RECURS ÎN ANULARE , PROCUROR GENERAL

Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Brumărescu, citată anterior, § 61). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu e abilitată să solicite desfiinţarea unei decizii definitive şi executorii, cu singurul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în propriul interes. Instanţele superioare nu trebuie să utilizeze autoritatea lor de control decât pentru a îndrepta erorile de fapt sau de drept, precum şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda arbitrar la o reexaminare a cauzei. Autoritatea de control nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât dacă argumente substanţiale şi imperios necesare o impun (Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

Curtea reaminteşte, de asemenea, că exigenţa securităţii juridice nu este absolută, simpla posibilitate de a redeschide o procedură penală fiind deci, la prima vedere, compatibilă cu Convenţia, inclusiv cu garanţiile decurgând din art. 6. Ar putea părea totuşi, faţă de circumstanţele concrete ale unei cauze, că maniera concretă în care a fost utilizată această posibilitate a adus atingere înseşi substanţei procesului echitabil. Curtea trebuie anume să cerceteze în fiecare speţă dacă autorităţile s-au folosit de puterea lor de a declanşa şi de a institui o procedură de control, menţinând, pe cât posibil, justul echilibru între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale (Nikitine împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, §§ 56-57, CEDO 2004-VIII, Savinski împotriva Ucrainei, nr. 6965/02, § 23, 28 februarie 2006, şi Bujniţa împotriva Republicii Moldova, nr. 3.642/02, § 21, 16 ianuarie 2007).

Curtea constată că parcursul ales de autorităţi pentru a casa hotărârea definitivă nu era deschis părţilor în mod direct, acest recurs fiind accesibil numai procurorului general. Or, acesta era ierarhic superior procurorilor care au participat la proces în faţa instanţelor ordinare. Intervenţia sa ridică astfel probleme în ceea ce priveşte respectarea principiului egalităţii armelor.

Contrar poziţiei Guvernului, Curtea consideră de altfel că limitarea la o perioadă de un an a posibilităţii de a introduce un recurs în anulare nu schimbă cu nimic situaţia în speţă şi nici cu privire la insuficienţele acestei căi extraordinare de atac, astfel cum au fost identificate mai sus (Radchikov, citată anterior, § 46, şi mutatis mutandis, Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group – S.A. împotriva României, nr. 2.268/03, § 36, 1 decembrie 2005, şi Cornif împotriva României, nr. 4.287/02, § 28, 11 ianuarie 2007).

De asemenea, faptul că o singură parte din hotărârea definitivă fusese desfiinţată nu prezintă importanţă în cauză, în măsura în care situaţia reclamantului, achitat prin hotărâre definitivă şi condamnat ca urmare a recursului extraordinar, s-a înrăutăţit după respectivul recurs.

Curtea conchide aşadar că, în circumstanţele cauzei, casarea deciziei definitive nu este justificată, iar promovarea recursului în anulare nu reprezintă decât un apel deghizat, care nu a menţinut justul echilibru între interesele aflate în joc (Radchikov, §§ 48 şi 52, Savinski, § 25, şi Bujniţa, § 23, hotărâri citate anterior). Desfiinţarea Hotărârii definitive din 25 mai 2000 a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.

În consecinţă, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie asupra acestui aspect.

Anularea deciziei civile

Curtea a soluţionat – în mai multe rânduri – cauze ce ridicau chestiuni similare şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza rejudecării unei hotărâri definitive, ca urmare a unui recurs în anulare introdus de procurorul general (a se vedea, printre altele, Brumărescu, citată anterior, § 61, Societatea Comercială Maşiniexportimport Industrial Group – S.A., citată anterior, § 32, Piaţa Bazar Dorobanţi – S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23-24, 4 octombrie 2007, şi Societatea Comercială Plastik ABC – S.A. împotriva României, nr. 32.299/2003, § 17, 7 februarie 2008).

Curtea a examinat prezenta cauză şi consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător susceptibil de a conduce la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, Hotărârea din 28 noiembrie 2001, prin care Curtea Supremă de Justiţie statuase, în ultimă instanţă, asupra unui litigiu civil ce îl opunea pe reclamant administraţiei, a fost anulată ca urmare a intervenţiei procurorului general, care nu era parte în procedura civilă. Curtea nu poate specula asupra concluziei la care s-ar fi ajuns dacă debitorul însuşi ar fi optat mai degrabă pentru calea procedurii “revizuirii” hotărârii definitive, care este deschisă părţilor în situaţii identice cu cele ale speţei ( art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă) şi este supusă altor termene şi reguli de competenţă de jurisdicţie decât recursul în anulare.

Faţă de cele de mai sus şi văzând probele din dosar, Curtea conchide că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.

În consecinţă, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, în această privinţă.

Asupra pretinsei încălcări a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1

Curtea a judecat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare şi a constatat violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a repunerii pe rol – pe calea recursului în anulare introdus de procurorul general – a unei soluţii definitive date unui litigiu, inclusiv în ceea ce priveşte privarea de “bunul” pe care reclamantul îl dobândise prin acea hotărâre definitivă (a se vedea, printre altele, Brumărescu, §§ 67, 77 şi 80, Societatea Comercială Maşiniexportimport Industrial Group – S.A., §§ 46-47, Piaţa Bazar Dorobanţi – S.R.L., §§ 33-34; şi Societatea Comercială Plastik ABC – S.A., § 17, hotărâri citate mai sus).

Examinând prezenta cauză, Curtea apreciază că Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător de natură să conducă la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2001, reclamantului i-a fost acordată o sumă cu titlu de despăgubire, care nu i-a fost plătită, şi că 2 ani mai târziu, în urma intervenţiei procurorului general, pe calea recursului în anulare, el a pierdut posibilitatea de a primi această sumă.

Faţă de cele de mai sus şi văzând probele din dosar, Curtea concluzionează că desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat dreptul reclamantului cu privire la respectarea bunurilor sale.

În consecinţă, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI     HOTĂRÂREA din 4 noiembrie 2008 în Cauza Bota împotriva României   (Cererea nr. 16.382/03) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 20 mai 2009