RELE TRATAMENTE , INDEPENDENŢA PROCURORILOR MILITARI

Curtea reaminteşte că, având autoritatea de a stabili calificarea juridică a faptelor în cauză, nu se consideră obligată de cea pe care le-o atribuie reclamanţii sau guvernele. În virtutea principiului jura novit curia, aceasta a studiat, de exemplu, din oficiu, mai multe cereri din perspectiva unui articol sau paragraf ce nu fusese invocat de părţi. O cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu prin simplele motive sau argumente de drept invocate (vezi, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, p. 223, § 44, şi Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001).

În lumina acestor principii, Curtea consideră necesar, în circumstanţele speţei, să analizeze acest capăt de cerere în întregime din perspectiva art. 3 din Convenţie, analizat, succesiv, pe latura sa materială şi procedurală.

Asupra laturii materiale a art. 3

Curtea reaminteşte că art. 3 consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar în cele mai dificile circumstanţe, cum este lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede restricţii, lucru prin care diferă de majoritatea clauzelor normative ale Convenției şi protocoalelor sale nr. 1 şi 4, şi, conform art. 15 § 2, el nu suportă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, CEDO 1999-V, § 95).

Pe de altă parte, un rău tratament trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin definiţie; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi, în special, de durata tratamentului, a efectelor sale fizice şi/sau mentale, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Când un individ este lipsit de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când nu este absolut necesară din cauza comportamentului său încalcă demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Ribitsch împotriva Austriei, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, § 38, şi Tekin împotriva Turciei, Hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV, §§ 52-53).

Curtea a subliniat că persoanele reţinute se află în situaţie de vulnerabilitate şi că autorităţile aveau obligaţia să le protejeze. Un stat este răspunzător de orice persoană reţinută, deoarece aceasta se află exclusiv în mâinile funcţionarilor poliţiei. Când evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de către autorităţi, orice vătămare survenită în această perioadă dă naştere unor puternice prezumţii de fapt. Revine Guvernului datoria să furnizeze dovezi care stabilesc fapte ce pun la îndoială relatarea victimei (Tomasi împotriva Franţei, Hotărârea din 27 august 1992, seria A nr. 241-A §§ 108-111; Ribitsch împotriva Austriei, menţionată mai sus, § 31, Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001, şi Rivas împotriva Franţei, nr. 59.584/00, § 38, 1 aprilie 2004).

Este adevărat că susţinerile privind rele tratamente trebuie dovedite în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate (vezi, mutatis mutandis, Hotărârea Klaas şi alţii din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 21, p. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor, Curtea se foloseşte de criteriul probei “dincolo de orice îndoială rezonabilă”; o astfel de probă poate, totuşi, să rezulte dintr-o serie de indicii sau de prezumţii necombătute, suficient de grave, precise şi concordante (Irlande împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 161 in fine, Aydin împotriva Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1889, § 73, şi Selmouni împotriva Franţei, menţionată mai sus, § 88).

Curtea reaminteşte că autorităţile nu trebuie să subestimeze importanţa mesajului pe care îl transmit tuturor persoanelor în cauză, dar şi marelui public, atunci când hotărăsc să înceapă sau nu urmărirea penală împotriva unor funcţionari bănuiţi de tratamente contrare art. 3 din Convenţie. În mod deosebit, Curtea consideră că ele nu trebuie în niciun caz să dea impresia că sunt dispuse să lase nepedepsite astfel de tratamente (Egmez împotriva Ciprului, nr. 30.873/96, § 71, CEDO 2000-XII).

Or, în această privinţă, Curtea consideră că în cauza de faţă este deosebit de îngrijorător faptul că atât procurorii de la parchetul abilitat să le cerceteze plângerea, cât şi instanţele militare sesizate de reclamanţi au trecut complet sub tăcere acţiunile descrise mai sus ale poliţistului R.G., care reieşeau totuşi cu claritate din declaraţia pe care o dăduse în faţa parchetului şi care fusese depusă la dosarul de anchetă. Procurorii şi instanţele militare s-au mulţumit în cazul de faţă să dispună neînceperea urmăririi penale în favoarea sa pe motivul că, între timp, decedase, fără a proceda la o recunoaştere a caracterului ilicit al acţiunilor sale, care erau totuşi incontestabile.

În circumstanţele cauzei de faţă, Curtea apreciază că tratamentul suferit de reclamanţi din cauza legării lor cu cătuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi să dea declaraţii nu corespundea în nicio privinţă unei utilizări a forţei care să fi fost strict impusă de comportamentul lor.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale.

Asupra laturii procedurale a art. 3

Reclamanţii denunţă lipsa unei anchete efective în urma plângerii lor pentru rele tratamente, formulată împotriva agenţilor statului. Ei consideră că magistraţii parchetului militar şi ai instanţelor militare care le-au analizat plângerea nu aveau independenţa necesară pentru a conduce ancheta; în mod special, ei arată că toate cererile lor prin care înţelegeau să dovedească temeinicia alegaţiilor lor, şi anume cererea de a fi supuşi unei expertize medico-legale a stării lor de sănătate efectuate de către un organism abilitat prin lege să emită un astfel de aviz, de a fi confruntaţi cu poliţistul C.M., de a asigura audierea de către instanţele sesizate cu plângerea lor faţă de rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale a martorilor apărării, mai precis a mamei lor, care asistase la faptele ce făceau obiectul plângerii lor penale, au fost respinse. În plus, ei arată că parchetele militare au încercat prin toate mijloacele să întârzie desfăşurarea anchetei pentru ca nicio răspundere să nu poată fi reţinută.

Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă într-un mod credibil că a suferit, din partea poliţiei sau a altor servicii comparabile ale statului, tratamente contrare art. 3, această prevedere, coroborată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1 de a “recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în (…) [Convenţie]”, necesită, implicit, să existe o anchetă oficială efectivă. Această anchetă, după exemplul celei impuse de art. 2, trebuie să poată duce la identificarea şi la pedepsirea persoanelor răspunzătoare (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 131, CEDO 2000-IV, şi Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, § 199, CEDO 2003-VI).

Dacă nu este de datoria Curţii să readucă în discuţie rezultatul anchetei conduse de autorităţi în acest sens, rămâne totuşi adevărat că, pentru ca o astfel de anchetă să poată fi considerată efectivă, este necesar ca persoanele răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [MC], nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (vezi, de exemplu, Hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001).

Or, independenţa procurorilor militari care au condus ancheta poate fi pusă la îndoială având în vedere legislaţia naţională în vigoare la data evenimentelor. În Cauza Barbu Anghelescu împotriva României, Curtea a statuat că a avut loc încălcarea art. 3 pe latura sa procedurală din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei plângeri penale pentru rele tratamente, îndreptată împotriva unor ofiţeri de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 70, 5 octombrie 2004). Curtea a constatat că aceştia erau, la data evenimentelor, cadre militare active, ca şi procurorii militari, şi că beneficiau, prin urmare, de grade militare, se bucurau de toate privilegiile în materie, erau răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făceau parte din structura militară, întemeiată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu menţionată mai sus, §§ 40-43).

În această privinţă, Curtea constată că autorităţile s-au limitat la a înlătura acest document, totuşi decisiv, pentru motivul că numele medicului care îl eliberase devenise ilizibil, fără a proceda la alte investigaţii, solicitând-le, de exemplu, reclamanţilor să prezinte originalul sau instituţiei medicale care l-a eliberat să furnizeze o copie din registrul său medical de la data evenimentelor. Astfel de investigaţii se impuneau cu atât mai mult cu cât lipsa de lizibilitate a semnăturii medicului de pe ştampila aplicată pe certificatul respectiv putea fi, după toate aparenţele, consecinţa directă a intervalului de timp scurs de la data la care a fost emis acesta, şi anume februarie 1995, până la data de 6 noiembrie 2001, dată la care curtea de apel le-a respins cererea de expertiză medico-legală pe motivul că documentul în discuţie era ilizibil. Or, o asemenea durată nu le era deloc imputabilă reclamanţilor. În acest sens, Curtea a precizat, de altfel, în mai multe rânduri că o cerinţă de celeritate şi de diligenţă rezonabilă este implicită într-un astfel de context (hotărârile Yaşa împotriva Turciei din 2 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2.439-2.440, §§ 102-104; Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22.535/93, §§ 106-107, CEDO 2000-III), ceea ce nu pare să fi fost cazul în speţă, având în vedere durata de aproximativ 7 ani a procedurii îndreptate împotriva poliţiştilor şi încheiată printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.

În final, din hotărârile autorităţilor naţionale rezultă că acestea s-au limitat la a accepta versiunea poliţistului C.M., care indicase faptul că nu fusese însărcinat cu cercetarea plângerii penale depuse împotriva reclamanţilor, fără a analiza dacă, dincolo de o astfel de misiune formală, el participase sau nu la interogatoriile reclamanţilor, aşa cum au susţinut aceştia pe toată durata procedurii îndreptate împotriva poliţiştilor.

Nici instanţele naţionale nu s-au pronunţat cu privire la circumstanţa, incontestabilă totuşi în lumina declaraţiilor unuia dintre poliţiştii care au condus cercetările, că reclamanţii ar fi fost legaţi cu cătuşe de piciorul mesei la care erau chemaţi să dea depoziţii. Or, şi aici era vorba de un element esenţial care, în ciuda decesului unuia dintre poliţişti, ar fi putut să le deschidă părţilor interesate calea unei acţiuni în răspundere civilă îndreptată împotriva statului pentru faptele comise de prepuşii săi în exerciţiul funcţiunii lor, aşa cum a constatat deja Curtea mai înainte (paragraful 36 de mai sus).

Având în vedere legislaţia naţională în vigoare la data evenimentelor şi insuficienţele anchetei, constatate la paragrafele 46-49 de mai sus, Curtea consideră că ancheta efectuată în speţă de către autorităţi cu privire la plângerea privind relele tratamente pe care reclamanţii au formulat-o în faţa autorităţilor naţionale a fost lipsită de efectivitate.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 sub aspectul laturii sale procedurale.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI     HOTĂRÂREA din 4 noiembrie 2008     în Cauza Niţă împotriva României (Cererea nr. 10.778/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2010