De comun acord cu Guvernul şi cu Comisia, Curtea apreciază că a avut loc „o ingerinţă din partea unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea corespondenţei sale, drept garantat de alin. 1 al art. 8. O astfel de ingerinţă încalcă dispoziţiile acestui text, dacă „nu este prevăzută de lege” şi nu urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime dintre cele menţionate la alin. 2. În plus, atingerea adusă dreptului trebuie să fie „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor scopuri (a se vedea hotărârile Silver şi alţii împotriva Regatului Unit din 25 martie 1983, seria A, nr. 61, p. 32, § 84, Campbell împotriva Regatului Unit din 25 martie 1992, seria A, nr. 233, p. 16, § 34 şi Calogero Diana împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1. 775, § 28).
Curtea reaminteşte că din moment ce o anumită lege oferă autorităţilor o putere de apreciere este imposibil să fie redactată în termeni foarte cerţi, o rigiditate excesivă a textului fiind rezultatul probabil al unei astfel de griji pentru certitudine (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Calogero Diana, p. 1. 775, § 32).
În speţă, dispoziţiile interne aplicabile controlului corespondenţei deţinuţilor sunt incluse în Legea nr. 23/1969 şi în regulamentul său de aplicare. Or, art. 17, 18 şi 20 ale amintitei legi lasă autorităţilor naţionale o marjă prea mare de apreciere: legea se limitează la a indica, într-o manieră foarte generală, dreptul condamnaţilor de a primi şi de a trimite corespondenţă şi acordă directorilor penitenciarelor autoritatea de a păstra orice scrisoare, ziar, carte sau revistă „neadecvate reeducării condamnatului” (§ 25). Controlul corespondenţei pare deci automat, independent de orice decizie a unei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac.
Cât despre regulamentul de aplicare, acesta nu este publicat, motiv pentru care reclamantul nu a putut să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia.
Curtea observă, în plus, faptul că Guvernul nu contestă concluziile Comisiei, conform cărora regulamentul de aplicare nu corespunde exigenţei de accesibilitate cerute de art. 8 alin. 2 din convenţie, iar legea română nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a acestei puteri de apreciere acordate autorităţilor.
În concluzie, domnul Petra nu s-a bucurat de protecţia minimă cerută de preeminenţa dreptului într-o societate democratică (Hotărârea Calogero Diana mai sus citată, p. 1. 776, § 33). Prin urmare, Curtea constată că ingerinţa în discuţie nu era prevăzută de lege şi că a avut loc o încălcare a art. 8 (§ 39).
Curtea reaminteşte că este de cea mai mare importanţă pentru eficienţa mecanismului recursului individual reglementat de art. 25 ca reclamanţii sau posibilii reclamanţi să poată comunica liber cu Comisia, fără ca autorităţile să facă asupra lor presiuni de vreun fel, în scopul de a-şi retrage sau de a-şi modifica capetele de cerere.
Prin cuvântul „presiune” trebuie să înţelegem nu numai coerciţia directă şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor, a familiei acestora sau a apărătorilor lor, ci şi acţiunile sau contactele indirecte şi de rea-credinţă, destinate să le schimbe hotărârea sau să îi descurajeze să se prevaleze de recursul oferit de convenţie. Pentru a stabili dacă contactele dintre autorităţi şi reclamant constituie practici inacceptabile din punct de vedere al art. 25, trebuie să se ţină seama de împrejurările particulare ale cauzei. În această privinţă, trebuie avute în vedere vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca el să fie influenţat de autorităţi (a se vedea, în ultimă instanţă, Hotărârea Kurt împotriva Turciei din 25 mai 1998, Culegere 1998, §§ 159 şi 160).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărâre din 23/09/1998, cazul Petra împotriva României (115/1997/899/1.111), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 27/12/1999, extrase
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.