puteri extinse pentru a se ocupa de sfidarea curţii, inclusiv sfidarea comisă in facie curiae, care intră în categoria sfidării penale. Actele care ajung să sfideze curtea pot lua forme variate cum ar fi asaltarea judecătorului sau a unui funcţionar al curţii, insultarea judecătorului prezent, intimidarea unui martor, întreruperea acţiunii şi înregistrarea sau fotografierea acţiunii. Dacă sfidarea constituie şi o infracţiune penală, de exemplu atac de violenţă, poate fi soluţionată ca o infracţiune penală şi astfel, acţiunea poate fi iniţiată de Serviciul Regal de Urmărire urmărind investigaţiilor poliţiei.

Puterea de condamnare pentru sfidare in facie curiae este o parte din dreptul comun, aplicat de tribunale prin decizii judiciare. Acest lucru este adevărat în măsura în are curţile superioare (Curtea de Apel, Înalta Curte şi Curtea Regală) sunt implicate. În cazul curţilor inferioare puterea de condamnare pentru sfidare in facie curiae a fost plasată pe o treaptă statutară (Legea privind sfidarea Curţii din 1981, secţiunea 12 şi Legea Tribunalelor Judeţene din 1984, secţiunea 118 punctul (1)). A Notă de Practică şi o Indicaţie de Practică au fost emise cu privire la sfidarea curţii. Una se aplică în curţile magistraţilor şi cealaltă în Înalta Curte şi în tribunalele judeţene (Nota de Practică emisă de Lordul Justiţiei în mai 2001 şi Indicaţia de Practică emisă de Lordul Justiţiei, adiţională la Ordinul 52 din Normele Curţii Supreme şi la Ordinul 29 din Normele Curţii Judeţene).

Conform acesteia din urmă, de exemplu, în cazul în care avizul de arestare se referă la sfidarea curţii este adecvat să se amâne examinarea conduitei pentru a-i permite pârâtului o perioadă de reflecţie. Mai mult, judecătorul ar trebui, inter alia, să informeze pârâtul în detaliu, şi de preferinţă în scris, despre acţiunile şi conduita pârâtului care au avut ca rezultat avizul de arestare; să anunţe pârâtul de eventualele penalizări pe care le are de plătit; să-i permite pârâtului ocazia să-şi ceară scuze în faţa curţii şi să ofere explicaţii cu privire la acţiunile şi comportamentul său; să permită aranjamente pentru reprezentarea legală. În plus, dacă există riscul aparenţei unei părtiniri, judecătorul care prezidează ar trebui să ceară altui judecător să audieze avizul de arestare (secţiunile 12-14 din Indicaţia de Practică).

În general, judecătorii au puterea de a se ocupa şi de pedepsi sfidarea comisă în faţa lor, deşi curţile au recunoscut că această procedură scurtă ar trebui utilizată în mod excepţional şi numai atunci când este categoric necesar în interesul justiţiei. Astfel, în timpul acceptării faptului că procedura trebuie să fie scurtă pentru a fi eficace curţile au căutat, de asemenea, să ofere garanţia că procedura este corectă şi conformă cu dispoziţiile articolului 6 din Convenţie. Curtea de Apel, prin hotărârile date, a oferit curţilor indicaţii cu privire la precauţiile pe care trebuie să le adopte pentru a asigura că procesul scurt este corect pentru autorul presupus al sfidării. Acestea includ, inter alia, permiterea unei scurte perioade de reflecţie, posibilitatea unei amânări, aranjamente pentru reprezentarea legală şi acordarea oportunităţii de a-şi cere scuze (R vs Moran [1985] 81 Cr App R 51; R vs Hill [1986] Crim LR 457; Wilkinson vs S [2003] 2 All ER 184). Din jurisprudenţă reiese că tribunalele au recunoscut importanţa evitării pericolului unei reale posibilităţi de părtinire, testul aplicabil fiind cel al “părtinirii aparente”, în special, dacă circumstanţele fac ca un observator imparţial şi informat să concluzioneze că există o posibilitatea reală ca tribunalul să fi fost părtinitor (DPP vs Channel Four Television [1993] 2 All ER 517, Porter vs. Magill [2002] 2 AC 357). Curtea de Apel  a afirmat de curând în cazul R vs Dodds ([2003] 1 Cr App R 3) că cerinţele dreptului de echitate în soluţionarea sfidării penale corespund cerinţelor Convenţiei

Infracţiunea de sfidare a curţii în Scoţia este o infracţiune sui generis. Cu unele excepţii, legea privind sfidarea rămâne o parte din dreptul comun. Sfidarea comisă in facie curiae este de obicei soluţionată pe scurt de către judecătorul care prezidează. Atunci când echivalează şi cu o infracţiune penală, poate fi anchetată pentru acuzare sau plângere sumară.

În timp ce procedura rămâne în esenţă una sumară, în practică măsurile au fost puse în ordine pentru a se asigura corectitudinea. În special, judecătorii urmăresc o notă emisă la 28 martie 2003 de către Lordul General al Justiţiei care prezintă indicaţii cu privire la procedura ce trebuie adoptată atunci când judecătorii analizează dacă conduita vreunei părţi în timpul procesului constituie o sfidare a curţii. De exemplu, actul de sfidare ar trebui soluţionat cât mai repede posibil şi, ceea ce este mult mai important, cu corectitudine şi obiectivitate; autorului presupus al sfidării trebuie să i se acorde oportunitatea de a consulta şi a fi reprezentat de un avocat, de a-şi cere scuze pentru conduita sa şi de a face o cerere de atenuare a pedepsei. Mai mult, deşi de regulă judecătorul care prezidează se ocupă personal de sfidare, este recunoscut că în mod excepţional este nevoie ca un alt judecător să se ocupe de caz.

Conform legii irlandeze, sfidarea curţii este o infracţiune sui generis în jurisdicţia curţii. Sfidarea in facie curiae se apropie de limita sfidării penale şi este judecată sumar atât de curţile superioare cât şi de cele inferioare.

Tribunalele irlandeze au observat în mod regulat că sfidarea curţii nu este o infracţiune împotriva demnităţii personale a judecătorilor, ci mai degrabă este numele dat tipurilor de conduită proastă ce constă din amestecul în administrarea justiţiei. Puterea de adjudecare şi pedepsire a acestei conduite este considerată un adaos esenţial al supremaţiei legii şi un aspect propriu al autorităţii judecătorilor de a controla acţiunea.

Pentru apărarea drepturilor autorului pretins al sfidării şi pentru asigurarea corectitudinii, anumite garanţii procedurale sunt acordate în cazul sfidării în faţa curţii, inclusiv cerinţa ca judecătorii să nu stabilească decât acţiunea ce rezultă din evenimentele din curtea lor atunci când este necesar.

În legea malteză sfidarea curţii este reglementată de legislaţia din Titlul XVII din A Doua Carte din Codul de Organizare şi Procedură Civilă intitulat “Despre respectul datorat Curţii”. Aceste norme se aplică şi curţilor de jurisdicţie penală, în virtutea articolului 686 din Codul Penal.

În conformitate cu practica mult timp stabilită din tribunalele malteze, sfidarea comisă în faţa curţii se pedepseşte de către judecătorul sau magistratul care prezidează  acţiunea în cursul căreia este comisă sfidarea. Sfidarea poate avea forma unei întreruperi în sala de judecată prin exclamaţii de aprobare sau dezaprobare, conduită necorespunzătoare cum ar fi cuvinte sau gesturi indecente sau remarci jignitoare (articolul 990) sau utilizarea de expresii insultătoare sau ofensive în pledoarii în scris sau în timpul audierii (articolul 994).

Conform articolului 990 din Cod, următoarele patru tipuri de sancţiuni sunt disponibile pentru sfidarea comisă in facie curiae: mustrarea, evacuarea din sală, o amendă în temeiul Codului Penal şi, în cele din urmă, arestarea pentru o perioadă care să nu depăşească douăzeci şi patru de ore într-un loc în clădirea tribunalului.

Singura excepţie posibilă de la această procedură sumară este cazul în care sfidarea constituie o infracţiune conform Codului Penal (Curtea vs Angelo Pace, 7 decembrie 1990). În aceste circumstanţe, se este judecată asemenea unei infracţiuni penale. Judecătorul sau magistratul care prezidează poate dispune arestarea infractorului, întocmi un proces-verbal privind fapta şi prezenta partea arestată în faţa curţii magistraţilor (articolul 992).

Mai mult, se elaborează o dispoziţie specială pentru actele de sfidare comise de către avocaţi. Sancţiunile normale nu se aplică dar, în cazuri grave, judecătorul sau magistratul poate suspenda “de îndată” avocatul din funcţie pentru o perioadă care să nu depăşească o lună de zile (articolul 993).

Principii adoptate de organizaţiile internaţionale

Conform alineatului 20 din Principiile de Bază privind Rolul Avocaţilor (adoptate în 1990 de către Congresul Al Optulea al Naţiunilor Unite cu privire la Prevenirea Crimei şi Tratarea Infractorilor), avocaţii ar trebui să se bucure de “imunitate civilă şi penală pentru declaraţiile relevante făcute cu bună credinţă în pledoarii scrise sau orale în apariţiile lor profesionale în faţa unei curţi, tribunal sau altă autoritate legală sau administrativă”.

În Recomandarea sa (2000) nr. 21, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei recomandă guvernele statelor membre să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea implementării libertăţii de exercitare a profesiei de avocat. De exemplu, “avocaţii nu trebuie să sufere sau să fie ameninţaţi cu sancţiuni sau presiuni atunci când acţionează în conformitate cu standardele lor profesionale”. Cu toate acestea, avocaţii trebuie “să respecte puterea judecătorească şi să-şi îndeplinească datoriile faţă de curte în conformitate cu normele legale interne şi cu alte norme şi cu standardele profesionale” (principiile I:4 şi III:4; a se vedea Nikula vs Finlanda, nr. 31611/96, §§ 27-28, ECHR 2002-II). ( CEDO, Kyprianou vs Cipru, Cererea nr. 73797/01, Sentinţă 15 decembrie 2005)