RELE TRATAMENTE. TORTURĂ. PUNEREA SUB ACUZARE

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie

Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană este rănită în timpul reţinerii, perioadă în care aceasta se află în totalitate sub supravegherea ofiţerilor de poliţie, orice vătămare intervenită în acest interval dă naştere unor puternice prezumţii de fapt (a se vedea Hotărârea Salman împotriva Turciei [GC] nr. 21.986/93, § 100, CEDH 2000-VII). Prin urmare, Guvernului îi revine sarcina să ofere o explicaţie plauzibilă în ceea ce priveşte cauzele unor asemenea vătămări şi să producă probe care să demonstreze fapte de natură să pună sub semnul întrebării afirmaţiile victimei, în special dacă acestea sunt susţinute prin acte medicale (a se vedea, printre altele, hotărârile Selmouni împotriva Franţei [CG] nr. 25.803/94, § 87, CEDH 1999-V, Berktay împotriva Turciei nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001, nepublicată, şi Altay împotriva Turciei nr. 22.279/93, § 50, 22 mai 2001, nepublicată). Având în vedere obligaţia autorităţilor de a răspunde pentru persoanele aflate sub supravegherea lor, Curtea a subliniat că achitarea poliţiştilor în cadrul acţiunii penale nu scuteşte statul pârât de obligaţiile care îi revin conform Convenţiei (a se vedea hotărârea Berktay împotriva Turciei, citată mai sus, § 168).

Curtea observă că reclamantul a suferit o agresiune în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997. Vătămările au fost constatate în rapoartele medico-legale care atestau existenţa unui traumatism cranio-cerebral produs prin violenţă, însoţit de tumefieri, echimoze şi excoriaţii multiple la nivelul feţei şi al mâinilor, precum şi de un edem cerebral difuz şi de o angină pectorală survenite ca urmare a traumatismului.

Curtea observă că, cu excepţia unor leziuni “inerente procesului de imobilizare care s-a dovedit absolut necesar”, Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi suferit răniri grave în timpul reţinerii sale, perioadă în care s-a aflat în totalitate sub supravegherea poliţiştilor.

Guvernul afirmă că la originea traumatismului cranio-cerebral şi a leziunilor constatate la reclamant “s-ar fi putut afla” automutilarea, precum şi faptul că suferea de tulburări psihice şi că se afla în stare de ebrietate, ceea ce l-ar fi putut face să cadă, în noaptea incidentului, 27 spre 28 ianuarie 1997, înainte de sosirea în bar a poliţiştilor.

Curtea constată că rapoartele medico-legale prezentate în timpul anchetei interne şi transmise Curţii nu indică ipoteza unei căzături sau a automutilării, ci cea a agresiunii. De altfel, nici în faţa autorităţilor interne, nici în faţa Curţii nu a fost prezentat nici un certificat medical care să ateste o maladie psihică a reclamantului, cu excepţia menţiunilor – care, de altfel, sunt ulterioare agresiunii – făcute în raportul redactat la externarea din 4 februarie 1997 şi care se referă la “tulburări nevrotice, agitaţie psihomotorie şi capacitate de concentrare şi de memorare slabe” .

Mai mult, dispoziţiile martorilor audiaţi de parchet sunt contradictorii şi lipsite de precizie (§§ 35-40 de mai sus) în ceea ce priveşte prezentarea incidentului care a dus la rănirea gravă a reclamantului. De asemenea, acesta din urmă nu a fost niciodată audiat de anchetatori (§§ 42-44).

În măsura în care leziunile constatate la reclamant ar fi putut fi provocate, după cum susţine Guvernul, de incidentul care a avut loc în barul Partidului Democrat înainte de sosirea poliţiştilor, între agentul de pază al barului şi reclamant, Curtea remarcă faptul că nici una dintre piesele dosarului de cercetare penală internă nu confirmă această ipoteză.

De altfel, Curtea constată cu surprindere că agentul de pază nici măcar nu a fost inculpat în cadrul cercetării penale referitoare la faptele cu privire la care s-a plâns reclamantul.

În ceea ce priveşte ipoteza automutilării, deşi aceasta este susţinută şi de concluziile Poliţiei Judiciare Neamţ, justificând astfel propunerea de neîncepere a urmăririi penale transmise parchetului la 20 mai 1997 (a se vedea § 40 de mai sus), Curtea observă că nici Guvernul, nici autorităţile interne nu au furnizat explicaţii privind modalitatea în care reclamantul şi-ar fi putut autoprovoca leziuni de o asemenea natură şi gravitate.

Din declaraţiile poliţiştilor acuzaţi rezultă că acesta ar fi încercat să se automutileze în prezenţa poliţiştilor, aruncându-se la pământ şi lovindu-se cu capul de pereţi, de podea sau de mesele şi scaunele sălii în care fusese condus, la secţia de poliţie. Or, Curtea constată, încă o dată, că această ipoteză nu a fost confirmată de nici o expertiză, în timp ce depoziţiile poliţiştilor audiaţi de parchet au fost deosebit de sumare şi confuze în această privinţă.

În concluzie, Curtea observă că elementele de probă nu confirmă afirmaţiile Guvernului.

În lipsa unei explicaţii plauzibile, Curtea apreciază că, în speţă, leziunile constatate pe corpul reclamantului au fost produse ca urmare a unui tratament pentru care răspunderea revine Guvernului.

În ceea ce priveşte aprecierea gravităţii relelor tratamente, Curtea aminteşte că aceasta este relativă prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejurări specifice speţei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când o persoană este lipsită de libertate, folosirea forţei fizice, în condiţiile în care aceasta nu este determinată de comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie (hotărârile Labita împotriva Italiei [GC] nr. 26772/95, § 120, CEDH 2000-IV, şi Pantea împotriva României nr. 33343/96, § 185-186, 3 iunie 2003, nepublicată).

Amintind că Convenţia este un “instrument viu care se interpretează în lumina condiţiilor de viaţă actuale” (a se vedea, printre altele, hotărârile Tyrer împotriva Marii Britanii din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, pag. 15-16, § 31, şi Selmouni împotriva Franţei, citată mai sus, § 101), Curtea apreciază că evoluţia în creştere a exigenţelor în materia protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, în paralel şi inevitabil, un grad mai mare de severitate în aprecierea încălcărilor aduse valorilor fundamentale ale societăţilor democratice. Prin urmare, acte care în trecut erau calificate ca “tratamente inumane şi degradante”, iar nu “tortură”, ar putea fi calificate diferit în viitor.

În speţă, Curtea subliniază în mod deosebit intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, care au produs echimoze multiple la nivelul capului şi, mai cu seamă, un traumatism craniocerebral prin violenţă, cu edem cerebral difuz, având efecte de durată.

Curtea remarcă, între altele, durata relelor tratamente aplicate reclamantului timp de mai multe ore, începând cu reţinerea sa la bar, seara, continuând în timpul transportului cu maşina poliţiei şi apoi la secţia de poliţie, înainte de a fi dus la spital într-o stare gravă până la ora 4,20 dimineaţa (a se vedea §§ 11-14 şi 19-22 de mai sus).

Mai mult, Curtea observă că reclamantul era deosebit de vulnerabil, aflându-se singur sub supravegherea a cel puţin 5 poliţişti care l-au condus în timpul nopţii la sediul poliţiei în urma unui incident minor într-un bar.

Prin urmare, Curtea consideră că violenţele la care a fost supus reclamantul prezintă un caracter deosebit de grav, de natură să conducă la dureri şi suferinţe acute, astfel încât acestea trebuie considerate ca acte de tortură în sensul art. 3 din Convenţie.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea decide că a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenţie sub acest aspect.

2. În ceea ce priveşte decesul reclamantului

Curtea arată că văduva reclamantului nu a pretins că ar fi avut loc o încălcare a art. 2 din Convenţie, ca urmare a morţii acestuia, ci că aceasta a solicitat Curţii să evalueze gravitatea relelor tratamente aplicate, având în vedere urmările acestora asupra stării de sănătate a reclamantului, având în vedere că acestea au condus la o patologie neurologică severă, inclusiv hipertensiune intracraniană şi o tumoare cerebeloasă survenite ca urmare a edemului cerebral difuz constatat imediat după violenţele din noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997.

Curtea observă că în perioada 1997-1998 reclamantul a fost internat de mai multe ori pentru afecţiuni cardiace. La data de 5 august 1999 a fost victima unui accident rutier în urma căruia a suferit o contuzie toracică şi fractura braţului drept, iar şoferul autoturismului a decedat. În mai 2000 reclamantul a fost supus unei intervenţii chirurgicale la nivelul creierului, în vederea înlăturării unei tumori cerebeloase. În iulie 2000, tumoarea a recidivat, iar reclamantul a fost supus unei noi intervenţii chirurgicale.

Curtea arată în continuare că decesul reclamantului a avut loc la data de 24 ianuarie 2001, la 4 ani după traumatismul cerebral suferit în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997, iar în perioada 1997-1998 nu a fost înregistrată nici o evoluţie negativă a edemului cerebral difuz iniţial, maladiile cardiace tratate în acest interval neavând nici o legătură cu edemul cerebral. Ulterior, în august 1999, reclamantul a fost victima unui accident rutier în urma căruia starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că legătura directă de cauzalitate între traumatismul suferit ca urmare a relelor tratamente aplicate în 1997 şi decesul reclamantului este incertă ( § 96).

Prin urmare, ea consideră că nu se încadrează în prevederile art. 2 din Convenţie.

3. În ceea ce priveşte caracterul adecvat al anchetei desfăşurate de autorităţile interne

Curtea arată că aspectele indicate de Guvern în observaţiile complementare sunt mai curând de natura unei excepţii preliminare de neepuizare a căilor de recurs interne. Fiind ridicată pentru prima dată după decizia de admisibilitate, o asemenea cerere este tardivă (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Ceteroni împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996, Recueil 1996-V, pag. 1755-1756, § 19).

În ceea ce priveşte fondul cererii, Curtea aminteşte că, atunci când o persoană susţine în mod credibil că ar fi fost victima unor tratamente contrare art. 3 din Convenţie, din partea poliţiei sau a altor servicii similare ale statului, dispoziţia menţionată, coroborată cu obligaţia generală a statului, prevăzută la art. 1, de a recunoaşte “oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în (…) Convenţie”, impune implicit cerinţa desfăşurării unei anchete oficiale efective. O asemenea anchetă, la fel ca şi cea impusă de prevederile art. 2 din Convenţie, trebuie să fie de natură să conducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor vinovate. În caz contrar, interdicţia legală generală a tratamentelor inumane sau degradante ar fi lipsită de eficienţă practică, în ciuda importanţei sale fundamentale, şi s-ar crea posibilitatea ca în unele cazuri agenţii statului, beneficiind de o cvasi-impunitate, să calce în picioare drepturile persoanelor aflate sub supravegherea lor (Hotărârea Labita împotriva Italiei,  § 131).

Curtea observă că în prezenta cauză s-a desfăşurat o anchetă. Rămâne însă de verificat diligenţa cu care aceasta a fost condusă şi caracterul său “efectiv”( § 102)  .

Curtea aminteşte că, pentru ca o anchetă cu privire la omor sau rele tratamente săvârşite de agenţi ai statului să fie considerată efectivă, se poate aprecia, în general, că este necesar ca persoanele care conduc ancheta şi cele care fac cercetările să fie independente de cele implicate în evenimente (a se vedea, de exemplu, hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Recueil 1998-IV, § 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [GC] nr. 21954/93, CEDH 1999-III, § 91-92). Aceasta presupune nu doar absenţa oricărui raport ierarhic sau instituţional, dar şi o independenţă concretă (a se vedea, de exemplu, hotărârile Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Recueil 1998-IV, § 83-84, şi Kelly ş.a. împotriva Marii Britanii nr. 30054/96, § 114, 4 mai 2001).

În legătură cu acest aspect, Curtea observă că ancheta a fost condusă mai întâi de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi de către Inspectoratul Judeţean de Poliţie Neamţ şi privea atât faptele cu privire la care se plânsese reclamantul, săvârşite de către poliţişti, cât şi acuzaţiile împotriva reclamantului cu privire la săvârşirea infracţiunii de ultraj împotriva poliţiştilor.

Curtea remarcă faptul că probele au fost administrate şi martorii au fost audiaţi de Poliţia Judiciară Piatra-Neamţ, poliţiştii cercetaţi fiind angajaţi tot ai Poliţiei Piatra-Neamţ. Or, acest fapt nu este compatibil cu principiul lipsei oricărui raport ierarhic sau instituţional între persoanele care conduc cercetările şi cele implicate în evenimente ( § 104)  .

Curtea observă în continuare că, la 10 iunie 1997, după 5 luni de la evenimente şi după ce reclamantul, 3 martori şi poliţiştii acuzaţi de rele tratamente fuseseră audiaţi şi se dispusese efectuarea unei expertize medico-legale, Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar Bacău, având în vedere calitatea de militar a poliţiştilor acuzaţi.

Curtea constată astfel că, la 4 februarie 1998, fără a-l fi audiat pe reclamant, Parchetul Militar Bacău a dispus neînceperea urmăririi penale a celor 8 poliţişti acuzaţi de rele tratamente. Hotărârea a fost motivată prin aceea că nu se dovedise că poliţiştii cercetaţi ar fi săvârşit fapta.

Curtea observă în primul rând că independenţa procurorului militar care a condus ancheta asupra poliţiştilor poate fi pusă la îndoială, având în vedere prevederile interne în vigoare la data evenimentelor. Ea subliniază în legătură cu acest aspect că, în conformitate cu Legea nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiţeri activi, ca şi poliţiştii, care la data evenimentelor făceau parte din structura militară, fapt ce are la bază principiul subordonării ierarhice; aceştia deţineau grade militare, beneficiau de toate privilegiile în acest domeniu şi răspundeau pentru încălcarea regulilor disciplinei militare ( § 107)  .

Curtea observă că, în baza acestei legături instituţionale, absenţa independenţei procurorului militar s-a concretizat, în speţă, în lipsa de imparţialitate în conducerea cercetărilor cu privire la poliţiştii acuzaţi.

Curtea apreciază că autorităţile nu au efectuat o anchetă amănunţită şi eficientă în legătură cu afirmaţiile credibile ale reclamantului privind aplicarea unor rele tratamente în timpul reţinerii sale.

În consecinţă, Curtea decide că a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenţie sub acest aspect.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

Curtea reaminteşte că, în materie penală, “termenul rezonabil” prevăzut de art. 6 alin. 1 menţionat mai sus începe din momentul la care o persoană este “pusă sub acuzare”. Acesta poate fi un moment anterior sesizării instanţei, în special acela al arestării, începerii urmăririi penale sau al cercetărilor. “Punerea sub acuzare” în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie poate fi definită, prin urmare, ca fiind “comunicarea oficială, din partea autorităţii competente, a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune”, idee care corespunde şi noţiunii de “consecinţe importante asupra situaţiei” persoanei suspecte (a se vedea Hotărârea Reinhardt şi Slimane-Kaid împotriva Franţei din 31 martie 1998, Recueil 1998-II, pag. 660, § 93).

Curtea observă că reclamantul a fost citat chiar în ziua incidentului, la 27 ianuarie 1997. Ancheta penală a fost deschisă la 28 ianuarie 1997 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ. Ca urmare a decesului său, la 24 ianuarie 2001, Tribunalul Alba a constatat încetarea acţiunii penale împotriva reclamantului, printr-o decizie din 12 februarie 2001.

Prin urmare, procedura penală împotriva reclamantului a început la 27 ianuarie 1997, o dată cu reţinerea sa, şi s-a finalizat la 24 ianuarie 2001. Aceasta a durat, aşadar, 4 ani, dintre care un an şi 9 luni, din ianuarie 1997 până în octombrie 1998, în faţa parchetului – un an şi o lună în faţa Parchetului Neamţ şi 8 luni în faţa Parchetului Militar Bacău – şi 2 ani şi 3 luni, din octombrie 1998 până în ianuarie 2001, în faţa Tribunalului Alba, sesizat în primă instanţă.

Având în vedere învinuirea adusă reclamantului şi natura faptelor cercetate, şi anume că a pălmuit de două ori un poliţist şi a rănit uşor pe un altul, lovindu-l cu piciorul, Curtea apreciază că dosarul nu era unul complex.

Prin urmare, Curtea consideră că durata procedurii nu poate fi justificată în mod rezonabil prin natura şi complexitatea cauzei.

De altfel, Curtea observă că, în intervalul iunie 1999 – iunie 2000, tribunalul a amânat cauza de mai multe ori pe motiv că martorii erau absenţi, deşi aceştia fuseseră citaţi aproape lunar, dispunându-se măsuri de constrângere, care totuşi nu au fost aplicate.

Curtea consideră că autorităţile judiciare ar fi trebuit să manifeste o preocupare deosebită faţă de accelerarea procedurii, având în vedere şi starea de sănătate a reclamantului.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat.

Hotărârea din 12 octombrie 2004 în cauza Bursuc împotriva României (Cererea nr. 42.066/98), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  452 din 27 mai 2005