RESPECTAREA CERINŢELOR PREVĂZUTE DE LEGE ÎN MATERIA INTERCEPTĂRII CONVORBIRILOR TELEFONICE , MIJLOACE DE PROBĂ CARE NU AU FOST ADMINISTRATE LEGAL, SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII, SIGURANŢA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
Articolul 6 § 1 din Convenţie[1], prevede că “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (…) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Potrivit art. 8 – 1.- Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. – Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
La data de 11 octombrie 1999, avocatul reclamantului a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 911 – 5 din Codul de procedură penală , la care au subscris şi ceilalţi coinculpaţi. Curtea Militară de Apel a trimis dosarul Curţii Constituţionale, care a respins excepţia prin decizia definitivă din data de 3 februarie 2000. După ce a analizat principiile enunţate de Curte în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), instanţa constituţională a apreciat că art. 911 – 5 din Codul de procedură penală cuprindea suficiente garanţii pentru a evita arbitrarul autorităţilor, din moment ce reglementa în detaliu procedura de autorizare a interceptărilor comunicărilor, de transcriere şi certificare a înregistrărilor astfel obţinute. În plus, a subliniat că era atributul instanţei, în faţa căreia organele de urmărire penală înţelegeau să se prevaleze de rezultatul ascultărilor telefonice, să analizeze legalitatea autorizaţiei procurorului, şi că simplul fapt că organul de urmărire penală ar fi putut încălca, într-o cauză dată, garanţiile prevăzute de lege reprezenta o problemă de aplicare a legii, ce nu ţinea de competenţa sa. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a constatat că absenţa notificării interceptărilor telefonice către persoana vizată nu ar putea fi considerată ca fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie, deoarece acest aspect asigură eficacitatea ascultărilor telefonice. Decizia Curţii Constituţionale din 3 februarie 2000, purtând menţiunea “definitivă şi obligatorie”, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000 (§32, Cauza Dumitru Popescu împotriva României[2]).
Articolul 2 din Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992) prevede că: “Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României.”
Articolul 8.- Serviciul Român de Informaţii este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la siguranţa naţională, în condiţiile legii.
Articolul 10.- În situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, Serviciul Român de Informaţii, prin cadre stabilite în acest scop, solicită procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta.
Articolul 45.- Documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condiţiile legii.
Documentele, datele şi informaţiile Serviciului Român de Informaţii pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1991 din 29 iulie 1991 privind siguranţa naţională a României constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele:
a) planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român;
b) acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine (…);
c) trădarea prin ajutarea inamicului;
d) acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat;
e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine (…);
f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare (…) a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale;
g) acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat (…);
h) iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, (…) rasiste, separatiste (…);
i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi (…);
j) atentatele contra unei colectivităţi (…);
k) sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea (…) precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol siguranţa naţională;
l) iniţierea sau constituirea de organizaţii (…) în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a) – k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.”
Activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării (din articolul.8).
Activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale are caracter secret de stat ( articolul.8).
Potrivit art.. 13 din Legea nr. 51, situaţiile prevăzute de art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor (…)
Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de către procurori anume desemnaţi de procurorul general al României. (…) procurorul (…) emite un mandat care trebuie să conţină: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicaţii trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; (…) descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.
Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăşi 6 luni. În cazuri întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăşi, de fiecare dată, 3 luni.
Orice cetăţean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activităţile care fac obiectul mandatului (procurorului) se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul.
Mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei naţionale nu trebuie să lezeze, în niciun fel, drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor (…) Cetăţeanul care se consideră lezat (…) poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărare şi asigurarea ordinii publice ale celor două camere ale Parlamentului.(din art.16)…
În opinia Curţii de Apel Bucureşti, înaintată judecătorului constituţional, în ciuda modificării Codului de procedură penală , art. 13 din Legea nr. 51/1991 putea încă să constituie temeiul legal al interceptării comunicaţiilor telefonice ale particularilor, în situaţia unei presupuse atingeri aduse siguranţei naţionale, ceea ce permitea eludarea garanţiilor specifice, prevăzute în materie de Cod de procedură penală. Guvernul, căruia Curtea Constituţională i-a solicitat opinia, a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate era întemeiată, din moment ce procedura de interceptare a comunicaţiilor prevăzută de art. 13 din Legea nr. 51/1991 nu conţinea garanţiile necesare limitării ingerinţelor autorităţilor în viaţa privată a indivizilor (§ 42).
Prin Decizia din data de 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată de Curtea de Apel. Instanţa constituţională s-a prevalat de caracterul special al Legii nr. 51/1991, ceea ce justifica, în opinia sa, compatibilitatea art. 13 din lege cu Constituţia şi inexistenţa oricărei discriminări între persoanele ale căror comunicaţii au fost interceptate în baza acestei legi speciale şi ceilalţi indivizi, ale căror comunicaţii au fost interceptate pe baza dispoziţiilor cu caracter general din Codul de procedură penală .
Legea nr. 356/2006, intrată în vigoare după 30 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 21 iulie 2006, menţine cerinţa prevăzută de art. 911 din CPP, potrivit căreia operaţiunile de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor efectuate prin telefon sau printr-un alt mijloc electronic trebuie să fie realizate în temeiul unei autorizaţii motivate date de un judecător. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, prevede că judecătorul competent să elibereze autorizaţia este preşedintele instanţei competente să judece cauza în primă instanţă sau, în lipsa sa, un judecător pe care l-a desemnat în acest scop (§ 46)..
Curtea constată faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul naţional în materia interceptărilor telefonice, în absenţa unei autorizaţii eliberate de procuror pe numele său, iar pe de altă parte vizează inexistenţa unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absenţa unei legi care să ofere suficiente garanţii împotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intră în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă” în sensul art. 8 § 1 citat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016 – 1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
În această privinţă, trebuie reamintit faptul că expresia “prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă şi la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului (Halford, citată mai sus, § 49; Aalmoes şi alţi 112, citată mai sus; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva intervenţiei arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanţele şi condiţiile în care abilitează autorităţile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone, citată anterior, § 67; Weber şi Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006 -…). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acţiuni nelegitime a unui funcţionar de rea-credinţă, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curţii în cauză sunt probabilitatea unei asemenea acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, § 59; Aalmoes şi alţi 112).
În speţă, părţile nu sunt de acord în ceea ce priveşte temeiul său legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispoziţiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informaţii, considerată deja de Curte ca fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenţie în Cauza Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61 – 63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională (§62).
Trebuie constatat faptul că infracţiunea de contrabandă cu ţigări, de comiterea căreia era suspectat reclamantul, nu este enumerată în art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre acţiunile ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale: legea în cauză se referă în mod expres la infracţiunea de contrabandă cu materiale explozive sau radioactive, şi nu la contrabanda cu ţigări . Numai o interpretare extensivă a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispoziţii drept un temei legal al ingerinţei, dacă sunt avute în vedere circumstanţele în care a avut loc contrabanda cu ţigări, şi anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, într-adevăr, capacitatea de apărare a ţării (§ 64).
În motivarea deciziilor Curţii Militare de Apel şi Curţii Supreme de Justiţie, se indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanţei, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului Popescu (paragrafele 35 şi 38 de mai sus). Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observaţiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului şi care l-ar fi vizat personal de această dată .
În orice caz, existenţa sau inexistenţa unei astfel de autorizaţii nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat şi că cerinţele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăşi – în redactarea de la data faptelor – era susceptibilă să-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităţilor, prevăzând garanţii suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieţii private (§67).
Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauză prezintă similitudini cu Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului viza şi apărarea siguranţei naţionale. În această materie, Curtea a admis că existenţa unor dispoziţii legale atribuind competenţe de supraveghere secretă a corespondenţei şi a telecomunicaţiilor, putea, într-o situaţie excepţională, să se dovedească necesară într-o societate democratică şi că legiuitorul naţional se bucura de o anumită putere discreţionară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 in fine).
Este adevărat că, în timp ce cauza Klass a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranţa naţională (Legea “G10”) cuprindea garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităţilor (a se vedea, în acelaşi sens, şi Weber şi Saravia, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de faţă este vorba de aceeaşi situaţie. Într-adevăr, analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei române aplicabile şi a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicaţiilor sale reliefează absenţa unor garanţii adecvate, situaţie care este incompatibilă cu gradul minim de protecţie impus de preeminenţa dreptului într-o societate democratică (§ 69)..
Pentru început, trebuie constatat că, în caz de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informaţii pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului . Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără ca legea să prevadă vreo limită temporală (a se vedea, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51 – 52, Prado Bugallo împotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, şi Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Culegerea 1998-V, § 60).
În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încalcă grav dreptul la respectarea vieţii private a particularilor, lăsate la discreţia procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai ministerului public, nu îndeplineau cerinţa de a fi independenţi faţă de puterea executivă (Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238 – 239, CEDO 2003-VI).
Curtea a constatat deja că deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, în faţa unui organ jurisdicţional independent şi imparţial, singura cale de recurs prevăzută de lege împotriva unor astfel de decizii fiind contestaţia în faţa procurorului ierarhic superior (a se vedea, mutatis mutandis, Rupa împotriva României (dec.), 14 decembrie 2004, nr. 58.478/00).
Autorizaţia procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, aşadar, susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorităţi independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părţii în cauză; din lectura dispoziţiilor naţionale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în faţa unei instanţe (a se vedea, per a contrario, Kruslin , § 34).
O persoană ale cărei convorbiri au fost puse sub ascultare şi care a fost trimisă în judecată ca urmare a faptelor dezvăluite prin acest mijloc nu putea să beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptării convorbirilor sale din partea unei autorităţi judiciare independente şi imparţiale (§74)..
Articolul 911 – 5 din Codul de procedură penală nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanţei sesizate cu o acuzaţie penală documentaţia pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat şi, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, aşa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepţia sa de neconstituţionalitate a art. 911 – 5 din Codul de procedură penală .
Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speţă, la o imposibilitate pentru instanţele sesizate cu acuzaţia penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizaţiei emise de parchet; astfel, aceste instanţe s-au limitat la a controla respectarea condiţiilor de formă în ceea ce priveşte interceptările propriu-zise, procesele-verbale şi transcrierile convorbirilor interceptate .
În opinia Curţii, simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 in fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare şi ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului naţional nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă şi imparţială. Aşa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic şi, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoştinţată de existenţa unor astfel de măsuri secrete în privinţa sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancţiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autorităţile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (a se vedea, per a contrario, Klass , §§ 53 şi 55).
Legea nu obliga procurorul să precizeze în autorizaţie numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanţii pentru a păstra caracterul intact şi complet al înregistrărilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo , § 30 in fine; Kruslin citată mai sus, § 35). În speţă, este de necontestat faptul că parchetul a depus la dosarul instanţei unele transcrieri fragmentare ale conversaţiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare (paragrafele 29 şi 35 de mai sus). Acest aspect nu este, prin el însuşi, incompatibil cu cerinţele art. 8. Curtea poate admite că în anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar şi numai din punct de vedere practic, să se transcrie şi să se depună la dosarul unei cauze toate conversaţiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea încălca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieţii private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. În acest caz, persoanei interesate trebuie să i se ofere posibilitatea de a asculta înregistrările sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezultă necesitatea de a le păstra intacte până la sfârşitul procesului penal şi, de o manieră mai generală, de a depune la dosarul de urmărire penală probe pe care le apreciază pertinente pentru apărarea intereselor sale (§78).
Legea nu cuprindea nici precizări referitoare la circumstanţele în care informaţiile obţinute prin intermediul ascultărilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann împotriva Elveţiei [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000- II; a se vedea, per a contrario, Klass , § 52).
Din motivarea încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din 5 februarie 1999 reiese că singura autoritate naţională care ar fi putut să certifice realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor, procedând la o comparare a vocilor, era Serviciul Român de Informaţii, adică tocmai autoritatea care era însărcinată să intercepteze convorbirile, să le transcrie şi să le certifice autenticitatea, autoritate a cărei independenţă şi imparţialitate puteau, din acest motiv, să fie puse la îndoială (a se vedea, mutatis mutandis, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, §§ 106, 4 mai 2001; McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 112, CEDO 2001 III; Ögur împotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91 – 92).
Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja – după exemplul unui obstacol de drept – persoanele care ar fi dorit să reclame eventuale abuzuri ale autorităţilor. În acest sens, Curtea consideră că, din moment ce există o îndoială în ceea ce priveşte realitatea sau fiabilitatea unei înregistrări, ar trebui să existe o posibilitate clară şi efectivă ca aceasta să fie supusă unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultările (§ 81).
Curtea constată că în prezent Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr. 281/2003 şi 356/2006 privind modificarea codului, care impun ca operaţiunile de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizaţii motivate, dată de un judecător .
Rezultă că aceste modificări legislative sunt mult ulterioare faptelor denunţate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat că, în pofida modificărilor aduse codului prin Legile nr. 281/2003 şi 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potenţiale ameninţări la adresa siguranţei naţionale par să poată fi dispuse în prezent şi de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituţional, sesizat de o instanţă naţională ce susţinea tocmai neconstituţionalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanţiilor prevăzute de CPP în materie de interceptare a comunicaţiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală (§84).
În concluzie, în lumina circumstanţelor speţei, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenţie(§ 85). Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi (Dumitru Popescu , § 86).
Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, cuprinde, printre altele, dreptul părţilor unui proces de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Convenţia nevizând să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt într-adevăr “ascultate”, adică analizate cum se cuvine de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special, în sarcina “instanţei”, obligaţia de a se dedica unei analize efective a temeiurilor, argumentelor şi propunerilor de probatoriu ale părţilor, fără a prestabili pertinenţa acestora (Perez împotriva Franţei [MC], nr. 47287/99, § 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59).
În cauza de faţă, Curtea observă că, dacă este adevărat că Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, ce a statuat în primă instanţă, a refuzat să trimită Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, excepţia de neconstituţionalitate a art. 911 – 5 din CPP, această omisiune a fost rectificată în apel, după ce Curtea Militară de Apel a sesizat instanţa constituţională cu excepţia invocată de avocatul reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea legislaţiei naţionale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor telefonice, cu art. 8 (paragraful 32 de mai sus). Or, prin Decizia din 3 februarie 2000, Curtea Constituţională a ajuns la concluzia compatibilităţii legii naţionale în cauză cu art. 8 din Convenţie şi cu principiile care se degajă din jurisprudenţa Curţii în materie (Dumitru Popescu , § 101).
Reclamantul arată, în esenţă, că soluţia de condamnare împotriva sa se baza, în principal, pe transcrierea convorbirilor sale telefonice, interceptate cu încălcarea legii naţionale şi a Convenţiei. Acesta apreciază că folosirea unui mijloc de probă ilegal obţinut privează acuzatul de un proces echitabil şi duce la încălcarea art. 6. Curtea nu poate subscrie în principiu şi in abstracto la un asemenea argument. Dacă prevederile Convenţiei garantează, prin art. 6, dreptul la un proces echitabil, totuşi aceasta nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, materie ce ţine în primul rând de dreptul intern. Aşadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului naţional (Schenk împotriva Elveţiei, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; Khan citată mai sus, § 35, şi P.G şi J.H împotriva Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că în trecut a avut deja ocazia să declare că utilizarea unei înregistrări ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenţie, chiar şi atunci când acest mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea cerinţelor Convenţiei, în special cu cele ale art. 8 din Convenţie (Khan citată mai sus, § 40; P.G şi J.H împotriva Regatului Unit citată mai sus, § 81; Schenk citată mai sus, § 49).
Acest lucru nu înlătură datoria Curţii de a cerceta dacă în cauza de faţă procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotărârile Edwards împotriva Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 34, 35, § 34, Bernard împotriva Franţei din 23 aprilie 1998,Culegerea 1998-II, § 37, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fără a fi vorba totuşi de a preciza dacă reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuţie o decizie de condamnare (Khan citată mai sus, § 34, şi P.G şi J.H citată mai sus, § 76).
Sesizate cu privire la temeinicia acuzaţiei penale îndreptate împotriva reclamantului, instanţele naţionale au admis înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului ca mijloc de probă în acuzare, în temeiul art. 91 din Codul de procedură penală , care reglementa la momentul respectiv utilizarea ascultărilor convorbirilor telefonice ca mijloc de probă în procesul penal. În acest sens, Curtea observă că reclamantului şi avocatului său le-a fost permis să consulte notele parchetului ce conţineau transcrierile conversaţiilor reclamantului, depuse la dosarul de urmărire penală al cauzei de către preşedintele Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti . Acest lucru reiese în mod clar atât din motivarea încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din data de 16 februarie 1999 , cât şi din argumentele invocate în apărare de avocatul reclamantului, în special pentru a-şi întemeia excepţia de neconstituţionalitate a art. 91 din Codul de procedură penală , care atestă o cunoaştere detaliată a notelor parchetului ce cuprindeau transcrierile convorbirilor telefonice şi procesele-verbale ale serviciilor speciale cu privire la circumstanţele interceptării (Dumitru Popescu , §108).
Curtea reliefează că nelegalitatea ascultărilor convorbirilor telefonice invocată de reclamant în faţa judecătorilor naţionali se raportează exclusiv la încălcarea prevederilor naţionale legale, ca urmare a lipsei autorizaţiei parchetului care să-l vizeze personal pe reclamant şi a transcrierii integrale a convorbirilor interceptate de serviciile speciale. Reclamantul nu a negat niciodată conţinutul înregistrărilor în litigiu şi nici nu le-a contestat autenticitatea, nici în faţa instanţelor naţionale (a se vedea, per a contrario, § 47) şi nici măcar în faţa Curţii. Dacă ar fi acţionat astfel, s-ar fi putut pune o întrebare distinctă din perspectiva art. 6 sau 13 din Convenţie, în măsura în care, aşa cum reiese din motivarea Încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din data de 5 februarie 1999, singura autoritate naţională care ar fi putut atesta realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor era chiar cea însărcinată să intercepteze convorbirile, să le redea în scris şi să le certifice autenticitatea şi ale cărei independenţă şi imparţialitate puteau fi puse la îndoială din acest motiv (mutatis mutandis, Rotaru, §§ 67 – 73; Schenk, § 77; Khan, § 38).
În cele din urmă, Curtea constată că, în materie de probaţiune, dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, forţa lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor în ceea ce priveşte ansamblul probelor administrate, fără să existe, aşadar, prezumţia de preeminenţă a unei probe faţă de alta (paragraful 39 de mai sus). Ea consideră că în cauza de faţă trebuie acordată importanţă faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk citată mai sus, §§ 47 şi 48; Turquin împotriva Franţei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002]. Într-adevăr, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi instanţele superioare au coroborat înregistrările cu alte mijloace de probă, precum declaraţiile coinculpaţilor, mărturiile agenţilor însărcinaţi cu securitatea aeroportului Otopeni şi procesele-verbale de confruntare, de reconstituire şi de percheziţie, elemente printre care înregistrările litigioase au contat, desigur, la luarea deciziei judecătorilor naţionali de a-l condamna pe reclamant, însă fără ca ele să fi constituit elementul unic ce le-a creat convingerea intimă cu privire la vinovăţia acestuia .
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naţionali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil şi, aşadar, nu a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a III-a Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României –nr. 2– publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 5 decembrie 2007, Cererea nr. 71.525/01 § 111).
Într-un alt caz, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că sistemul judiciar francez nu oferă măsuri de protecție adecvate împotriva unor abuzuri diverse. De exemplu, nimic nu definește categoriile de persoane care pot fi ascultate judiciar, nici natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni); nimic nu obligă judecătorul să stabilească o limită a duratei de executare a măsurii; nimic nu precizează nici condițiile de întocmire a procesului verbal de sinteză care conțin conversații interceptate, și nici măsurile de precauție pentru a comunica înregistrări intacte și complete făcute (procedeele de transciere), şi scopul unui eventual control pentru judecător – care poate face dificilă verificarea numărul și lungimea benzii originale – și pentru apărare (control eficace[3]), nici circumstanțele în care poate sau trebuie să fie șterse sau distruse înregistrările, mai ales după non-lieu sau achitare (principiul preeminenţei dreptului). Informațiile furnizate de către Guvern cu privire la aceste aspecte relevă existența unei practici mai bune, fără caracter obligatoriu[4], în absența unei legislații sau a jurisprudenței ( §34, Huvig; Affaire Prado Bugallo c. Espagne , Requête no 58496/00, Arrêt 18 février 2003, Définitif 18/05/2003[5]).
Les écoutes litigieuses s’analysaient sans nul doute en une “ingérence de l’autorité publique” dans l’exercice du droit des intéressés au respect de leur “correspondance” et de leur “vie privée” (arrêts Klass et autres du 8 septembre 1978, série A no 28, p. 21, § 41, et Malone du 2 août 1984, série A no 82, p. 30, § 64). Le Gouvernement ne le conteste pas.
…On ne saurait faire abstraction d’une jurisprudence ainsi établie. Dans le domaine du paragraphe 2 de l’article 8 (art. 8-2) de la Convention et d’autres clauses analogues, la Cour a toujours entendu le terme “loi” dans son acception “matérielle” et non “formelle”; elle y a inclus à la fois des textes de rang infralégislatif (voir notamment l’arrêt De Wilde, Ooms et Versyp du 18 juin 1971, série A no 12, p. 45, § 93) et le “droit non écrit”. Les arrêts Sunday Times, Dudgeon et Chappell concernaient certes le Royaume-Uni, mais on aurait tort de forcer la distinction entre pays de common law et pays “continentaux”; le Gouvernement le souligne avec raison. La loi écrite (statute law) revêt aussi, bien entendu, de l’importance dans les premiers. Vice versa, la jurisprudence joue traditionnellement un rôle considérable dans les seconds, à telle enseigne que des branches entières du droit positif y résultent, dans une large mesure, des décisions des cours et tribunaux. La Cour l’a du reste prise en considération en plus d’une occasion pour de tels pays (voir notamment les arrêts Müller et autres du 24 mai 1988, série A no 133, p. 20, § 29, Salabiaku du 7 octobre 1988, série A no 141, pp. 16-17, § 29, et Markt Intern Verlag GmbH et Klaus Beermann, du 20 novembre 1989, série A no 165, pp. 18-19, § 30). A la négliger, elle ne minerait guère moins le système juridique des États “continentaux” que son arrêt Sunday Times du 26 avril 1979 n’eût “frappé à la base” celui du Royaume-Uni s’il avait écarté la common law de la notion de “loi” (série A no 30, p. 30, § 47). Dans un domaine couvert par le droit écrit, la “loi” est le texte en vigueur tel que les juridictions compétentes l’ont interprété en ayant égard, au besoin, à des données techniques nouvelles[6].
En résumé, l’ingérence litigieuse avait une base légale en droit français.
(…) [Dans son arrêt Silver et autres du 25 mars 1983, la Cour] a jugé qu’’une loi conférant un pouvoir d’appréciation doit en fixer la portée’, bien que le détail des normes et procédures à observer n’ait pas besoin de figurer dans la législation elle-même (série A no 61, pp. 33-34, §§ 88-89). Le niveau de précision exigé ici de la ‘loi’ dépend du domaine considéré (…). Puisque l’application des mesures de surveillance secrète des communications échappe au contrôle des intéressés comme du public, la ‘loi’ irait à l’encontre de la prééminence du droit si le pouvoir d’appréciation accordé à l’exécutif” – ou au juge – “ne connaissait pas de limites. En conséquence, elle doit définir l’étendue et les modalités d’exercice d’un tel pouvoir avec une netteté suffisante (…) pour fournir à l’individu une protection adéquate contre l’arbitraire.” (série A no 82, pp. 32-33, §§ 67-68)
…31. Ce raisonnement ne convainc pas la Cour. Amenée à rechercher si l’ingérence incriminée se trouvait “prévue par la loi”, il lui faut inévitablement apprécier, au regard des impératifs du principe fondamental de la prééminence du droit, la “loi” française en vigueur à l’époque dans le domaine considéré. Pareil examen implique par la force des choses un certain degré d’abstraction. Il n’en porte pas moins sur la “qualité” des normes juridiques nationales applicables aux requérants en l’espèce.
Les écoutes et autres formes d’interception des entretiens téléphoniques représentent une atteinte grave au respect de la vie privée et de la correspondance. Partant, elles doivent se fonder sur une “loi” d’une précision particulière. L’existence de règles claires et détaillées en la matière apparaît indispensable, d’autant que les procédés techniques utilisables ne cessent de se perfectionner (§ 32).
… La Cour ne minimise nullement la valeur de plusieurs d’entre elles, notamment la nécessité d’une décision d’un juge d’instruction, magistrat indépendant; le contrôle qu’il exerce sur les officiers de police judiciaire et qu’il peut subir à son tour de la part de la chambre d’accusation, des juridictions du fond et, au besoin, de la Cour de cassation; l’exclusion de tout “artifice” ou “stratagème” consistant non pas dans le simple recours aux écoutes, mais en une “ruse active”, un “piège”, une “provocation”; l’obligation de ne pas méconnaître la confidentialité des relations entre l’avocat et le suspect ou inculpé(§ 33).
… Surtout, le système n’offre pas pour le moment des sauvegardes adéquates contre divers abus à redouter. Par exemple, rien ne définit les catégories de personnes susceptibles d’être mises sous écoute judiciaire, ni la nature des infractions pouvant y donner lieu; rien n’astreint le juge à fixer une limite à la durée de l’exécution de la mesure; rien non plus ne précise les conditions d’établissement des procès-verbaux de synthèse consignant les conversations interceptées, ni les précautions à prendre pour communiquer intacts et complets les enregistrements réalisés, aux fins de contrôle éventuel par le juge – qui ne peut guère se rendre sur place pour vérifier le nombre et la longueur des bandes magnétiques originales – et par la défense, ni les circonstances dans lesquelles peut ou doit s’opérer l’effacement ou la destruction desdites bandes, notamment après non-lieu ou relaxe. Les renseignements donnés par le Gouvernement sur ces différents points révèlent au mieux l’existence d’une pratique, dépourvue de force contraignante en l’absence de texte ou de jurisprudence(§ 34).
En résumé, le droit français, écrit et non écrit, n’indique pas avec assez de clarté l’étendue et les modalités d’exercice du pouvoir d’appréciation des autorités dans le domaine considéré. Il en allait encore davantage ainsi à l’époque des faits de la cause, de sorte que M. et Mme Huvig n’ont pas joui du degré minimal de protection voulu par la prééminence du droit dans une société démocratique (arrêt Malone précité, série A no 82, p. 36, § 79). Sans doute n’en ont-ils pas ou guère souffert, le résultat des écoutes incriminées n’ayant “pas servi de fondement aux poursuites” (paragraphes 10-12 ci-dessus), mais selon la jurisprudence constante de la Cour l’existence d’une violation se conçoit même en l’absence de préjudice; celle-ci ne joue de rôle que sur le terrain de l’article 50 (art. 50) (voir notamment l’arrêt Johnston et autres du 18 décembre 1986, série A no 112, p. 21, § 42).
Il y a donc eu méconnaissance de l’article 8 de la Convention. Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Affaire Huvig c. France (Requête no11105/84) Arrêt 24 avril 1990
Dreptul francez, scris și nescris, nu indică cu suficientă claritate rezonabilă scopul și modul de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în acest domeniu. A fost cu atât mai mult, la data faptelor din speță, astfel că domnul și doamna Huvig nu s-a bucurat de gradul minim de protecție impus de statul de drept într-o societate democratică (Hotărârea Malone Seria A nr 82, p. 36,. § 79). Fără îndoială că ei au suferit mai mult sau mai puţin, rezultatul ascultărilor incriminate care “nu poate servi drept bază pentru urmărirea penală” (a se vedea punctele 10-12 de mai sus), dar, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, existența unei încălcări este de conceput chiar și în absența unui prejudiciu, fără nici un rol în domeniul articolului 50 (art. 50) (a se vedea de exemplu, Johnston și alții hotărârea din 18 decembrie 1986, Seria A nr 112, p. 21, § 42; Huvig, §34).
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție[7].
La notion de « vie privée » est une notion large, qui ne se prête pas à une définition exhaustive. Des facteurs tels que l’identification sexuelle, le nom, l’orientation sexuelle et la vie sexuelle sont des éléments importants de la sphère personnelle protégée par l’article 8. Celui-ci protège également le droit à l’identité et au développement personnel, ainsi que le droit pour tout individu de nouer et développer des relations avec ses semblables et le monde extérieur. Il peut aussi s’étendre aux activités relevant de la sphère professionnelle ou commerciale. Il existe donc une zone d’interaction entre l’individu et autrui qui, même dans un contexte public, peut relever de la « vie privée » (voir l’arrêt P.G. et J.H. c. Royaume-Uni no 44787/98, § 56, CEDH 2001-IX, et les autres références y figurant).
On ne peut donc exclure que la vie privée d’une personne puisse être affectée par des mesures prises en dehors de son domicile ou de ses locaux privés. Ce qu’un individu est raisonnablement en droit d’attendre quant au respect de sa vie privée peut constituer un facteur important, quoique pas nécessairement décisif (voir l’arrêt P.G. et J.H. c. Royaume-Uni, § 57).
La surveillance des faits et gestes d’une personne dans un lieu public au moyen d’un dispositif photographique ne mémorisant pas les données visuelles ne constitue pas en elle-même une forme d’ingérence dans la vie privée (voir, par exemple, Herbecq et autre c. Belgique, requêtes no 32200/96 et 32201/96, décision de la Commission du 14 janvier 1998, DR 92-A, p. 92). En revanche, le fait de recueillir systématiquement de telles données et de les mémoriser peut soulever des questions liées à la vie privée (voir, par exemple, les arrêts Rotaru c. Roumanie [GC], no 28341/95, §§ 43-44, CEDH 2000-V et Amann c. Suisse [GC] no 27798/95, §§ 65-67, CEDH 2000-II, où il a été jugé que la collecte par les services de sécurité de données concernant des individus déterminés constituait une ingérence dans la vie privée des intéressés, alors même que ces données avaient été recueillies sans l’aide de techniques de surveillance secrète). Bien que les voix des suspects dans l’affaire P.G. et J.H. eussent été enregistrées sur un support permanent pendant qu’ils étaient interrogés par des agents de police dans une salle ouverte d’un commissariat, cet enregistrement effectué à des fins d’analyse ultérieure a été considéré comme un traitement de données à caractère personnel portant atteinte au droit des intéressés au respect de leur vie privée (voir l’arrêt P .G. et J.H. , §§ 59-60). Pareils enregistrements réalisés au moyen de dispositifs de surveillance peuvent également tomber sous le coup de l’article 8 § 1 de la Convention lorsque leur divulgation, par ses modalités ou son ampleur, excède ce à quoi les intéressés peuvent raisonnablement s’attendre. Dans l’arrêt Peck c. Royaume-Uni (no 44647/98, arrêt du 28 janvier 2003, CEDH 2003 – …), la communication aux média pour diffusion du film de la tentative de suicide du requérant enregistrée par des caméras de télévision en circuit fermé avait été considérée comme une ingérence grave dans sa vie privée, alors même qu’il se trouvait dans un lieu public au moment des faits (§38).
… La Cour l’a dit ci-dessus, l’utilisation ordinaire de caméras de surveillance dans des rues et dans des édifices publics, tels que des centres commerciaux ou des commissariats, où elles visent un but légitime et identifiable, ne soulève en elle-même aucune difficulté au regard de l’article 8 § 1 de la Convention. Dans le cas présent, par contre, la police régla la caméra de surveillance de façon à obtenir des images nettes du requérant dans la salle de garde à vue, puis inséra les séquences le concernant dans un montage où figuraient d’autres personnes, l’intention étant de présenter le montage aux témoins pour voir s’ils désigneraient le requérant comme l’auteur des agressions objet de l’enquête. Cet enregistrement vidéo fut également montré dans une salle d’audience publique au cours du procès du requérant. Il s’agit donc de déterminer si le recours à la caméra et aux enregistrements litigieux s’analyse en un traitement ou en une utilisation de données personnelles propres à porter atteinte au respect de la vie privée(§40)..
… Le Gouvernement soutient que l’emploi fait de la séquence vidéo incriminée est comparable à l’utilisation des photographies figurant dans les fichiers anthropométriques, et dont l’emploi avait été jugé légitime par la Commission pourvu que sa finalité se limitât à l’identification de suspects dans le cadre de procédures pénales déterminées (voir Lupker c. Pays-Bas, no 18395/91, décision de la Commission du 7 décembre 1992, non publiée). Toutefois, la Commission avait relevé dans l’espèce rapportée que l’obtention des photographies en cause par la police n’avait donné lieu à aucune ingérence dans la vie privée des personnes concernées dans la mesure où ces photographies avaient été volontairement remises aux autorités à l’occasion de demandes de passeport ou avaient été prises par la police lors d’arrestations antérieures. En l’espèce, le film contesté a été réalisé sans l’accord de l’intéressé, dans des circonstances où celui-ci ne pouvait raisonnablement prévoir que des images de lui seraient enregistrées et utilisées à des fins d’identification.
Dans ces conditions, la Cour considère que l’enregistrement et l’utilisation subséquente de la séquence vidéo litigieuse s’analyse en une ingérence dans la vie privée du requérant (§ 43).
La Cour recherchera donc si ladite ingérence était justifiée au regard de l’article 8 § 2 de la Convention, notamment si elle était « prévue par la loi ».
Les mots « prévue par la loi » » veulent d’abord que la mesure contestée ait une base en droit interne, mais ils ont trait aussi à la qualité de la loi en cause : ils exigent l’accessibilité de celle-ci à la personne concernée, qui doit de surcroît pouvoir en prévoir les conséquences pour elle, et sa compatibilité avec la prééminence du droit (voir, entre autres, l’arrêt Kopp c. Suisse du 25 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 540, § 55). Ils imposent également que la mesure en cause satisfasse aux conditions fixées par la législation interne prévoyant l’ingérence (§45).
Il s’ensuit que l’ingérence constatée n’était pas « prévue par la loi » au sens de l’article 8 § 2 de la Convention, dont les dispositions ont en conséquence été violées. Dans ces conditions, il ne s’impose pas d’examiner la question de la nécessité de l’ingérence.
Par ces motifs, la cour, à l’unanimité,
1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ( Affaire Perry c. Royaume-Uni , Requête no 63737/00, Arrêt 17 juillet 2003 Définitif 17/10/2003 §49 ).
Într-o altă cauză, Curtea consideră că nu este necesară aplicarea aceloraşi garanţii stricte care, conform jurisprudenţei sale, ar trebui respectate în cazul unor interceptări telefonice.
Instanţa europeană a analizat în ce măsură datele obţinute de procurorul general german – care a dispus supravegherea prin intermediul sistemului GPS, fapt ce permitea localizarea exactă a poziţiei – se pot constitui ca probe într-un proces penal. Mai întâi s-a constatat că există un temei în acest sens, prevăzut de Codul de procedură penală. Mai apoi s-a arătat că este necesară o distincţie între supravegherea efectuată prin intermediul GPS-ului relativ la deplasările în public şi cea efectuată prin alte metode prin mijloace vizuale sau acustice, deoarece prima surprinde mai puţine elemente ce ţin de conduita, de opiniile sau de sentimentele persoanei care face obiectul urmăririi, prin urmare atingerile aduse dreptului persoanei la respectarea vieţii private sunt mai puţin intense. Prin urmare, Curtea consideră că în acest caz nu este necesară aplicarea aceloraşi garanţii stricte care, conform jurisprudenţei sale, ar trebui respectate în cazul unor interceptări telefonice. De pildă, nu este necesară precizarea strictă a duratei maximale a măsurii luate sau procedura de utilizare şi de stocare a datelor.
De asemenea, Curtea a constatat că deciziile instanţelor interne au fost date în baza prevederilor din legislaţia naţională care erau previzibile în mod rezonabil, în măsura în care în lege se prevede în mod expres că organele de anchetă pot recurge la mijloace tehnice mai ales “pentru localizarea autorului unei infracţiuni”. Mai mult dreptul intern prevede condiţii stricte pentru autorizarea unei astfel de măsuri, care nu este posibilă a fi efectuată decât în cazul unor persoane bănuite de comiterea unor infracţiuni “extrem de grave”. Supravegherea reclamantului prin intermediul GPS-ului a fost dispusă spre finalul anchetei şi după mai multe acuzaţii de tentativă de omor aduse mişcării teroriste, avându-se în vedere şi o finalitate preventivă împotriva unor alte potenţiale atentate cu bombă. Măsura a fost necesară deoarece acţiunile reclamantului atentau la siguranţa naţională şi la siguranţa publică. Totodată nu se poate spune că inculpatul a fost supus unei supravegheri totale şi exhaustive.
Curtea a arătat că legislaţia germană este bine concepută în acest sens, mai ales datorită faptului că oferă posibilitatea unui control judiciar efectiv a unei astfel de măsuri, împotriva unor potenţiale măsuri arbitrale a organelor de anchetă. Prin urmare, în măsura în care eventualele elemente de probă ilegale pot fi înlăturate prin intermediul unui control eficient şi date fiind argumentele exprimate mai sus, se poate conchide că ingerinţa în exercitarea de către M. Uzun a dreptului la respectarea vieţii private este “prevăzută de lege” şi proporţională.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis cu unanimitate de voturi că nu există o violare a articolului 8 din Convenţie ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a III-a, Hotărârea din 2 septembrie 2010 în cauza Uzun vs Germaniei, Eurolex , Rezumat realizat de prof. dr. Radu Chiriţă).
Convorbirile telefonice care sunt cuprinse în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva reclamantului se interpretează ca fiind o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre multe altele, Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, pct. 64 ). Acest punct nu a condus, de altfel, la o dispută în speţă (§91).
Curtea reaminteşte că, pentru a fi conformă cu aliniatul 2 al art. 8 din Convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia “prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, pct. 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, citată anterior, pct. 67 şi Klass şi alţii împotriva Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pct. 59).
În speţă, Curtea observă că părţile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinţei îl constituie art. 911 – 914 C. proc. pen. Curtea reaminteşte că a examinat deja aceste dispoziţii legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuţioasă a acestora arăta deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie impus de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Calmanovici, pct. 121 – 126). Curtea observă că guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.
Curtea observă, de asemenea, că noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, , pct. 45 – 46 şi 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influenţa concluzia Curţii în prezenta cauză.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a treia Hotărârea din 21 aprilie 2009 Cauza Răducu împotriva României, §94, www.CSM1909
În ceea ce priveşte imaginile care îl prezentau pe reclamant în arest, difuzate de mass-media, conform jurisprudenţei sale, Curtea este obligată să verifice dacă statul pârât şi-a respectat obligaţia de neingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului. Aceasta este obligată să verifice dacă a existat în speţă o încălcare a dreptului menţionat şi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă această încălcare a îndeplinit cele trei condiţii stabilite la articolul 8 § 2: să fie “prevăzută de lege”, să vizeze unul sau mai multe dintre scopurile legitime în temeiul paragrafului 2 din dispoziţia menţionată şi să fie “necesară, într-o societate democratică”, pentru a le atinge (Sciacca împotriva Italiei, nr. 50774/99, pct. 28, CEDO 2005 ).
Curtea reaminteşte că noţiunea de viaţă privată include elemente care fac trimitere la dreptul la imagine al unei persoane şi că publicarea unei fotografii ţine de viaţa privată (Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 59, 50-53, CEDO 2004-VI). În cauza citată, aceasta a precizat şi principiile generale care reglementează rapoartele dintre protecţia vieţii private şi libertatea de exprimare (Von Hannover, citată anterior, pct. 56-60). De asemenea, într-o cauză în care reclamanta nu era o persoană care acţiona într-un context public, ci – precum în speţă – o persoană urmărită penal, Curtea a considerat că faptul că persoana în cauză făcea obiectul urmăririi penale nu putea restrânge domeniul de protecţie mai larg de care aceasta beneficiază ca “persoană obişnuită”. Având în vedere că autorităţile au oferit presei o fotografie a reclamantei, luată din dosarul său penal, ingerinţa în cauză – care rezulta din distribuirea şi publicarea acestei fotografii, şi care nu era prevăzută de vreo “lege” – a condus Curtea la concluzia încălcării articolului 8 din Convenţie (Sciacca, pct. 29 in fine şi 30). În sfârşit, într-o cauză privind publicarea, fără acordul reclamantului, a unei fotografii făcute de un jurnalist şi care prezenta persoana în cauză la comisariatul de poliţie unde fusese adusă pentru o declaraţie, Curtea a stabilit existenţa unei ingerinţe contrare articolului 8 din Convenţie, publicarea în cauză neputând fi considerată ca generând o dezbatere oarecare de interes general pentru societate, indiferent de gradul de interes al acesteia faţă de faptele care stau la originea articolului de presă (Gourguenidze împotriva Georgiei, nr. 71678/01, pct. 55-63, 17 octombrie 2006).
Curtea consideră că speţa prezintă asemănări cu aceste două cauze menţionate. În acest temei, Curtea constată că imaginile şi fotografia care îl prezentau pe reclamant au fost înregistrate de jurnalişti la sediul Poliţiei Constanţa la 10 septembrie 2002, la câteva ore după ce persoana în cauză a fost prinsă, noaptea, în flagrant delict într-o parcare de la periferia oraşului. Curtea ia act de faptul că afirmaţia reclamantului, conform căreia jurnaliştii au fost chemaţi la sediul poliţiei de către agenţii de poliţie, nu a fost dezminţită de către Guvern şi este confirmată de elementele de la dosar, ţinând seama de circumstanţele arestării persoanei în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că, în speţă, comportamentul agenţilor de poliţie care i-au chemat pe jurnalişti şi i-au autorizat, fără acordul reclamantului, să înregistreze la sediul poliţiei – pentru a le difuza în presă – imagini ale acestuia din urmă, chiar la momentul începerii urmăririi penale împotriva sa, reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private (Toma , § 91).
Curtea observă că Guvernul nu a oferit nici o indicaţie cu privire la justificarea unei astfel de ingerinţe. Presupunând chiar că art. 45 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 şi că articolul 4 din Decizia nr. 80/2002 a CNA (a se vedea supra pct. 34) pot fi considerate că au oferit o bază legală pentru ingerinţa în cauză, Curtea nu identifică care “scop legitim”, astfel cum este cerut de articolul 8 § 2, era vizat de aceasta din urmă. În acest scop, ea evidenţiază că, la momentul faptelor, reclamantul nu era fugar, ci era reţinut la sediul poliţiei şi că procesul penal public iniţiat împotriva sa nici nu începuse măcar. Prin urmare, nu trebuie considerat că difuzarea imaginilor în cauză, care de fapt nu aveau o valoare informativă ca atare, viza respectarea intereselor justiţiei, de exemplu pentru a asigura prezentarea sa la proces, sau prevenirea infracţiunilor penale, actul de acuzare nefiind încă întocmit la momentul faptelor. Prin urmare, în lumina circumstanţelor cauzei, Curtea consideră că ingerinţa respectivă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private nu urmărea vreunul din scopurile legitime prevăzute la articolul 8 § 2 din Convenţie(§92).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a fost încălcat articolul 8 din Convenţie ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a treia, Hotărârea din 24 februarie 2009, Cauza Toma împotriva României, §93, www.CSM1909).
Libertatea de exprimare constituie una din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că garanţiile care trebuie acordate presei sunt deosebit de importante (a se vedea, printre alte autorităţi, Jersild împotriva Danemarcei, hotărârea din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, p. 23, pct. 31).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază că respectivele conversaţii telefonice intră sub incidenţa noţiunilor de “viaţă privată” şi “corespondenţă“, în sensul art. 8 (a se vedea, printre alte autorităţi, următoarele hotărâri: Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, Seria A nr. 82, p. 30, pct. 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-A şi B, p. 20, pct. 26, şi p. 52, pct. 25; Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016-17, pct. 48; Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 540, pct. 53). Prin urmare, citirea cu voce tare, la audierea din 29 septembrie 1995, şi dezvăluirea conţinutului interceptărilor telefonice presei constituiau un amestec în exercitarea unui drept garantat reclamantului la art. 8 § 1 din convenţie. Guvernul nu a contestat acest lucru ( Craxi, §57[8]).
Un astfel de amestec încalcă art. 8, cu excepţia cazului în care acesta este “prevăzut de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime, menţionate la paragraful 2, şi este, de asemenea, “necesar într-o societate democratică” pentru a atinge aceste scopuri (a se vedea Petra vs României, hotărârea din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VII, p. 2853, pct. 36).
Mai exact, în ceea ce priveşte raportarea de către presă a unor ştiri privind o acţiune penală pendinte, trebuie să se sublinieze că există o recunoaştere generală a faptului că instanţele nu pot funcţiona în mod izolat. Deşi instanţele constituie forumul necesar pentru stabilirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei unei persoane în cazul unei acuzaţii de natură penală, acest lucru nu înseamnă că nu poate exista o discuţie anterioară sau contemporană cu privire la obiectul unor procese penale în altă parte, fie în jurnale de specialitate, în presa generală sau în rândul publicului larg [a se vedea, mutatis mutandis, Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), hotărârea din 6 noiembrie 1980, Seria A nr. 38, p. 40, pct. 65].
Raportarea, inclusiv comentariile, la procedura în faţa unei instanţe contribuie la publicitatea acesteia şi astfel este conformă cu cerinţa de la art. 6 § 1 din convenţie, conform căreia şedinţele de judecată trebuie să fie publice. Nu numai că mass-media are sarcina de a comunica astfel de informaţii şi idei: publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi (a se vedea Worm împotriva Austriei, hotărârea din 29 august 1997, Culegere 1997-V, p. 1551-1552, pct. 50). Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când este vorba despre o figură publică, precum, în prezenta cauză, un politician şi fost prim-ministru. Astfel de persoane se expun inevitabil şi cu bună ştiinţă unei analize atente, atât din partea ziariştilor, cât şi a publicului larg (a se vedea, printre alte autorităţi, Lingens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, p. 26, pct. 42).
Totuşi, figurile publice au dreptul să se bucure de garanţiile prevăzute la art. 8 din convenţie la fel ca orice altă persoană. În special, interesul publicului de a primi informaţii priveşte doar fapte care sunt legate de acuzaţiile de natură penală aduse împotriva acuzatului. Acest lucru trebuie avut în vedere de ziarişti atunci când comunică informaţii privind o acţiune penală pendinte, iar presa ar trebui să se abţină de la publicarea informaţiilor care sunt de natură să prejudicieze, intenţionat sau nu, dreptul persoanelor acuzate la respectarea vieţii private şi a corespondenţei (a se vedea, mutatis mutandis, Worm împotriva Austriei, ibidem).
Curtea observă că, în prezenta cauză, unele conversaţii publicate în presă aveau un caracter strict privat. Acestea priveau relaţia reclamantului şi a soţiei sale cu un avocat, un fost coleg, un susţinător politic şi soţia domnului Berlusconi. Conţinutul acestora nu avea aproape deloc legătură cu acuzaţiile de natură penală aduse împotriva reclamantului. Guvernul nu a contestat acest lucru(§66).
În opinia Curţii, publicarea acestora de către presă nu corespundea unei nevoi sociale stringente. Prin urmare, amestecul în drepturile reclamantului prevăzute la art. 8 § 1 din convenţie nu era proporţional cu scopurile legitime care ar fi putut fi urmărite şi, în consecinţă, nu era “necesar într-o societate democratică” în sensul paragrafului 2 din acest articol(§67).
Referitor la angajarearăspunderii Italiei în faţa organelor Convenţiei, urtea observă că publicarea a fost făcută de ziare private. Reclamantul nu a sugerat că aceste ziare erau în vreun fel controlate de autorităţile publice(§69).
Interceptările publicate de presă nu fuseseră, într-o anumită măsură, citite cu voce tare în instanţă, având în vedere că acuzarea nu solicitase admiterea acestora ca probe împotriva reclamantului. În aceste circumstanţe, Curtea consideră stabilit faptul că sursa informaţiilor ziariştilor a fost majoritatea interceptărilor depuse la dosar(§70).
În ceea ce priveşte modalitatea în care presa avusese acces la aceste transcrieri, Curtea nu poate accepta alegaţia reclamantului, conform căreia, prin depunerea la dosar a majorităţii interceptărilor, procurorul a ales să le difuzeze în domeniul public. Din dispoziţiile relevante ale dreptului intern reiese că, în temeiul sistemului juridic italian, depunerea unui document la dosar nu îl face accesibil publicului, ci doar părţilor .
As concerns the way in which the press had access to these transcripts, the Court cannot accept the applicant’s allegation according to which by depositing in the registry the bulk of the interceptions the Public Prosecutor chose to release them into the public domain. It is apparent from the relevant provisions of domestic law (see paragraph 44 above) that under the Italian legal system the deposit of a document in the registry does not render it accessible to the public, but only to the parties ( Craxi, §71).
Article 114 § 1 of the CCP prohibits the partial or total publication of any act or document to which the secrecy rule applies. According to Article 329 of the CCP, this rule of secrecy covers all the acts made by the Public Prosecutor or the police during the investigations, but ceases to apply at the end of the preliminary investigations. Once the trial has commenced, the prohibition to publish covers all the acts included in the Public Prosecutor’s file (fascicolo del pubblico ministero) until the delivery of the appeal judgment (see Article 114 § 3 of the CCP). The acts not covered by the secrecy rule can always be published (see Article 114 § 7 of the CCP) (Craxi,§45).
Noi avem rezerve asupra acestei aprecieri. Dacă urmărirea penală română nu este secretă, ci confidenţială, odată depus dosarul la grefa instanţei, părţile şi publicul au acces neîngrădit.
În aceste circumstanţe, Curtea ajunge la concluzia că divulgarea conversaţiilor prin intermediul presei nu este o consecinţă directă a unei fapte a procurorului, ci este foarte probabil ca aceasta să fi fost cauzată fie de o eroare a grefei, fie prin obţinerea de către presă a informaţiilor de la una din părţile la acţiune sau de la avocaţii acestora .
In these circumstances, the Court reaches the conclusion that the divulging of the conversations through the press is not a direct consequence of an act of the Public Prosecutor, but is likely to have been caused either by a malfunction of the registry or by the press obtaining the information from one of the parties to the proceedings or from their lawyers ( Craxi, §72)..
Totuşi, Curtea reaminteşte că, deşi obiectivul esenţial al art. 8 este acela de a proteja persoanele particulare împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la asemenea ingerinţe: pe lângă acest angajament negativ, pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private (a se vedea Botta împotriva Italiei, hotărârea din 24 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 422, pct. 33). Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a asigura protecţia efectivă a dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei acestuia (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei, hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 227, pct. 58).
În acest context, Curtea consideră că ar trebui să fie disponibile garanţii adecvate pentru a preveni orice astfel de divulgare cu caracter privat care poate fi contrară garanţiilor de la art. 8 din convenţie (a se vedea, mutatis mutandis şi în legătură cu divulgarea de informaţii personale privind sănătatea, Z împotriva Finlandei, hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 347, pct. 95). În plus, atunci când o astfel de divulgare a avut loc, obligaţia pozitivă inerentă respectării efective a vieţii private presupune obligaţia de a efectua investigaţii eficiente pentru a rectifica problema în măsura posibilului (§74).
În prezenta cauză, Curtea aminteşte că au avut loc divulgări cu caracter privat, care încalcă art. 8 din convenţie . Rezultă că, odată ce au fost depuse la dosar transcrierile sub răspunderea grefei, autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a oferi o custodie sigură pentru a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. De asemenea, Curtea observă că nu este evident că au fost efectuate investigaţii eficiente pentru a se descoperi circumstanţele în care ziariştii au avut acces la transcrierile conversaţiilor reclamantului şi, după caz, pentru a sancţiona persoanele răspunzătoare pentru erorile comise. De fapt, având în vedere că nu au iniţiat investigaţii eficiente privind problema în cauză, autorităţile italiene nu şi-au putut îndeplini obligaţia alternativă de a oferi o explicaţie plauzibilă legată de modalitatea în care au fost difuzate public comunicările private ale reclamantului(§75).
Prin urmare, Curtea consideră că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei acestuia. În consecinţă, a fost încălcat art. 8 din convenţie(§76).
Curtea observă că procurorul a citit cu voce tare, în şedinţă publică, anumite extrase din interceptări, care făceau parte din materialele a căror admitere ca probe a solicitat-o. Conform susţinerilor procurorului, interceptările în cauză ar fi putut dovedi, în special, faptul că reclamantul încerca să se ascundă şi să prejudicieze reputaţia unor magistraţi şi politicieni (§77).
Curtea ar trebui să stabilească, în primul rând, dacă ingerinţa contestată era “prevăzută de lege”. Chiar dacă autorităţile naţionale, în special instanţele, sunt cele care au obligaţia de a interpreta şi de aplica normele interne relevante [a se vedea Kruslin împotriva Franţei, hotărârea din 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-A, p. 21-22, pct. 29, şi Amann împotriva Elveţiei (MC) nr. 27798/95, pct. 52, CEDO 2000-II], Curtea poate şi trebuie să îşi exercite, într-o anumită măsură, competenţa de a verifica dacă a fost respectată legea internă (§78).
Conform argumentelor reclamantului, în conformitate cu art. 268 Cod procedură penală, înainte de a prezenta în şedinţă publică transcrierile conversaţiilor interceptate, procurorul ar fi trebuit să le depună la dosar, permiţând astfel apărării să îşi prezinte comentariile; în plus, ar fi trebuit să fie organizată în particular o şedinţă specială, cu scopul de a proceda la excluderea (stralcio) materialelor care nu puteau fi utilizate .
În opinia Curţii, scopul acesteia era de a oferi părţilor şi instanţei ocazia de a selecta interceptările care nu aveau nicio relevanţă pentru scopurile procedurii judiciare şi a căror divulgare ar fi putut afecta negativ şi inutil dreptul persoanei acuzate la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei acesteia. Prin urmare, aplicarea sa constituia o garanţie considerabilă pentru dreptul asigurat de art. 8 din convenţie (§80).
Făcând uz de dreptul său de necontestat de a interpreta dreptul intern, Judecătoria Milano a considerat că art. 268 nu se aplica în cazul reclamantului, având în vedere că această dispoziţie privea doar interceptările telefonice efectuate în cursul anchetelor preliminare . Cu toate acestea, Curtea observă că, în conformitate cu una din dispoziţiile pe care şi-a întemeiat raţionamentul instanţa internă, şi anume art. 295 alin. (3) Cod procedură penală, în cazul în care interceptările telefonice au fost dispuse cu scopul de a facilita căutările unei persoane care se sustrage în mod deliberat acţiunii penale, art. 268 ar trebui să se aplice “dacă este posibil” .Cu toate acestea, în autorizarea Judecătoriei Milano din 19 octombrie 1995 nu există nicio explicaţie referitoare la motivul pentru care, în etapa procesului, nu au putut fi respectate garanţiile prevăzute la acest articol(§81).
În lumina elementelor anterioare, Curtea consideră că reclamantul a fost privat de o garanţie procedurală semnificativă, prevăzută de dreptul intern pentru protejarea drepturilor sale în temeiul art. 8 din convenţie, fără să fie oferite explicaţii adecvate de către instanţele interne competente. În aceste circumstanţe, aceasta nu poate concluziona că ingerinţa contestată era “prevăzută de lege”, având în vedere că autorităţile italiene nu au urmat procedurile prevăzute de lege, înainte de a citi cu voce tare interceptările telefonice la şedinţa din 29 septembrie 1995 (§82).
În plus, Curtea observă că interpretarea prevederilor legislaţiei interne, oferită de Judecătoria Milano, constituie o recunoaştere a absenţei, în cadrul legislativ referitor la interceptările telefonice, a unor garanţii care să protejeze drepturile asigurate de art. 8 din convenţie. Prin urmare, o astfel de interpretare ar da naştere, în orice caz, unor preocupări serioase privind respectarea, de către stat, a obligaţiilor pozitive ale acestuia de a sprijini protecţia efectivă a acestor drepturi (§83).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia întâi, HOTĂRÂREA din 17 iulie 2003, Cauza Craxi (nr. 2) împotriva Italiei, (Application no. 25337/94) JUDGMENT 17 July 2003 FINAL 17/10/2003 §84, www.CSM1909
Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că a avut loc o violare a art. 8 din Convenţie prin utilizarea unui dispozitiv ascuns de ascultare în apartament şi la sediul poliţiei; a avut loc o violare a art. 13 din Convenţie cu privire la utilizarea dispozitivelor ascunse de ascultare; statuează în unanimitate că nu a avut loc o violare a art. 6 § 1 din Convenţie sub aspectul nedezvăluirii unei părţi a raportului către reclamanţi în cadrul procesului sau al audierii ofiţerului de poliţie în absenţa reclamanţilor sau a avocaţilor lor; de asemenea, că nu a avut loc o violare a art. 6 § 1 din Convenţie sub aspectul utilizării în proces a materialelor obţinute prin dispozitivele ascunse de ascultare[9].
Viaţa privată este un termen general, care nu este susceptibil de o definiţie exhaustivă. Curtea a reţinut deja că elemente precum identificarea după sex, nume şi orientare sexuală şi viaţa sexuală sunt elemente importante ale sferei personale protejate de art. 8 din Convenţie (C.E.D.O., Hot. 25.3.1992 B. c. Franţa; Hot. 22.2.1994 Burghartz c. Elveţia; Hot. 22.10.1981 Dudgeon c. Regatul Unit; Hot. 19.2.1997 Laskey, Jaggard şi Brown c. Regatul Unit). Art. 8 protejează de asemenea dreptul la identitate şi dezvoltare personală şi dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane şi cu lumea exterioară5. El poate include activităţi de natură profesională sau de afaceri6. Există de aceea o zonă de interacţiune a unei persoane cu alţii, chiar într-un context public, care poate fi inclusă în noţiunea de viaţă privată.
Dacă sunt situaţii în care persoanele, în cunoştinţă de cauză ori în mod intenţionat, se implică în activităţi care pot fi înregistrate sau prezentate într-un mod public, aşteptările rezonabile ale unei persoane privind caracterul privat pot fi un factor semnificativ, chiar dacă nu în mod necesar concludent. O persoană care circulă pe stradă este, inevitabil, vizibilă publicului care este prezent. Monitorizarea prin mijloace tehnice a aceleiaşi scene publice (spre exemplu, un paznic dispunând de un circuit închis de televiziune) are un caracter similar. Consideraţiile privind viaţa privată pot să apară totuşi atunci când se realizează înregistrări sistematice sau permanente cu asemenea material din domeniul public, de aceea dosarele întocmite de serviciile de securitate despre un particular sunt vizate de art. 8, chiar dacă informaţiile nu au fost adunate prin mijloace neregulate sau secrete (CEDO, Hot. 4.5.2000 Rotaru vs România).
Jurisprudenţa Curţii, în numeroase ocazii, a reţinut că ascultarea secretă a convorbirilor telefonice intră în domeniul art. 8 sub două aspecte garantate, şi anume respectarea vieţii private şi a corespondenţei. Deşi în general este vorba de înregistrări făcute în scopul utilizării conţinutului conversaţiei, Curtea nu este convinsă că înregistrările făcute pentru utilizarea unei mostre de voce poate fi privită ca fiind exterioară protecţiei acordate de art. 8.
Astfel, în cauză s-a efectuat o înregistrare permanentă a vocii unei persoane, care a fost supusă unui proces direct de analiză pentru identificarea persoanei în contextul altor date personale. Chiar dacă este adevărat că atunci când au fost puşi sub acuzare reclamanţii au răspuns la întrebări formale într-un loc unde poliţiştii îi ascultau, imprimarea şi analizarea vocilor lor cu această ocazie poate fi privită ca privind procesarea datelor cu caracter personal despre reclamanţi. Curtea concluzionează că înregistrarea vocilor reclamanţilor atunci când au fost puşi sub acuzare şi când se aflau în arestul poliţiei reprezintă o ingerinţă în dreptul lor la respectarea vieţii private în sensul art. 8 § 1 din Convenţie.
Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela ca procedurile penale, inclusiv elementele de procedură legate de proces, să fie adversariale şi să existe o egalitate a armelor între apărare şi acuzare. Dreptul la un proces adversarial semnifică, în procesul penal, că acuzării şi apărării trebuie să li se dea posibilitatea să cunoască şi să discute observaţiile depuse şi probele prezentate de cealaltă parte (CEDO,Hot. 28.8.1991 Brandstetter c. Austria.) . În plus, art. 6 § 1 cere ca autorităţile de acuzare să prezinte apărării întregul material probator aflat în posesia lor, fie el în acuzare sau în apărare.
Cu toate acestea, îndreptăţirea de a dispune de probele relevante nu este un drept absolut. În orice procedură penală pot exista interese în concurs, precum securitatea naţională sau necesitatea de a proteja martorii de riscul represaliilor ori menţinerea secretă a metodelor de investigare ale poliţiei, care pot fi puse în balanţă cu drepturile acuzatului (CEDO,Hot. 26.3.1996 Doorson c. Olanda).
În anumite cazuri poate fi necesar să nu se prezinte anumite probe către apărare, în scopul de a apăra drepturile fundamentale ale altei persoane ori pentru apărarea unui important interes public. Cu toate acestea, ca un principiu general, numai acele măsuri de restrângere a drepturilor apărării care sunt strict necesare sunt permise potrivit art. 6 § 1 din Convenţie (CEDO,Hot. 23.4.1997 Van Mechelen şi alţii c. Olanda.). Mai mult, în scopul asigurării unui proces echitabil pentru acuzat, orice dificultate cauzată apărării de limitarea drepturilor sale trebuie să fie contrabalansată în mod suficient prin procedurile derulate de autorităţile judiciare.
În cauzele în care apărării nu i s-au pus la dispoziţie probe pentru motive de interes public, nu este totuşi rolul Curţii Europene să verifice dacă această neprezentare a fost strict necesară, deoarece, ca regulă generală, administrarea probelor revine instanţelor naţionale. Rolul Curţii este să verifice dacă procedura aplicată în cauză satisface necesităţile procedurii adversariale şi egalităţii armelor şi include garanţii suficiente pentru protejarea intereselor acuzatului (CEDO, Hot. 16.2.2000 Rowe şi Davis c. Regatul Unit).
În prezenta cauză, acuzarea nu a dezvăluit apărării o parte din raportul privind măsurile de supraveghere întocmit de poliţie, dar apoi l-a prezentat judecătorului. Când poliţistul care a întocmit raportul a refuzat să răspundă, ca martor, la unele întrebări puse de apărare, judecătorul a pus aceste întrebări martorului în sala de consiliu şi a luat o decizie, în sensul nedezvăluirii părţii respective din raport şi a răspunsurilor orale, ca urmare a importanţei interesului public, raportată la beneficiul redus care ar fi pentru apărare.
Curtea este satisfăcută de faptul că apărarea a fost informată şi i s-a permis să formuleze observaţii şi să participe la procesul decizional, atât cât a fost posibil fără să i se aducă la cunoştinţă materialele pe care acuzarea a dorit să le ţină secrete pe motive de interes public. Întrebările pe care avocatul acuzării a dorit să le pună poliţistului martor au fost puse de judecător în camera de consiliu. Curtea mai notează că materialul care nu a fost dezvăluit nu constituie o parte a argumentelor acuzării şi nu a fost prezentat juriului. Faptul că necesitatea dezvăluirii a fost tot timpul sub controlul judecătorului este o importantă garanţie, deoarece rolul acestuia este de a monitoriza pe parcursul procesului caracterul echitabil al acestuia, inclusiv sub aspectul administrării probelor, şi nu s-a sugerat că judecătorul nu ar fi fost independent sau imparţial în sensul art. 6 § 1.
Curtea nu consideră că ar fi necesar să distingă între necomunicarea probelor orale sau scrise. De asemenea, Curtea notează că reclamantul nu a invocat în apel neprezentarea unor probe şi a admis că judecătorul a acţionat corect în termenii dreptului intern, dar ar fi dorit ca instanţa de apel să verifice din oficiu această chestiune. Curtea reţine că reclamantul ar fi avut posibilitatea să solicite acest lucru şi nu este convinsă că există vreo bază pentru un control automat, în absenţa unei plângeri a reclamantului.
În prezenta cauză, instanţele naţionale au aplicat standarde conforme principiilor procesului echitabil potrivit art. 6 § 1 din Convenţie. În concluzie, Curtea consideră că, în măsura posibilului, deciziile procedurale au satisfăcut cerinţele procesului adversarial şi egalităţii armelor şi au inclus garanţii adecvate pentru a proteja interesele acuzatului, astfel încât nu a existat nici o violare a art. 6 § 1 sub acest aspect[10].
Curtea reaminteşte că rolul său, potrivit art. 19 din Convenţie, este să asigure respectarea angajamentelor luate de statele părţi la Convenţie. În special, nu este funcţia sa să cerceteze erorile de fapt sau de drept pretins săvârşite de instanţele naţionale, decât dacă în acest mod se încalcă drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie. Art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, fără a conţine reguli privind admisibilitatea probelor ca atare, chestiune care este în primul rând reglementată de dreptul naţional (CEDO,Hot. 12.7.1988 Schenk c. Elveţia; Hot. 9.6.1998 Teixeira de Castro c. Portugalia).
. Ca o chestiune de principiu, nu este rolul Curţii să determine dacă un tip special de probe – spre exemplu, probele obţinute în mod ilegal – este admisibil ori dacă, cu adevărat, reclamantul a fost vinovat ori nu. Întrebarea la care trebuie să răspundă este dacă procedura în ansamblul ei, incluzând modul în care au fost obţinute probele, a fost echitabilă. Aceasta implică examinarea pretinselor ilegalităţi şi, atunci când este în discuţie violarea unui alt drept din Convenţie, natura violării constatate.
În jurisprudenţa sa, concluzionând că utilizarea ca probă a unei înregistrări obţinute ilegal nu l-a lipsit pe reclamant de un proces echitabil, Curtea a reţinut că drepturile apărării nu au fost nesocotite, reclamantul având posibilitatea, pe care a utilizat-o, de a contesta autenticitatea înregistrărilor şi de a se opune la utilizarea lor, precum şi de a administra alte probe, respectiva înregistrare nefiind singura probă pe care s-a bazat condamnarea.
Prezenta cauză este similară Cauzei Khan c. Regatul Unit, în care Curtea a reţinut că, deşi a existat o violare a art. 8 ca urmare a faptului că înregistrarea convorbirilor nu era prevăzută de lege, totuşi măsura nu a fost contrară cerinţelor art. 6 § 1. În prezenta cauză, înregistrarea conversaţiilor nu este ilegală în sensul de a fi contrară dreptului penal naţional, ci caracterul ilegal derivă numai din faptul că nu a existat un act normativ ca bază a ingerinţei în viaţa privată şi, în consecinţă, aceasta nu era prevăzută de lege în sensul art. 8 § 2.
În plus, înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât şi folosirea ei. Curtea consideră că nu este inechitabil de a se fi lăsat juriului să decidă asupra valorii probante a înregistrării.
Cât priveşte faptul că reclamanţii se plâng de utilizarea mostrelor de voce pentru comparare, care au fost obţinute încălcându-se privilegiul de a nu se autoincrimina, Curtea consideră că mostrele de voce, care nu includ nici o declaraţie incriminatoare, pot fi privite precum probele de sânge, păr sau alte specimene fizice sau obiective utilizate în analizele de laborator şi cărora privilegiul absenţei auto-incriminării nu le este aplicabil (CEDO,Hot. 17.12.1996 Saunders c. Regatul Unit.).
În aceste împrejurări, Curtea consideră că utilizarea în procesul reclamanţilor a materialului înregistrat secret nu se află în conflict cu cerinţele de echitate garantate de art. 6 § 1 din Convenţie.
Art. 13 din Convenţie garantează un remediu la nivel naţional pentru aplicarea substanţei drepturilor şi libertăţilor din Convenţie, în formele prevăzute de ordinea juridică internă. Efectul său este de a cere existenţa unui remediu intern permiţând autorităţii naţionale competente atât să analizeze substanţa plângerilor pe terenul Convenţiei, cât şi să acorde remediul adecvat, fără a cere, totuşi, incorporarea Convenţiei (CEDO, Hot. 27.9.1999 Smith şi Grady c. Regatul Unit).
În prezenta cauză, instanţele naţionale nu au fost competente să remedieze violările, întrucât în analiza chestiunii echităţii probelor în procedurile penale ele nu puteau să cerceteze substanţa plângerilor pe terenul Convenţiei, în sensul că ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private nu a fost prevăzută de lege, şi cu atât mai puţin să acorde vreo reparaţie.
Cât priveşte calea deschisă reclamanţilor, sub aspectul plângerilor pe terenul art. 8, de a se adresa autorităţii poliţieneşti privind plângerile, Curtea relevă, pe de o parte, că nu este clar modul în care aceasta supervizează deciziile şefilor poliţiei, iar, pe de altă parte, că ministrul joacă un rol important în numirea, remunerarea şi eliberarea din funcţie a membrilor acesteia. În consecinţă, Curtea reţine că sistemul investigării plângerilor nu îndeplineşte standardele de independenţă cerute pentru a constitui o protecţie suficientă împotriva abuzului autorităţii şi, prin urmare, pentru a reprezenta un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie, care a fost violat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a III-a – cameră, HOTĂRÂREA din 25 septembrie 2001, Cauza P.G. şi J.H. c. Regatul Unit, în “Pandectele Române” nr. 6/2002, pp. 164 – 170, traducere C.-L. Popescu, Cu Opinie parţial divergentă (care consideră că art. 6 § 1 din Convenţie a fost violat prin modul de utilizare a probelor în procesul penal împotriva reclamanţilor).
[1] Convenţia din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (STE-5), încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994
[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a III-a Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României -nr. 2- publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 5 decembrie 2007, Cererea nr. 71.525/01 § 111
[3] “Les garanties essentielles aux droits de la défense” (Chambres réunies, 31 janvier 1888, ministère public c. Vigneau, Dalloz 1888, jurisprudence, pp. 73-74; chambre criminelle, 12 juin 1952, Imbert, Bulletin (Bull.) no 153, pp. 258-260; chambre civile, 2e section, 18 mars 1955, époux Jolivot c. époux Lubrano et autres, D.S. 1955, jurisprudence, pp. 573-574, et Gazette du Palais (G.P.) 1955, jurisprudence, p. 249).
[4] Sans doute la Cour a-t-elle jugé que “dans ‘prévue par la loi’ le mot ‘loi’ englobe à la fois le droit écrit et le droit non écrit” (arrêts Sunday Times du 26 avril 1979, série A no 30, p. 30, § 47, Dudgeon du 22 octobre 1981, série A no 45, p. 19, § 44, et Chappell du 30 mars 1989, série A no 152, p. 22, § 52), mais elle n’aurait songé là qu’au système de la common law. Or il présenterait des “différences fondamentales” avec, notamment, le “système français”. Dans celui-ci, la jurisprudence représenterait “une source de droit” certes “très importante”, mais “secondaire”, tandis que par “loi” la Convention désignerait “une source primaire”.
[5] “La Cour constate que, si la loi de 1988 a apporté d’indéniables progrès, d’importantes lacunes persistaient au moment où les écoutes furent réalisées. Il est vrai que ces insuffisances ont été palliées en grande partie par la jurisprudence, notamment celle du Tribunal suprême. Cela étant, cette évolution jurisprudentielle, à supposer même qu’elle puisse combler les lacunes de la loi au sens formel, est intervenue après les ordonnances du juge d’instruction décrétant la mise sur écoute des téléphones de personnes participant à l’activité délictuelle dirigée par le requérant. Dès lors, elle ne peut entrer en ligne de compte dans la présente affaire.
Partant, il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.” Prado Bugallo §§32, 33
[6] Les articles 81 et 151 du code de procédure pénale (paragraphe 15 ci-dessus) habilitent les juges d’instruction, et eux seuls dans le cadre d’une information judiciaire, à opérer pareille écoute ou, solution bien plus courante en pratique, à en charger un officier de police judiciaire, au sens de l’article 16, au moyen d’une commission rogatoire (voir notamment Cour de cassation, chambre criminelle, 9 octobre 1980, Tournet, Bull. no 255, pp. 662-664; 24 avril 1984, paragraphe 12 ci-dessus; 23 juillet 1985, Kruslin, Bull. no 275, pp. 713-715; 4 novembre 1987, Croce, Antoine et Kruslin, D.S. 1988, sommaires, p. 195; 15 février 1988, Schroeder, et 15 mars 1988, Arfi, Bull. no 128, pp. 327-335). Il s’agit là d’un “acte d’information” parfois “utile à la manifestation de la vérité”. Comparable à la saisie de lettres ou de télégrammes (voir notamment cour d’appel de Poitiers, chambre correctionnelle, 7 janvier 1960, Manchet, Juris-Classeur périodique (J.C.P.) 1960, jurisprudence, no 11599, et cour d’appel de Paris, chambre d’accusation, 27 juin 1984, F. et autre, D.S. 1985, jurisprudence, pp. 93-96), la mise sur écoutes ne se heurte pas plus qu’elle aux dispositions de l’article 368 du code pénal, eu égard aux travaux préparatoires et au principe de la liberté des preuves (paragraphes 13 et 16 ci-dessus – tribunal de grande instance de Strasbourg, 15 février 1983, S. et autres, inédit; cour d’appel de Colmar, 9 mars 1984, Chalvignac et autre, inédit; cour d’appel de Paris, chambre d’accusation, arrêt précité du 27 juin 1984 et arrêt du 31 octobre 1984, Li Siu Lung et autres, G.P. 1985, sommaires, pp. 94-95).
[7] Pentru măsuri de cercetare secretă care nu respect cerinţa legalităţii, vezi doctrina şi jurisprudenţa la Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, p.286, nr.1198.
[8] CEDO, Hotărârea din 17 iulie 2003, Cauza Craxi (nr. 2) împotriva Italiei, Application no. 25337/94, Judgment 17 July 2003 Final 17/10/2003 §84, traducere www.CSM1909
[9] CEDO, Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan vs U.K.
[10] CEDO, HOTĂRÂREA din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan vs U.K.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.