Modalităţile de aplicare a art. 6 în procedurile de apel şi de “recurs” depind de caracteristicile procedurii în discuţie; trebuie ţinut cont de întreaga procedură internă şi de rolul cuvenit instanţei de apel sau de recurs în ordinea juridică naţională. Când are loc în primă instanţă o şedinţă de judecată publică, lipsa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularităţile procedurii respective, ţinând seama de natura sistemului de apel intern, de competenţa instanţei de apel, de modul în care interesele reclamantului au fost într-adevăr expuse şi protejate în faţa ei şi în special de natura problemelor pe care aceasta a trebuit să le soluţioneze (Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea din 19 februarie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-I, p. 141, § 39).
Astfel, în faţa unei curţi de apel ce se bucură de competenţă deplină, art. 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică şi nici cel de a asista personal la dezbateri, în cazul în care are loc o astfel de audiere (Fejde împotriva Suediei, Hotărârea din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-C, p. 69-70, § 33).
În schimb, Curtea a declarat că atunci când o instanţă de recurs este sesizată cu soluţionarea unei cauze în fapt şi în drept şi este învestită să analizeze în ansamblul ei problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să decidă asupra acestor probleme fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de inculpatul care susţine că nu a comis fapta considerată infracţiune (hotărârile Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32, şi Constantinescu împotriva României, § 55).
În această privinţă, Curtea observă că, în speţă, competenţa instanţei de recurs era definită în art. 38514 şi 38515 din Codul de procedură penală.
Curtea constată că, spre deosebire de cauza Constantinescu, menţionată mai sus, cauza de faţă nu aduce în discuţie aplicarea art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, conform căruia, atunci când procedura de recurs se referă la o hotărâre care nu este susceptibilă de apel, instanţa este obligată să analizeze cauza sub toate aspectele ei, fără a se limita la motivele şi cererile invocate de partea care a formulat recursul. Cu toate acestea, trebuie observat că, în speţă, chiar dacă Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei hotărâri pronunţate în apel, nu este mai puţin adevărat faptul că ea nu s-a limitat la a exercita un rol de instanţă supremă, acordând atenţie numai erorilor de drept, ci a procedat la propria apreciere a faptelor pentru a cerceta dacă au fost suficiente pentru a permite condamnarea reclamantei. Prin urmare, instanţa de recurs a fost într-adevăr sesizată cu analiza cauzei în fapt şi în drept şi a fost chemată să analizeze în ansamblul ei problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei.
Curtea constată că, în cazul de faţă, pentru a confirma una dintre cele două hotărâri pronunţate de instanţele inferioare, Curtea Supremă de Justiţie a dat o nouă interpretare probelor şi, în special, depoziţiilor reclamantei şi celor ale coinculpatului M.M. (vezi § 35 de mai sus). În concluzie, aspectele pe care Curtea Supremă de Justiţie a trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa asupra recursului se refereau la vinovăţia reclamantei şi aveau, aşadar, un caracter esenţialmente faptic. Trebuia apreciat dacă reclamanta participase la tâlhăria urmată de moartea lui N.A.
Or, potrivit opiniei Curţii, pentru a duce la bun sfârşit această sarcină, audierea reclamantei părea cu atât mai necesară cu cât ea fusese condamnată şi achitată succesiv de către instanţele inferioare şi cu cât ea contesta participarea sa la faptele imputate, precum şi condiţiile în care făcuse mărturiile (mutatis mutandis, Constantinescu, citată anterior, § 59).
În măsura în care Guvernul subliniază că reclamanta nu solicitase să fie audiată de Curtea Supremă de Justiţie, Curtea apreciază că instanţa de recurs era obligată să ia măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamanta nu solicitase în mod expres o aprobare în acest sens (vezi, mutatis mutandis, Botten, § 53, şi Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, § 41, 8 martie 2007). Curtea mai reaminteşte că faptul că reclamanta a luat ultimul cuvânt în procesul de recurs nu exonera Curtea Supremă de Justiţie de obligaţia de a o audia în timpul dezbaterilor (Constantinescu, citată anterior, § 58). Curtea apreciază că, în speţă, Curtea Supremă de Justiţie trebuia cu atât mai mult să o audieze pe reclamantă cu cât aceasta îşi susţinea nevinovăţia şi fusese achitată în apel din lipsă de probe (mutatis mutandis, Arnasson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, § 38, 15 octombrie 2003).
Mai mult decât atât, Curtea constată că, în speţă, Curtea Supremă de Justiţie şi-a întemeiat judecata pe o nouă interpretare a declaraţiilor reclamantei şi ale lui M.M., fără să îi fi audiat ea însăşi.
În această privinţă, Curtea subliniază că termenul “martor” are, în sistemul Convenţiei, un sens “autonom” (Hotărârea Vidal împotriva Belgiei din 22 aprilie 1992, seria A nr. 235-B, p. 32-33, § 33, şi Luca împotriva Italiei, nr. 33.354/96, § 41, CEDO 2001-II). Astfel, din moment ce o depoziţie, indiferent că a fost făcută de un martor stricto sensu sau de un coinculpat, este susceptibilă să întemeieze, într-un mod substanţial, condamnarea învinuitului, constituie o mărturie acuzatorie, iar garanţiile prevăzute de art. 6 § 1 din Convenţie îi sunt aplicabile (vezi, mutatis mutandis, Hotărârea Ferrantelli şi Santangelo împotriva Italiei din 7 august 1996, Culegere 1996-III, p. 950-951, §§ 51-52).
Prin urmare, Curtea apreciază că hotărârea de condamnare a reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie, fără să fi fost audiată personal, fără să fi fost audiat nici măcar martorul acuzării şi în condiţiile în care fuseseră pronunţate hotărâri contradictorii împotriva ei de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
Aşadar, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECŢIA A TREIA HOTĂRÂREA
din 29 aprilie 2008 în Cauza Spînu împotriva României (Cererea nr. 32.030/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 21 noiembrie 2008
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.