PRINCIPIUL SECURITĂŢII JURIDICE, DECLANŞAREA UNEI PROCEDURI, DREPTUL LA PLÂNGERE INDIVIDUALĂ, DREPTUL LA VIAŢĂ, VIAŢA DE FAMILIE

Curtea constată că reclamanţii se plâng, în speţă, de ineficienţa anchetei realizate care, potrivit opiniei lor, nu a asigurat protecţia “prin lege” prevăzută de prima frază a art. 2. De asemenea, Curtea observă că părţile admit amândouă că este competentă ratione temporis să analizeze capătul de cerere al reclamanţilor întemeiat pe art. 2 din Convenţie. Cu toate acestea, ea este obligată să analizeze din oficiu competenţa sa în acest sens.

Din jurisprudenţa Curţii, în special din Hotărârea Blecic împotriva Croaţiei ([MC], nr. 59.532/00, CEDO 2006-III), rezultă că competenţa trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerinţa pretinsă. Astfel, Curtea a stabilit că este esenţial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să ţină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât şi de sfera de aplicare a dreptului garantat de Convenţie, a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situaţii sau o înlănţuire de evenimente dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaştere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (vezi Blecic,  §§ 77 şi 82, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, §§ 402, 403, 459, 462, 463, CEDO 2004-VII, Yagci şi Sargin împotriva Turciei, Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-A, p. 16, § 40, şi Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 122, CEDO 2004-V).

Curtea reaminteşte că obligaţia procedurală pe care o cuprinde art. 2 de a efectua o anchetă eficientă a devenit o obligaţie distinctă şi independentă. Deşi provine din acte privind aspectele materiale ale art. 2, ea poate da naştere constatării unei “ingerinţe” distincte şi independente, în sensul Hotărârii Blecic ( § 88). În această măsură, ea poate fi considerată ca o obligaţie distinctă ce rezultă din art. 2 şi care poate să i se impună statului, chiar dacă decesul a avut loc înainte de data critică.

Cu toate acestea, ţinând cont de principiul securităţii juridice, competenţa în timp a Curţii de a verifica respectarea obligaţiei procedurale ce reiese din art. 2 referitoare la un deces anterior datei critice, adică data recunoaşterii de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, nu este nelimitată (Silih împotriva Sloveniei [MC], nr. 71.463/01, § 161, 9 aprilie 2009).

Curtea reaminteşte încă de la început că, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva României, competenţa sa ratione temporis începe la 20 iunie 1994, dată la care a avut loc recunoaşterea de către acest stat a dreptului la plângere individuală (Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 49).

Curtea observă că, astfel cum a fost formulat de reclamanţi, prezentul capăt de cerere acoperă perioada care a început în momentul în care autorităţile au fost anunţate despre actele comise la data de 7 ianuarie 1993 şi se încheie prin finalizarea procedurii prin care acestea au avut posibilitatea să repare încălcările pretinse împotriva statului (vezi şi Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 74, CEDO 1999-V), respectiv la data de 2 martie 2004, deci cu mult după data la care a intrat în vigoare recunoaşterea de către România a dreptului la plângere individuală.

Curtea observă că capătul de cerere procedural al reclamanţilor se referă, în principal, la procedura judiciară pornită împotriva poliţistului George L. care a fost efectuată, în cea mai mare parte a ei, după intrarea în vigoare a Convenţiei şi al cărei obiect era tocmai să stabilească circumstanţele dramei din 7 ianuarie 1993 şi orice eventuală răspundere.

În lumina considerentelor de mai sus, Curtea statuează că este competentă ratione temporis să analizeze pretinsa încălcare a art. 2 sub aspectul său procedural. Curtea se va limita la a cerceta dacă faptele petrecute după intrarea în vigoare a Convenției pentru România dezvăluie o încălcare a acestei prevederi (Silih,  § 167).

Curtea reaminteşte că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune art. 2, coroborată cu obligaţia generală care îi revine statului în baza art. 1 din Convenţie de a “recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în (…) Convenţie”, presupune şi impune desfăşurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forţă a determinat moartea unui om (vezi, mutatis mutandis, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, şi Kaya împotriva Turciei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 329, § 105). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc în fiecare situaţie în care a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la forţă, indiferent dacă autorii bănuiţi sunt agenţi ai statului sau nişte terţi (Tahsin Acar împotriva Turciei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004-III). Investigaţiile trebuie să fie în primul rând amănunţite, imparţiale şi derulate cu atenţie (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, citată anterior, p. 49, §§ 161-163, şi Cakici împotriva Turciei [MC], nr. 23.657/94, § 86, CEDO 1999-IV).

Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalităţile de anchetă, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoştinţă. Ele nu le pot lăsa apropiaţilor defunctului iniţiativa de a depune o plângere formală sau de a-şi asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetă (vezi, de exemplu, mutatis mutandis, Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDO 2000-VII, şi Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29.178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).

Ancheta desfăşurată trebuie să fie şi eficientă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie adecvată, adică să permită identificarea şi, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate (Ramsahai şi alţii împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-…). Aici nu este vorba de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de mijloace. Autorităţile trebuie să ia măsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile pentru a strânge probele referitoare la incident (Tanrikulu [MC], nr. 23.763/94, §§ 101-110, CEDO 1999-IV, § 109, şi Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 106, CEDO 2000-VII).

Tipul şi gradul examenului care corespunde criteriului minim de eficienţă a anchetei depind de circumstanţele speţei. Ele se apreciază pe baza tuturor faptelor relevante şi ţinându-se cont de realităţile practice ale muncii de anchetă. Nu este posibil să se reducă varietatea situaţiilor care s-ar putea produce la o simplă listă de acte de anchetă sau la alte criterii simplificate (Tanrikulu,  Kaya,  pp. 325-326, §§ 89-91, Gulec împotriva Turciei, Hotărârea din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1732-1733, §§ 79-81, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 80, CEDO 2000-VI, şi Buldan împotriva Turciei, nr. 28.298/95, § 83, 20 aprilie 2004).

O cerinţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie admis faptul că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică ancheta să progreseze într-o situaţie anume. Totuşi, un răspuns rapid al autorităţilor atunci când este cazul să se ancheteze recurgerea la forţă cauzatoare de moarte poate fi considerat, în general, ca esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului de legalitate şi pentru a evita orice urmă de complicitate sau de toleranţă în legătură cu acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 114, CEDO 2001-III).

Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă un drept de consultare suficient asupra anchetei sau asupra concluziilor ei, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât teoretic, cât şi practic. Gradul necesar de control al publicului poate varia de la o situaţie la alta. Cu toate acestea, în toate cazurile, apropiaţii victimei trebuie să fie implicaţi în procedură în măsura în care este necesar pentru protejarea intereselor lor legitime (Gulec,  § 82, şi McKerr,  § 148).

Curtea observă că în cauza de faţă a avut loc totuşi o anchetă la iniţiativa autorităţilor: Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a efectuat o anchetă imediat după dramă şi au fost luate mai multe măsuri pentru a conserva mijloacele de probă la locul crimei. Cu toate acestea, deşi au fost informate despre implicarea lui George L. în faptele respective, autorităţile nu au efectuat, în primă fază, investigaţii cu privire la acesta. Abia după mai multe luni, în urma unei plângeri penale formale a reclamantului din data de 25 mai 1993, autorităţile au procedat la investigaţii.

În ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei, Curtea constată anumite insuficienţe şi lacune. Astfel, procesul-verbal întocmit chiar în seara dramei nu conţine nicio menţiune referitoare la actele îndeplinite de prima echipă de anchetă şi nu a fost dată nicio explicaţie referitoare la înlocuirea acestei echipe; percheziţia la domiciliul lui Aurel A. nu a avut loc decât în ziua următoare dramei; scrisorile lăsate de Aurel A. în apartamentul său nu au fost ridicate de procuror, ci au fost luate de fratele lui Aurel A., care le-a transmis parchetului câteva luni mai târziu. La toate acestea mai trebuie adăugat faptul că George L. nu a fost audiat în cadrul primei anchete, parchetul mulţumindu-se să claseze cauza motivat de decesul lui Aurel A. Deşi toate faptele menţionate mai sus au avut loc înaintea datei de intrare în vigoare a Convenţiei pentru România, respectiv la data de 20 iunie 1994, Curtea apreciază că, în speţă, este vorba de elemente care au avut cu siguranţă o influenţă asupra modului de soluţionare a procedurii penale şi de care va trebui, prin urmare, să ţină cont.

Curtea reaminteşte că, pentru ca o anchetă desfăşurată pentru fapte de omucidere sau de rele tratamente comise de agenţi ai statului să poată fi considerată eficientă, persoanele răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează investigaţiile trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, hotărârile Gulec,  §§ 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (vezi, de exemplu, Hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001).

Curtea este dispusă să admită că George L. nu a acţionat în timpul dramei din 7 ianuarie 1993 în calitatea sa de agent de poliţie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că independenţa procurorilor militari care au condus ancheta este îndoielnică, având în vedere reglementarea naţională în vigoare la data evenimentelor. Într-adevăr, în cauze anterioare, Curtea a statuat deja că a avut loc încălcarea laturii procedurale a art. 3 din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei plângeri penale privind acuzaţia de rele tratamente, îndreptată împotriva unor agenţi de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004, precum şi Bursuc împotriva României,  § 107). Curtea a constatat că aceştia erau, la momentul respectiv, cadre militare active, întocmai ca şi procurorii militari, având aşadar grade militare, bucurându-se de toate privilegiile în materie, fiind răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făcând parte din structura militară, bazată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu,  §§ 40-43). Curtea îşi reiterează constatarea anterioară şi nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la ea în cauza de faţă (vezi şi Melinte împotriva României, nr. 43.247/02, § 27, 9 noiembrie 2006).

În ceea ce priveşte participarea reclamanţilor la procedură, Curtea reaminteşte că divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi a unor elemente referitoare la anchete poate ridica probleme sensibile şi poate prezenta riscul producerii unor consecinţe prejudiciabile pentru particulari sau pentru alte anchete. Aşadar, nu se poate considera ca o cerinţă ce reiese automat din art. 2 din Convenţie ca apropiaţii unei victime să poată avea acces la anchetă pe tot parcursul desfăşurării sale. Accesul necesar al publicului sau al apropiaţilor victimei poate fi acordat în alte stadii ale procedurilor disponibile (vezi, printre altele, McKerr,  § 129). În plus, Curtea apreciază că art. 2 nu le impune autorităţilor de anchetă obligaţia de a da curs oricărei cereri de măsuri de investigare ce ar putea fi formulată de un apropiat al victimei în timpul anchetei (Ramsahai,  § 348).

Curtea apreciază că elementele de mai sus îi sunt suficiente pentru a concluziona că procedurile legate de rolul agentului George L. în drama din 7 ianuarie 1993, care s-a soldat cu decesul a două rude ale reclamanţilor şi cu vătămarea gravă a reclamantului, ce i-a pus în pericol viaţa, nu au constituit o anchetă rapidă şi eficientă. În consecinţă, autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală ce reiese din art. 2 din Convenţie; prin urmare, în această privinţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.

Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

Curtea reaminteşte încă de la început că viaţa de familie nu cuprinde numai relaţii cu caracter social, moral sau cultural, de exemplu în sfera educaţiei copiilor; ea înglobează şi interese materiale, astfel cum o arată în special pensiile alimentare şi locul atribuit rezervei ereditare în ordinea juridică internă a majorităţii statelor contractante. Pe de altă parte, Curtea a afirmat deja că domeniul succesiunilor şi al liberalităţilor între rude apropiate apare ca strâns legat de viaţa de familie (Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pp. 23 şi 24, § 52, şi Pla şi Puncernau împotriva Andorrei, nr. 69.498/01, § 26, CEDO 2004-VIII). Drepturile succesorale constituie, aşadar, un element al vieţii de familie ce nu poate fi neglijat. Curtea reaminteşte că art. 8 din Convenţie nu impune totuşi recunoaşterea unui drept general la liberalităţi sau la o anumită parte din succesiunea autorilor persoanei ori chiar a altor membri din familia sa; şi în materie patrimonială, acest articol lasă, în principiu, statelor contractante dreptul de a alege mijloacele menite să permită fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală, iar acest drept nu este indispensabil în căutarea acesteia.

Pentru Curte, limitările aduse de Codul civil român asupra capacităţii reclamantului de a primi o anumită parte din succesiunea fiicei sale din cauza existenţei unor prevederi succesorale în favoarea unui soţ nu intră, în sine, în contradicţie cu Convenţia (vezi, mutatis mutandis, Marckx,  § 53, Merger şi Cros împotriva Franţei, nr. 68.864/01, § 47, 22 decembrie 2004). Cu toate acestea, Curtea constată că, în speţă, nu este vorba de dreptul la o numită parte din succesiune, astfel cum susţine Guvernul, ci mai degrabă de o contestare a calităţii de succesori. În concluzie, art. 8 din Convenţie intră în discuţie.

Curtea observă în continuare că această cauză se referă la un litigiu succesoral între două persoane private. Cauza ar putea fi analizată din perspectiva unei ingerinţe a instanţelor naţionale în respectarea vieţii de familie a reclamantului, dacă interpretarea dată de acestea prevederilor legale aplicabile ar trebui considerată ca şi cum ar încălca art. 8 din Convenţie, sau din perspectiva omisiunii instanţelor, în raporturi dintre persoane private, de a-şi respecta obligaţiile pozitive ce decurg din art. 8 şi care vizează adoptarea de măsuri eficiente, rezonabile şi adecvate pentru protejarea dreptului la viaţa de familie a reclamantului în aplicarea prevederilor legale respective [Schaefer împotriva Germaniei (dec.), nr. 14.379/03, 4 septembrie 2007].

Curtea poate totuşi să lase deschisă această chestiune. Indiferent dacă abordăm cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive, în sarcina statului, de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile de care reclamantul beneficiază conform paragrafului 1 al art. 8, sau din perspectiva unei ingerinţe a unei autorităţi publice ce trebuie justificată conform paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare. În cele două cazuri, trebuie ţinut cont de justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul ei; de asemenea, în cele două cazuri, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili prevederile ce trebuie adoptate pentru a asigura respectarea Convenţiei. În plus, chiar şi în cazul obligaţiilor pozitive ce rezultă din paragraful 1, obiectivele enumerate la paragraful 2 pot juca un anumit rol în căutarea echilibrului dorit (Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, § 41, seria A nr. 172, Lopez Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, § 51, seria A nr. 303-C, şi Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit [MC], nr. 36.022/97, § 98, CEDO 2003-VIII).

Curtea este nevoită să acorde o atenţie specială aplicabilităţii regulii prevăzute de Codul civil în materie de nedemnitate şi, mai ales, aplicării sale în speţă (Osman împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, § 150). Ca excepţii de la exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie, argumentele instanţelor impun o analiză atentă şi detaliată de către Curte (Emonet şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 39.051/03, § 77, CEDO 2007-…). Curtea nu neagă faptul că obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern le revine în primul rând autorităţilor naţionale, mai ales instanţelor jurisdicţionale, şi nu îşi va substitui propria interpretare a dreptului în locul interpretării lor, afară de situaţiile arbitrare (Bulut împotriva Austriei, 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, § 29, şi Tejedor Garcia împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 31). Cu toate acestea, în măsura în care Curtea este competentă să controleze procedura urmată în faţa instanţelor interne, ea consideră că o aplicare prea rigidă a prevederilor legale se poate dovedi contrară art. 8 din Convenţie.

Curtea nu poate admite ca, în urma decesului unei persoane, caracterul ilicit al acţiunilor sale să rămână fără efect. Desigur, principiile care guvernează răspunderea penală a unei persoane suspectate că ar fi comis fapte interzise de legea penală şi aplicarea lor de către autorităţile naţionale împiedicau, pe bună dreptate, odată ce s-a hotărât clasarea dosarului, continuarea anchetei privind răspunderea lui Aurel A. după decesul său. Curtea nu poate readuce în discuţie acest principiu fundamental al dreptului penal naţional ce constă în caracterul personal şi netransmisibil al răspunderii penale. Nu e mai puţin adevărat faptul că recunoaşterea formală, de către autorităţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a ajunge la decizia de a clasa cauza, determinată de decesul persoanei în cauză, ar trebui să constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice că autorităţile nu sunt dispuse să tolereze astfel de acţiuni şi, pe de altă parte, ar trebui să servească părţilor interesate, în pretenţiile cu caracter civil pe care le pot avea (vezi, mutatis mutandis, Niţă împotriva României, nr. 10.778/02, § 36, 4 noiembrie 2008).

Respectarea vieţii de familie a reclamantului ar fi impus luarea în considerare a circumstanţelor speciale şi, ca să le numim aşa, excepţionale, ale cauzei pentru a evita o aplicare mecanică a principiilor de interpretare a prevederilor art. 655 alin.  1 din Codul civil. Curtea concluzionează de aici că, având în vedere situaţia foarte specială din cauza de faţă (paragraful 128 de mai sus) şi ţinând cont de marja de apreciere limitată de care beneficia statul pârât pentru o chestiune ce priveşte viaţa de familie, nu a fost păstrat un just echilibru între interesele succesorului Aurel A., pe de o parte, şi interesele reclamantului, pe de altă parte.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din acest punct de vedere. Curtea ia totuşi act cu interes de modificarea legislativă recentă referitoare la clauza privind nedemnitatea succesorală în noul Cod civil român (vezi paragraful 77 din dreptul intern relevant), modificare ce merge în acelaşi sens cu cel al raţionamentului său expus mai sus.

HOTĂRÂREA din 1 decembrie 2009, definitivă la 1 martie 2010,
în Cauza Velcea şi Mazăre împotriva României     (Cererea nr. 64.301/01) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 7 iunie 2010

PRINCIPIUL SECURITĂŢII JURIDICE, DECLANŞAREA UNEI PROCEDURI, DREPTUL LA PLÂNGERE INDIVIDUALĂ, DREPTUL LA VIAŢĂ, VIAŢA DE FAMILIE

Curtea constată că reclamanţii se plâng, în speţă, de ineficienţa anchetei realizate care, potrivit opiniei lor, nu a asigurat protecţia “prin lege” prevăzută de prima frază a art. 2. De asemenea, Curtea observă că părţile admit amândouă că este competentă ratione temporis să analizeze capătul de cerere al reclamanţilor întemeiat pe art. 2 din Convenţie. Cu toate acestea, ea este obligată să analizeze din oficiu competenţa sa în acest sens.

Din jurisprudenţa Curţii, în special din Hotărârea Blecic împotriva Croaţiei ([MC], nr. 59.532/00, CEDO 2006-III), rezultă că competenţa trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerinţa pretinsă. Astfel, Curtea a stabilit că este esenţial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să ţină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât şi de sfera de aplicare a dreptului garantat de Convenţie, a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situaţii sau o înlănţuire de evenimente dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaştere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (vezi Blecic,  §§ 77 şi 82, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, §§ 402, 403, 459, 462, 463, CEDO 2004-VII, Yagci şi Sargin împotriva Turciei, Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-A, p. 16, § 40, şi Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 122, CEDO 2004-V).

Curtea reaminteşte că obligaţia procedurală pe care o cuprinde art. 2 de a efectua o anchetă eficientă a devenit o obligaţie distinctă şi independentă. Deşi provine din acte privind aspectele materiale ale art. 2, ea poate da naştere constatării unei “ingerinţe” distincte şi independente, în sensul Hotărârii Blecic ( § 88). În această măsură, ea poate fi considerată ca o obligaţie distinctă ce rezultă din art. 2 şi care poate să i se impună statului, chiar dacă decesul a avut loc înainte de data critică.

Cu toate acestea, ţinând cont de principiul securităţii juridice, competenţa în timp a Curţii de a verifica respectarea obligaţiei procedurale ce reiese din art. 2 referitoare la un deces anterior datei critice, adică data recunoaşterii de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, nu este nelimitată (Silih împotriva Sloveniei [MC], nr. 71.463/01, § 161, 9 aprilie 2009).

Curtea reaminteşte încă de la început că, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva României, competenţa sa ratione temporis începe la 20 iunie 1994, dată la care a avut loc recunoaşterea de către acest stat a dreptului la plângere individuală (Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 49).

Curtea observă că, astfel cum a fost formulat de reclamanţi, prezentul capăt de cerere acoperă perioada care a început în momentul în care autorităţile au fost anunţate despre actele comise la data de 7 ianuarie 1993 şi se încheie prin finalizarea procedurii prin care acestea au avut posibilitatea să repare încălcările pretinse împotriva statului (vezi şi Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 74, CEDO 1999-V), respectiv la data de 2 martie 2004, deci cu mult după data la care a intrat în vigoare recunoaşterea de către România a dreptului la plângere individuală.

Curtea observă că capătul de cerere procedural al reclamanţilor se referă, în principal, la procedura judiciară pornită împotriva poliţistului George L. care a fost efectuată, în cea mai mare parte a ei, după intrarea în vigoare a Convenţiei şi al cărei obiect era tocmai să stabilească circumstanţele dramei din 7 ianuarie 1993 şi orice eventuală răspundere.

În lumina considerentelor de mai sus, Curtea statuează că este competentă ratione temporis să analizeze pretinsa încălcare a art. 2 sub aspectul său procedural. Curtea se va limita la a cerceta dacă faptele petrecute după intrarea în vigoare a Convenției pentru România dezvăluie o încălcare a acestei prevederi (Silih,  § 167).

Curtea reaminteşte că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune art. 2, coroborată cu obligaţia generală care îi revine statului în baza art. 1 din Convenţie de a “recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în (…) Convenţie”, presupune şi impune desfăşurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forţă a determinat moartea unui om (vezi, mutatis mutandis, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, şi Kaya împotriva Turciei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 329, § 105). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc în fiecare situaţie în care a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la forţă, indiferent dacă autorii bănuiţi sunt agenţi ai statului sau nişte terţi (Tahsin Acar împotriva Turciei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004-III). Investigaţiile trebuie să fie în primul rând amănunţite, imparţiale şi derulate cu atenţie (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, citată anterior, p. 49, §§ 161-163, şi Cakici împotriva Turciei [MC], nr. 23.657/94, § 86, CEDO 1999-IV).

Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalităţile de anchetă, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoştinţă. Ele nu le pot lăsa apropiaţilor defunctului iniţiativa de a depune o plângere formală sau de a-şi asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetă (vezi, de exemplu, mutatis mutandis, Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDO 2000-VII, şi Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29.178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).

Ancheta desfăşurată trebuie să fie şi eficientă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie adecvată, adică să permită identificarea şi, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate (Ramsahai şi alţii împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-…). Aici nu este vorba de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de mijloace. Autorităţile trebuie să ia măsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile pentru a strânge probele referitoare la incident (Tanrikulu [MC], nr. 23.763/94, §§ 101-110, CEDO 1999-IV, § 109, şi Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 106, CEDO 2000-VII).

Tipul şi gradul examenului care corespunde criteriului minim de eficienţă a anchetei depind de circumstanţele speţei. Ele se apreciază pe baza tuturor faptelor relevante şi ţinându-se cont de realităţile practice ale muncii de anchetă. Nu este posibil să se reducă varietatea situaţiilor care s-ar putea produce la o simplă listă de acte de anchetă sau la alte criterii simplificate (Tanrikulu,  Kaya,  pp. 325-326, §§ 89-91, Gulec împotriva Turciei, Hotărârea din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1732-1733, §§ 79-81, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 80, CEDO 2000-VI, şi Buldan împotriva Turciei, nr. 28.298/95, § 83, 20 aprilie 2004).

O cerinţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie admis faptul că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică ancheta să progreseze într-o situaţie anume. Totuşi, un răspuns rapid al autorităţilor atunci când este cazul să se ancheteze recurgerea la forţă cauzatoare de moarte poate fi considerat, în general, ca esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului de legalitate şi pentru a evita orice urmă de complicitate sau de toleranţă în legătură cu acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 114, CEDO 2001-III).

Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă un drept de consultare suficient asupra anchetei sau asupra concluziilor ei, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât teoretic, cât şi practic. Gradul necesar de control al publicului poate varia de la o situaţie la alta. Cu toate acestea, în toate cazurile, apropiaţii victimei trebuie să fie implicaţi în procedură în măsura în care este necesar pentru protejarea intereselor lor legitime (Gulec,  § 82, şi McKerr,  § 148).

Curtea observă că în cauza de faţă a avut loc totuşi o anchetă la iniţiativa autorităţilor: Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a efectuat o anchetă imediat după dramă şi au fost luate mai multe măsuri pentru a conserva mijloacele de probă la locul crimei. Cu toate acestea, deşi au fost informate despre implicarea lui George L. în faptele respective, autorităţile nu au efectuat, în primă fază, investigaţii cu privire la acesta. Abia după mai multe luni, în urma unei plângeri penale formale a reclamantului din data de 25 mai 1993, autorităţile au procedat la investigaţii.

În ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei, Curtea constată anumite insuficienţe şi lacune. Astfel, procesul-verbal întocmit chiar în seara dramei nu conţine nicio menţiune referitoare la actele îndeplinite de prima echipă de anchetă şi nu a fost dată nicio explicaţie referitoare la înlocuirea acestei echipe; percheziţia la domiciliul lui Aurel A. nu a avut loc decât în ziua următoare dramei; scrisorile lăsate de Aurel A. în apartamentul său nu au fost ridicate de procuror, ci au fost luate de fratele lui Aurel A., care le-a transmis parchetului câteva luni mai târziu. La toate acestea mai trebuie adăugat faptul că George L. nu a fost audiat în cadrul primei anchete, parchetul mulţumindu-se să claseze cauza motivat de decesul lui Aurel A. Deşi toate faptele menţionate mai sus au avut loc înaintea datei de intrare în vigoare a Convenţiei pentru România, respectiv la data de 20 iunie 1994, Curtea apreciază că, în speţă, este vorba de elemente care au avut cu siguranţă o influenţă asupra modului de soluţionare a procedurii penale şi de care va trebui, prin urmare, să ţină cont.

Curtea reaminteşte că, pentru ca o anchetă desfăşurată pentru fapte de omucidere sau de rele tratamente comise de agenţi ai statului să poată fi considerată eficientă, persoanele răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează investigaţiile trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, hotărârile Gulec,  §§ 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (vezi, de exemplu, Hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001).

Curtea este dispusă să admită că George L. nu a acţionat în timpul dramei din 7 ianuarie 1993 în calitatea sa de agent de poliţie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că independenţa procurorilor militari care au condus ancheta este îndoielnică, având în vedere reglementarea naţională în vigoare la data evenimentelor. Într-adevăr, în cauze anterioare, Curtea a statuat deja că a avut loc încălcarea laturii procedurale a art. 3 din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei plângeri penale privind acuzaţia de rele tratamente, îndreptată împotriva unor agenţi de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004, precum şi Bursuc împotriva României,  § 107). Curtea a constatat că aceştia erau, la momentul respectiv, cadre militare active, întocmai ca şi procurorii militari, având aşadar grade militare, bucurându-se de toate privilegiile în materie, fiind răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făcând parte din structura militară, bazată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu,  §§ 40-43). Curtea îşi reiterează constatarea anterioară şi nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la ea în cauza de faţă (vezi şi Melinte împotriva României, nr. 43.247/02, § 27, 9 noiembrie 2006).

În ceea ce priveşte participarea reclamanţilor la procedură, Curtea reaminteşte că divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi a unor elemente referitoare la anchete poate ridica probleme sensibile şi poate prezenta riscul producerii unor consecinţe prejudiciabile pentru particulari sau pentru alte anchete. Aşadar, nu se poate considera ca o cerinţă ce reiese automat din art. 2 din Convenţie ca apropiaţii unei victime să poată avea acces la anchetă pe tot parcursul desfăşurării sale. Accesul necesar al publicului sau al apropiaţilor victimei poate fi acordat în alte stadii ale procedurilor disponibile (vezi, printre altele, McKerr,  § 129). În plus, Curtea apreciază că art. 2 nu le impune autorităţilor de anchetă obligaţia de a da curs oricărei cereri de măsuri de investigare ce ar putea fi formulată de un apropiat al victimei în timpul anchetei (Ramsahai,  § 348).

Curtea apreciază că elementele de mai sus îi sunt suficiente pentru a concluziona că procedurile legate de rolul agentului George L. în drama din 7 ianuarie 1993, care s-a soldat cu decesul a două rude ale reclamanţilor şi cu vătămarea gravă a reclamantului, ce i-a pus în pericol viaţa, nu au constituit o anchetă rapidă şi eficientă. În consecinţă, autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală ce reiese din art. 2 din Convenţie; prin urmare, în această privinţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.

Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

Curtea reaminteşte încă de la început că viaţa de familie nu cuprinde numai relaţii cu caracter social, moral sau cultural, de exemplu în sfera educaţiei copiilor; ea înglobează şi interese materiale, astfel cum o arată în special pensiile alimentare şi locul atribuit rezervei ereditare în ordinea juridică internă a majorităţii statelor contractante. Pe de altă parte, Curtea a afirmat deja că domeniul succesiunilor şi al liberalităţilor între rude apropiate apare ca strâns legat de viaţa de familie (Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pp. 23 şi 24, § 52, şi Pla şi Puncernau împotriva Andorrei, nr. 69.498/01, § 26, CEDO 2004-VIII). Drepturile succesorale constituie, aşadar, un element al vieţii de familie ce nu poate fi neglijat. Curtea reaminteşte că art. 8 din Convenţie nu impune totuşi recunoaşterea unui drept general la liberalităţi sau la o anumită parte din succesiunea autorilor persoanei ori chiar a altor membri din familia sa; şi în materie patrimonială, acest articol lasă, în principiu, statelor contractante dreptul de a alege mijloacele menite să permită fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală, iar acest drept nu este indispensabil în căutarea acesteia.

Pentru Curte, limitările aduse de Codul civil român asupra capacităţii reclamantului de a primi o anumită parte din succesiunea fiicei sale din cauza existenţei unor prevederi succesorale în favoarea unui soţ nu intră, în sine, în contradicţie cu Convenţia (vezi, mutatis mutandis, Marckx,  § 53, Merger şi Cros împotriva Franţei, nr. 68.864/01, § 47, 22 decembrie 2004). Cu toate acestea, Curtea constată că, în speţă, nu este vorba de dreptul la o numită parte din succesiune, astfel cum susţine Guvernul, ci mai degrabă de o contestare a calităţii de succesori. În concluzie, art. 8 din Convenţie intră în discuţie.

Curtea observă în continuare că această cauză se referă la un litigiu succesoral între două persoane private. Cauza ar putea fi analizată din perspectiva unei ingerinţe a instanţelor naţionale în respectarea vieţii de familie a reclamantului, dacă interpretarea dată de acestea prevederilor legale aplicabile ar trebui considerată ca şi cum ar încălca art. 8 din Convenţie, sau din perspectiva omisiunii instanţelor, în raporturi dintre persoane private, de a-şi respecta obligaţiile pozitive ce decurg din art. 8 şi care vizează adoptarea de măsuri eficiente, rezonabile şi adecvate pentru protejarea dreptului la viaţa de familie a reclamantului în aplicarea prevederilor legale respective [Schaefer împotriva Germaniei (dec.), nr. 14.379/03, 4 septembrie 2007].

Curtea poate totuşi să lase deschisă această chestiune. Indiferent dacă abordăm cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive, în sarcina statului, de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile de care reclamantul beneficiază conform paragrafului 1 al art. 8, sau din perspectiva unei ingerinţe a unei autorităţi publice ce trebuie justificată conform paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare. În cele două cazuri, trebuie ţinut cont de justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul ei; de asemenea, în cele două cazuri, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili prevederile ce trebuie adoptate pentru a asigura respectarea Convenţiei. În plus, chiar şi în cazul obligaţiilor pozitive ce rezultă din paragraful 1, obiectivele enumerate la paragraful 2 pot juca un anumit rol în căutarea echilibrului dorit (Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, § 41, seria A nr. 172, Lopez Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, § 51, seria A nr. 303-C, şi Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit [MC], nr. 36.022/97, § 98, CEDO 2003-VIII).

Curtea este nevoită să acorde o atenţie specială aplicabilităţii regulii prevăzute de Codul civil în materie de nedemnitate şi, mai ales, aplicării sale în speţă (Osman împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, § 150). Ca excepţii de la exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie, argumentele instanţelor impun o analiză atentă şi detaliată de către Curte (Emonet şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 39.051/03, § 77, CEDO 2007-…). Curtea nu neagă faptul că obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern le revine în primul rând autorităţilor naţionale, mai ales instanţelor jurisdicţionale, şi nu îşi va substitui propria interpretare a dreptului în locul interpretării lor, afară de situaţiile arbitrare (Bulut împotriva Austriei, 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, § 29, şi Tejedor Garcia împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 31). Cu toate acestea, în măsura în care Curtea este competentă să controleze procedura urmată în faţa instanţelor interne, ea consideră că o aplicare prea rigidă a prevederilor legale se poate dovedi contrară art. 8 din Convenţie.

Curtea nu poate admite ca, în urma decesului unei persoane, caracterul ilicit al acţiunilor sale să rămână fără efect. Desigur, principiile care guvernează răspunderea penală a unei persoane suspectate că ar fi comis fapte interzise de legea penală şi aplicarea lor de către autorităţile naţionale împiedicau, pe bună dreptate, odată ce s-a hotărât clasarea dosarului, continuarea anchetei privind răspunderea lui Aurel A. după decesul său. Curtea nu poate readuce în discuţie acest principiu fundamental al dreptului penal naţional ce constă în caracterul personal şi netransmisibil al răspunderii penale. Nu e mai puţin adevărat faptul că recunoaşterea formală, de către autorităţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a ajunge la decizia de a clasa cauza, determinată de decesul persoanei în cauză, ar trebui să constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice că autorităţile nu sunt dispuse să tolereze astfel de acţiuni şi, pe de altă parte, ar trebui să servească părţilor interesate, în pretenţiile cu caracter civil pe care le pot avea (vezi, mutatis mutandis, Niţă împotriva României, nr. 10.778/02, § 36, 4 noiembrie 2008).

Respectarea vieţii de familie a reclamantului ar fi impus luarea în considerare a circumstanţelor speciale şi, ca să le numim aşa, excepţionale, ale cauzei pentru a evita o aplicare mecanică a principiilor de interpretare a prevederilor art. 655 alin.  1 din Codul civil. Curtea concluzionează de aici că, având în vedere situaţia foarte specială din cauza de faţă (paragraful 128 de mai sus) şi ţinând cont de marja de apreciere limitată de care beneficia statul pârât pentru o chestiune ce priveşte viaţa de familie, nu a fost păstrat un just echilibru între interesele succesorului Aurel A., pe de o parte, şi interesele reclamantului, pe de altă parte.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din acest punct de vedere. Curtea ia totuşi act cu interes de modificarea legislativă recentă referitoare la clauza privind nedemnitatea succesorală în noul Cod civil român (vezi paragraful 77 din dreptul intern relevant), modificare ce merge în acelaşi sens cu cel al raţionamentului său expus mai sus.

HOTĂRÂREA din 1 decembrie 2009, definitivă la 1 martie 2010,
în Cauza Velcea şi Mazăre împotriva României     (Cererea nr. 64.301/01) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 7 iunie 2010

PRINCIPIUL SECURITĂŢII JURIDICE, DECLANŞAREA UNEI PROCEDURI, DREPTUL LA PLÂNGERE INDIVIDUALĂ, DREPTUL LA VIAŢĂ, VIAŢA DE FAMILIE

Curtea constată că reclamanţii se plâng, în speţă, de ineficienţa anchetei realizate care, potrivit opiniei lor, nu a asigurat protecţia “prin lege” prevăzută de prima frază a art. 2. De asemenea, Curtea observă că părţile admit amândouă că este competentă ratione temporis să analizeze capătul de cerere al reclamanţilor întemeiat pe art. 2 din Convenţie. Cu toate acestea, ea este obligată să analizeze din oficiu competenţa sa în acest sens.

Din jurisprudenţa Curţii, în special din Hotărârea Blecic împotriva Croaţiei ([MC], nr. 59.532/00, CEDO 2006-III), rezultă că competenţa trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerinţa pretinsă. Astfel, Curtea a stabilit că este esenţial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să ţină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât şi de sfera de aplicare a dreptului garantat de Convenţie, a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situaţii sau o înlănţuire de evenimente dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaştere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (vezi Blecic,  §§ 77 şi 82, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, §§ 402, 403, 459, 462, 463, CEDO 2004-VII, Yagci şi Sargin împotriva Turciei, Hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-A, p. 16, § 40, şi Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 122, CEDO 2004-V).

Curtea reaminteşte că obligaţia procedurală pe care o cuprinde art. 2 de a efectua o anchetă eficientă a devenit o obligaţie distinctă şi independentă. Deşi provine din acte privind aspectele materiale ale art. 2, ea poate da naştere constatării unei “ingerinţe” distincte şi independente, în sensul Hotărârii Blecic ( § 88). În această măsură, ea poate fi considerată ca o obligaţie distinctă ce rezultă din art. 2 şi care poate să i se impună statului, chiar dacă decesul a avut loc înainte de data critică.

Cu toate acestea, ţinând cont de principiul securităţii juridice, competenţa în timp a Curţii de a verifica respectarea obligaţiei procedurale ce reiese din art. 2 referitoare la un deces anterior datei critice, adică data recunoaşterii de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, nu este nelimitată (Silih împotriva Sloveniei [MC], nr. 71.463/01, § 161, 9 aprilie 2009).

Curtea reaminteşte încă de la început că, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva României, competenţa sa ratione temporis începe la 20 iunie 1994, dată la care a avut loc recunoaşterea de către acest stat a dreptului la plângere individuală (Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 49).

Curtea observă că, astfel cum a fost formulat de reclamanţi, prezentul capăt de cerere acoperă perioada care a început în momentul în care autorităţile au fost anunţate despre actele comise la data de 7 ianuarie 1993 şi se încheie prin finalizarea procedurii prin care acestea au avut posibilitatea să repare încălcările pretinse împotriva statului (vezi şi Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 74, CEDO 1999-V), respectiv la data de 2 martie 2004, deci cu mult după data la care a intrat în vigoare recunoaşterea de către România a dreptului la plângere individuală.

Curtea observă că capătul de cerere procedural al reclamanţilor se referă, în principal, la procedura judiciară pornită împotriva poliţistului George L. care a fost efectuată, în cea mai mare parte a ei, după intrarea în vigoare a Convenţiei şi al cărei obiect era tocmai să stabilească circumstanţele dramei din 7 ianuarie 1993 şi orice eventuală răspundere.

În lumina considerentelor de mai sus, Curtea statuează că este competentă ratione temporis să analizeze pretinsa încălcare a art. 2 sub aspectul său procedural. Curtea se va limita la a cerceta dacă faptele petrecute după intrarea în vigoare a Convenției pentru România dezvăluie o încălcare a acestei prevederi (Silih,  § 167).

Curtea reaminteşte că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune art. 2, coroborată cu obligaţia generală care îi revine statului în baza art. 1 din Convenţie de a “recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în (…) Convenţie”, presupune şi impune desfăşurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forţă a determinat moartea unui om (vezi, mutatis mutandis, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, şi Kaya împotriva Turciei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 329, § 105). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc în fiecare situaţie în care a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la forţă, indiferent dacă autorii bănuiţi sunt agenţi ai statului sau nişte terţi (Tahsin Acar împotriva Turciei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004-III). Investigaţiile trebuie să fie în primul rând amănunţite, imparţiale şi derulate cu atenţie (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, citată anterior, p. 49, §§ 161-163, şi Cakici împotriva Turciei [MC], nr. 23.657/94, § 86, CEDO 1999-IV).

Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalităţile de anchetă, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoştinţă. Ele nu le pot lăsa apropiaţilor defunctului iniţiativa de a depune o plângere formală sau de a-şi asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetă (vezi, de exemplu, mutatis mutandis, Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDO 2000-VII, şi Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29.178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).

Ancheta desfăşurată trebuie să fie şi eficientă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie adecvată, adică să permită identificarea şi, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate (Ramsahai şi alţii împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-…). Aici nu este vorba de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de mijloace. Autorităţile trebuie să ia măsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile pentru a strânge probele referitoare la incident (Tanrikulu [MC], nr. 23.763/94, §§ 101-110, CEDO 1999-IV, § 109, şi Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 106, CEDO 2000-VII).

Tipul şi gradul examenului care corespunde criteriului minim de eficienţă a anchetei depind de circumstanţele speţei. Ele se apreciază pe baza tuturor faptelor relevante şi ţinându-se cont de realităţile practice ale muncii de anchetă. Nu este posibil să se reducă varietatea situaţiilor care s-ar putea produce la o simplă listă de acte de anchetă sau la alte criterii simplificate (Tanrikulu,  Kaya,  pp. 325-326, §§ 89-91, Gulec împotriva Turciei, Hotărârea din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1732-1733, §§ 79-81, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 80, CEDO 2000-VI, şi Buldan împotriva Turciei, nr. 28.298/95, § 83, 20 aprilie 2004).

O cerinţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie admis faptul că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică ancheta să progreseze într-o situaţie anume. Totuşi, un răspuns rapid al autorităţilor atunci când este cazul să se ancheteze recurgerea la forţă cauzatoare de moarte poate fi considerat, în general, ca esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului de legalitate şi pentru a evita orice urmă de complicitate sau de toleranţă în legătură cu acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 114, CEDO 2001-III).

Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă un drept de consultare suficient asupra anchetei sau asupra concluziilor ei, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât teoretic, cât şi practic. Gradul necesar de control al publicului poate varia de la o situaţie la alta. Cu toate acestea, în toate cazurile, apropiaţii victimei trebuie să fie implicaţi în procedură în măsura în care este necesar pentru protejarea intereselor lor legitime (Gulec,  § 82, şi McKerr,  § 148).

Curtea observă că în cauza de faţă a avut loc totuşi o anchetă la iniţiativa autorităţilor: Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a efectuat o anchetă imediat după dramă şi au fost luate mai multe măsuri pentru a conserva mijloacele de probă la locul crimei. Cu toate acestea, deşi au fost informate despre implicarea lui George L. în faptele respective, autorităţile nu au efectuat, în primă fază, investigaţii cu privire la acesta. Abia după mai multe luni, în urma unei plângeri penale formale a reclamantului din data de 25 mai 1993, autorităţile au procedat la investigaţii.

În ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei, Curtea constată anumite insuficienţe şi lacune. Astfel, procesul-verbal întocmit chiar în seara dramei nu conţine nicio menţiune referitoare la actele îndeplinite de prima echipă de anchetă şi nu a fost dată nicio explicaţie referitoare la înlocuirea acestei echipe; percheziţia la domiciliul lui Aurel A. nu a avut loc decât în ziua următoare dramei; scrisorile lăsate de Aurel A. în apartamentul său nu au fost ridicate de procuror, ci au fost luate de fratele lui Aurel A., care le-a transmis parchetului câteva luni mai târziu. La toate acestea mai trebuie adăugat faptul că George L. nu a fost audiat în cadrul primei anchete, parchetul mulţumindu-se să claseze cauza motivat de decesul lui Aurel A. Deşi toate faptele menţionate mai sus au avut loc înaintea datei de intrare în vigoare a Convenţiei pentru România, respectiv la data de 20 iunie 1994, Curtea apreciază că, în speţă, este vorba de elemente care au avut cu siguranţă o influenţă asupra modului de soluţionare a procedurii penale şi de care va trebui, prin urmare, să ţină cont.

Curtea reaminteşte că, pentru ca o anchetă desfăşurată pentru fapte de omucidere sau de rele tratamente comise de agenţi ai statului să poată fi considerată eficientă, persoanele răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează investigaţiile trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, hotărârile Gulec,  §§ 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (vezi, de exemplu, Hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001).

Curtea este dispusă să admită că George L. nu a acţionat în timpul dramei din 7 ianuarie 1993 în calitatea sa de agent de poliţie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că independenţa procurorilor militari care au condus ancheta este îndoielnică, având în vedere reglementarea naţională în vigoare la data evenimentelor. Într-adevăr, în cauze anterioare, Curtea a statuat deja că a avut loc încălcarea laturii procedurale a art. 3 din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei plângeri penale privind acuzaţia de rele tratamente, îndreptată împotriva unor agenţi de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004, precum şi Bursuc împotriva României,  § 107). Curtea a constatat că aceştia erau, la momentul respectiv, cadre militare active, întocmai ca şi procurorii militari, având aşadar grade militare, bucurându-se de toate privilegiile în materie, fiind răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făcând parte din structura militară, bazată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu,  §§ 40-43). Curtea îşi reiterează constatarea anterioară şi nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la ea în cauza de faţă (vezi şi Melinte împotriva României, nr. 43.247/02, § 27, 9 noiembrie 2006).

În ceea ce priveşte participarea reclamanţilor la procedură, Curtea reaminteşte că divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi a unor elemente referitoare la anchete poate ridica probleme sensibile şi poate prezenta riscul producerii unor consecinţe prejudiciabile pentru particulari sau pentru alte anchete. Aşadar, nu se poate considera ca o cerinţă ce reiese automat din art. 2 din Convenţie ca apropiaţii unei victime să poată avea acces la anchetă pe tot parcursul desfăşurării sale. Accesul necesar al publicului sau al apropiaţilor victimei poate fi acordat în alte stadii ale procedurilor disponibile (vezi, printre altele, McKerr,  § 129). În plus, Curtea apreciază că art. 2 nu le impune autorităţilor de anchetă obligaţia de a da curs oricărei cereri de măsuri de investigare ce ar putea fi formulată de un apropiat al victimei în timpul anchetei (Ramsahai,  § 348).

Curtea apreciază că elementele de mai sus îi sunt suficiente pentru a concluziona că procedurile legate de rolul agentului George L. în drama din 7 ianuarie 1993, care s-a soldat cu decesul a două rude ale reclamanţilor şi cu vătămarea gravă a reclamantului, ce i-a pus în pericol viaţa, nu au constituit o anchetă rapidă şi eficientă. În consecinţă, autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală ce reiese din art. 2 din Convenţie; prin urmare, în această privinţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.

Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

Curtea reaminteşte încă de la început că viaţa de familie nu cuprinde numai relaţii cu caracter social, moral sau cultural, de exemplu în sfera educaţiei copiilor; ea înglobează şi interese materiale, astfel cum o arată în special pensiile alimentare şi locul atribuit rezervei ereditare în ordinea juridică internă a majorităţii statelor contractante. Pe de altă parte, Curtea a afirmat deja că domeniul succesiunilor şi al liberalităţilor între rude apropiate apare ca strâns legat de viaţa de familie (Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pp. 23 şi 24, § 52, şi Pla şi Puncernau împotriva Andorrei, nr. 69.498/01, § 26, CEDO 2004-VIII). Drepturile succesorale constituie, aşadar, un element al vieţii de familie ce nu poate fi neglijat. Curtea reaminteşte că art. 8 din Convenţie nu impune totuşi recunoaşterea unui drept general la liberalităţi sau la o anumită parte din succesiunea autorilor persoanei ori chiar a altor membri din familia sa; şi în materie patrimonială, acest articol lasă, în principiu, statelor contractante dreptul de a alege mijloacele menite să permită fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală, iar acest drept nu este indispensabil în căutarea acesteia.

Pentru Curte, limitările aduse de Codul civil român asupra capacităţii reclamantului de a primi o anumită parte din succesiunea fiicei sale din cauza existenţei unor prevederi succesorale în favoarea unui soţ nu intră, în sine, în contradicţie cu Convenţia (vezi, mutatis mutandis, Marckx,  § 53, Merger şi Cros împotriva Franţei, nr. 68.864/01, § 47, 22 decembrie 2004). Cu toate acestea, Curtea constată că, în speţă, nu este vorba de dreptul la o numită parte din succesiune, astfel cum susţine Guvernul, ci mai degrabă de o contestare a calităţii de succesori. În concluzie, art. 8 din Convenţie intră în discuţie.

Curtea observă în continuare că această cauză se referă la un litigiu succesoral între două persoane private. Cauza ar putea fi analizată din perspectiva unei ingerinţe a instanţelor naţionale în respectarea vieţii de familie a reclamantului, dacă interpretarea dată de acestea prevederilor legale aplicabile ar trebui considerată ca şi cum ar încălca art. 8 din Convenţie, sau din perspectiva omisiunii instanţelor, în raporturi dintre persoane private, de a-şi respecta obligaţiile pozitive ce decurg din art. 8 şi care vizează adoptarea de măsuri eficiente, rezonabile şi adecvate pentru protejarea dreptului la viaţa de familie a reclamantului în aplicarea prevederilor legale respective [Schaefer împotriva Germaniei (dec.), nr. 14.379/03, 4 septembrie 2007].

Curtea poate totuşi să lase deschisă această chestiune. Indiferent dacă abordăm cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive, în sarcina statului, de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile de care reclamantul beneficiază conform paragrafului 1 al art. 8, sau din perspectiva unei ingerinţe a unei autorităţi publice ce trebuie justificată conform paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare. În cele două cazuri, trebuie ţinut cont de justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul ei; de asemenea, în cele două cazuri, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili prevederile ce trebuie adoptate pentru a asigura respectarea Convenţiei. În plus, chiar şi în cazul obligaţiilor pozitive ce rezultă din paragraful 1, obiectivele enumerate la paragraful 2 pot juca un anumit rol în căutarea echilibrului dorit (Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, § 41, seria A nr. 172, Lopez Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, § 51, seria A nr. 303-C, şi Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit [MC], nr. 36.022/97, § 98, CEDO 2003-VIII).

Curtea este nevoită să acorde o atenţie specială aplicabilităţii regulii prevăzute de Codul civil în materie de nedemnitate şi, mai ales, aplicării sale în speţă (Osman împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, § 150). Ca excepţii de la exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie, argumentele instanţelor impun o analiză atentă şi detaliată de către Curte (Emonet şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 39.051/03, § 77, CEDO 2007-…). Curtea nu neagă faptul că obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern le revine în primul rând autorităţilor naţionale, mai ales instanţelor jurisdicţionale, şi nu îşi va substitui propria interpretare a dreptului în locul interpretării lor, afară de situaţiile arbitrare (Bulut împotriva Austriei, 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, § 29, şi Tejedor Garcia împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 31). Cu toate acestea, în măsura în care Curtea este competentă să controleze procedura urmată în faţa instanţelor interne, ea consideră că o aplicare prea rigidă a prevederilor legale se poate dovedi contrară art. 8 din Convenţie.

Curtea nu poate admite ca, în urma decesului unei persoane, caracterul ilicit al acţiunilor sale să rămână fără efect. Desigur, principiile care guvernează răspunderea penală a unei persoane suspectate că ar fi comis fapte interzise de legea penală şi aplicarea lor de către autorităţile naţionale împiedicau, pe bună dreptate, odată ce s-a hotărât clasarea dosarului, continuarea anchetei privind răspunderea lui Aurel A. după decesul său. Curtea nu poate readuce în discuţie acest principiu fundamental al dreptului penal naţional ce constă în caracterul personal şi netransmisibil al răspunderii penale. Nu e mai puţin adevărat faptul că recunoaşterea formală, de către autorităţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a ajunge la decizia de a clasa cauza, determinată de decesul persoanei în cauză, ar trebui să constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei publice că autorităţile nu sunt dispuse să tolereze astfel de acţiuni şi, pe de altă parte, ar trebui să servească părţilor interesate, în pretenţiile cu caracter civil pe care le pot avea (vezi, mutatis mutandis, Niţă împotriva României, nr. 10.778/02, § 36, 4 noiembrie 2008).

Respectarea vieţii de familie a reclamantului ar fi impus luarea în considerare a circumstanţelor speciale şi, ca să le numim aşa, excepţionale, ale cauzei pentru a evita o aplicare mecanică a principiilor de interpretare a prevederilor art. 655 alin.  1 din Codul civil. Curtea concluzionează de aici că, având în vedere situaţia foarte specială din cauza de faţă (paragraful 128 de mai sus) şi ţinând cont de marja de apreciere limitată de care beneficia statul pârât pentru o chestiune ce priveşte viaţa de familie, nu a fost păstrat un just echilibru între interesele succesorului Aurel A., pe de o parte, şi interesele reclamantului, pe de altă parte.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din acest punct de vedere. Curtea ia totuşi act cu interes de modificarea legislativă recentă referitoare la clauza privind nedemnitatea succesorală în noul Cod civil român (vezi paragraful 77 din dreptul intern relevant), modificare ce merge în acelaşi sens cu cel al raţionamentului său expus mai sus.

HOTĂRÂREA din 1 decembrie 2009, definitivă la 1 martie 2010,
în Cauza Velcea şi Mazăre împotriva României     (Cererea nr. 64.301/01) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 7 iunie 2010

v