I. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 1 din Convenţie
În ceea ce priveşte previzibilitatea, Curtea reaminteşte că, desigur, în contextul special al măsurilor ce ţin de siguranţa naţională, cerinţa de previzibilitate nu poate fi aceeaşi ca în alte domenii (Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, § 51, seria A nr. 116, şi Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 121, 20 iunie 2002). Totuşi, nicio persoană ce face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranţă naţională nu trebuie să fie lipsită de garanţiile împotriva arbitrarului. Astfel, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenţie. Într-adevăr, existenţa unor garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, printre care un loc special îl ocupă garanţia procedurilor de control eficient de către puterea judiciară, este cu atât mai necesară cu cât, sub pretextul apărării democraţiei, astfel de măsuri riscă să o submineze, ba chiar să o distrugă (a se vedea, mutatis mutandis, Rotaru împotriva României [MC], nr. 28.341/95, §§ 55 şi 59, CEDO 2000-V).
În cauză, privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită întrucât fusese declarat indezirabil şi reprezenta, în opinia autorităţilor, un pericol pentru siguranţa naţională (paragrafele 15 şi 16 de mai sus). Însă, aşa cum rezultă din dosar, împotriva reclamantului nu a fost începută urmărirea penală pentru că ar fi participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau într-o altă ţară. Este suficient să se constate că, în afara motivului general menţionat mai sus, autorităţile, referindu-se în special la OUG nr. 194/2002, nu i-au oferit reclamantului nicio precizare cu privire la faptele ce îi erau imputate şi care se aflau la baza privării sale de libertate (§ 34).
În ceea ce priveşte obligaţia autorităţilor de a comunica motivele aflate la baza luării în custodie publică a străinilor aflaţi în centrele de tranzit, dacă art. 84 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 interzicea o astfel de comunicare, art. 95 din aceeaşi ordonanţă, ce reglementează drepturile persoanelor astfel deţinute, conţine obligaţia ca autorităţile să îi informeze pe străinii plasaţi în aceste centre despre motivele acestei măsuri (conform § 21 de mai sus).
În cauză, deşi reclamantului i s-a făcut o comunicare în ziua plasării sale în centru, aceasta cuprindea trimiterile referitoare la Ordonanţa iniţială din 7 martie 2003, care îl declara pe reclamant persoană indezirabilă pe teritoriul României, fără nicio referire la faptele imputate (conform § 8 de mai sus). Or, reclamantul contestase, fără succes, Ordonanţa din 7 martie 2003, invocând aceleaşi motive (conform §§ 12-14 de mai sus).
Curtea este de părere că o a doua contestaţie având ca obiect aceleaşi motive formale ca şi cele invocate în Ordonanţa iniţială din 7 martie 2003, respinsă de instanţele interne din cauza caracterului secret al informaţiilor, era sortită eşecului şi, prin urmare, nu constituia în speţă o cale de atac efectivă, susceptibilă să remedieze situaţia denunţată. În acest sens, hotărârile interne prezentate de Guvern nu sunt de natură să confirme existenţa unei jurisprudenţe bine stabilite asupra eficienţei acestor căi de atac.
Deoarece reclamantul nu s-a bucurat nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa instanţelor naţionale de gradul minim de protecţie împotriva riscului de arbitrar al autorităţilor, Curtea apreciază că nici cu ocazia prelungirilor succesive privarea sa de libertate nu avea un temei legal suficient în dreptul intern, în măsura în care ea nu era prevăzută de “o lege” care să corespundă cerinţelor Convenţiei. La aceasta se adaugă şi termenul de mai mult de 6 luni în care reclamantul a fost deţinut în centrul de tranzit, contrar legislaţiei interne în vigoare la data evenimentelor, în special alin. (6) al art. 93 din OUG nr. 194/2002.
În ceea ce priveşte dificultăţile, invocate de Guvernul român, referitoare la eliberarea unui nou titlu de călătorie pe numele reclamantului, Curtea reţine că această situaţie, în circumstanţele speţei, nu îi poate fi imputabilă reclamantului şi nu poate justifica, având în vedere concluzia prevăzută în § 38 de mai sus, plasarea sa timp de mai mult de 6 luni în centrul de tranzit.
În lumina celor de mai sus, Curtea constată că privarea de libertate neîntreruptă a reclamantului timp de mai mult de 6 luni nu corespundea cerinţelor art. 5 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 7
Curtea constată de la început că, în caz de expulzare, în afară de protecţia ce le este oferită în special prin art. 3 şi 8 din Convenţie coroborate cu art. 13, străinii beneficiază de garanţiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 132, 20 iunie 2002).
Pe de altă parte, garanţiile sus-menţionate nu se aplică decât în cazul străinului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat ce a ratificat acest protocol [conform Sejdovic şi Sulejmanovic împotriva Italiei (dec.), nr. 57.575/00, 14 martie 2002].
În speţă, reclamantul a făcut obiectul mai multor proceduri interne şi, în temeiul uneia dintre aceste proceduri, el a obţinut un drept de şedere pe teritoriul României (conform § 24 de mai sus). În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României. Prin urmare, excepţia Guvernului trebuie respinsă.
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
Curtea constată că prima garanţie acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decât “în executarea unei decizii adoptate conform legii”.
Deoarece cuvântul “lege” desemnează legea naţională, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Convenţiei, nu numai la existenţa unei baze în dreptul intern, ci are legătură şi cu calitatea legii: el impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumită protecţie împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenţie.
Curtea observă că în cauzele Kaya împotriva României (nr. 33.970/05, § 59, 12 octombrie 2006) şi Lupsa împotriva României (nr. 10.337/04, § 59, 8 iunie 2006) a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, deoarece autorităţile nu le dăduseră reclamanţilor nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate, iar, pe de altă parte, parchetul nu le comunicase ordonanţele date împotriva lor în timp util. În speţă, printr-o ordonanţă a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul României, interzis în teritoriu şi expulzat pe motivul că Serviciul Român de Informaţii deţinea “informaţii suficiente şi serioase conform cărora el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională”. Spre deosebire de cele două cauze menţionate mai sus, reclamantul a primit o copie a ordonanţei parchetului în ziua plasării sale în centrul de tranzit. Cu toate acestea, ca în cele două cauze menţionate mai sus, Curtea observă lipsa unei trimiteri la faptele imputate în comunicarea făcută reclamantului, aceasta având un caracter pur formal (conform § 8 de mai sus).
În lipsa oricărui indiciu privitor la faptele imputate reclamantului, Curtea observă că situaţia din speţă este similară cu cea a reclamanţilor din cauzele Lupsa şi Kaya, menţionate mai sus. În aceste două cauze, Curtea mai constatase şi că temeiul legal al expulzării reclamanţilor nu oferea garanţiile minimale împotriva arbitrarului autorităţilor (conform Lupsa, precitată, § 56, Kaya, precitată, § 56).
În speţă, Curtea reiterează constatarea în materie de previzibilitate a legislaţiei interne (conform § 38 de mai sus) şi conchide că reclamantul nu a avut posibilitatea să îşi exercite drepturile prevăzute la paragraful 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Hotărârea din 13 iulie 2010, definitivă la 13 octombrie 2010, în Cauza Ahmed împotriva României, , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 7 martie 2011 (Cererea nr. 34.621/03)
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.