PROCUROR, COMPETENŢA , ORDONANŢĂ DE SCOATERE DE SUB URMĂRIRE PENALĂ , ANULARE, REDESCHIDEA URMĂRIRII PENALE, TERMEN

Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror  nu poate fi considerată ca punând capăt urmăririi penale împotriva reclamanţilor din moment ce ea nu constituia o decizie internă definitivă (vezi, a contrario, Loffler împotriva Austriei, nr. 30.546/96, § 19 primul alineat in fine, 3 octombrie 2000). În această privinţă trebuie constatat că parchetul avea, în baza art. 270  din Codul de procedură penală, competenţa de a anula o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală şi de a redeschide urmărirea penală, fără să fie ţinut de vreun termen.

Or, pentru procuror nu era vorba de o simplă posibilitate teoretică de a redeschide procedura (a se vedea, a contrario, Withey împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 59.493/00, CEDO 2003-X). Parchetului îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizaţia vreunei instanţe naţionale, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă şi dacă timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv (vezi, a contrario, Withey,). Curtea nu poate ignora, în acest sens, faptul că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiţia de independenţă faţă de executiv [Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Recueil des arrets et decisions (Culegere de hotărâri şi decizii) 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, şi Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI].

În plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motiv că ancheta iniţială nu fusese completă (paragraful 12 de mai sus). Or, aceste carenţe ale autorităţilor nu erau imputabile reclamanţilor şi nu trebuie aşadar să-i pună într-o situaţie defavorabilă.

În sfârşit, Guvernul nu a demonstrat că reluarea urmăririi penale încheiate printr-o ordonanţă a procurorului are un caracter excepţional (vezi, a contrario, Withey,).

Curtea reaminteşte faptul că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II). De asemenea, Curtea reaminteşte că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca obiect tocmai evitarea “ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine cu privire la soarta sa” (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, § 5).

După ce a analizat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de faţă. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii litigioase este excesivă şi nu corespunde cerinţei unui “termen rezonabil”.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI     SECŢIA A III-A     HOTĂRÂREA din 4 august 2005 în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României (Cererile nr. 77.517/01 şi 77.722/01 conexate) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 16/08/2007