SECRETUL CORESPONDENŢEI DEŢINUŢILOR

Curtea reaminteşte că în cauza Petra împotriva României, citată mai sus, a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie pe motiv că “legea română nu indică destul de clar întinderea şi modalităţile de exercitare a acestei puteri de apreciere acordate autorităţilor” (Hotărârea Petra împotriva României, § 38 in fine), şi că “dispoziţiile interne aplicabile în materie de control al corespondenţei deţinuţilor (…) lasă autorităţilor naţionale o marjă prea mare de apreciere: legea se limitează la a indica, într-o manieră foarte generală, dreptul condamnaţilor de a primi şi de a trimite corespondenţă şi acordă directorilor penitenciarelor autoritatea de a păstra orice scrisoare, ziar, carte sau revistă «neadecvată reeducării condamnatului» (§ 25 de mai sus). Controlul corespondenţei pare deci, automat, independent de orice decizie a unei autorităţi judecătoreşti şi nesupus căilor de atac.

În ceea ce priveşte regulamentul de aplicare, acesta nu este publicat, motiv pentru care reclamantul nu a putut să ia cunoştinţă de conţinutul acestuia” (Hotărârea Petra împotriva României, § 37).

Deschiderea corespondenţei reclamantului destinate Comisiei sau provenind de la aceasta înainte de 24 noiembrie 1997 constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei. Curtea relevă apoi că ingerinţa menţionată este anterioară datei de 23 septembrie 1998, dată la care Curtea a considerat, în cauza Petra împotriva României, citată mai sus, că art. 8 din Convenţie fusese încălcat de către autorităţi, pe motiv că dispoziţiile interne aplicabile nu îndeplineau exigenţele alin. 2 al art. 8 din Convenţie (Hotărârea Petra împotriva României, §§ 38-39).

Aşadar, ingerinţa litigioasă neîndeplinind condiţia de a fi prevăzută de o “lege”, Curtea concluzionează că s-a încălcat art. 8 din Convenţie sub acest aspect.

Această ingerinţă încalcă art. 8 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este “prevăzută de lege”, urmăreşte un scop sau scopuri legitime şi este, în plus, “necesară într-o societate democratică” pentru a atinge aceste scopuri (a se vedea hotărârile Silver şi alţii împotriva Marii Britanii, 25 martie 1992, seria A, nr. 233, p. 16, § 34, şi Calogero împotriva Marii Britanii, 25 martie 1983, seria A, nr. 62, p. 32, § 84).

În ceea ce priveşte legalitatea ingerinţei, Curtea, pleacă de la ideea că, în speţă, controlul corespondenţei reclamantului s-a întemeiat, spre deosebire de cauza Petra împotriva României menţionată anterior, pe ordinul pe care ministrul justiţiei l-ar fi adoptat la data de 24 noiembrie 1997 şi care garanta secretul corespondenţei deţinuţilor. Chiar dacă s-ar presupune că nu a fost aşa în cazul de faţă, sarcina de a indica dispoziţiile eventualei legi pe care s-au întemeiat autorităţile naţionale pentru a supune corespondenţa deţinutului unui control îi aparţine Guvernului (Hotărârea Di Giovine împotriva Italiei, nr. 39.920/98, § 25, Hotărârea din 26 iulie 2001, nepublicată).

Or, Curtea arată în primul rând că există unele incoerenţe în observaţiile Guvernului referitoare la ordinul ministrului justiţiei din 24 noiembrie 1997, în măsura în care acesta este uneori identificat sub numărul 2.036/C, iar alteori sub numărul 2.037/C. În plus, nu rezultă din informaţiile puse la dispoziţie de către Guvern sau pe care Curtea le-a obţinut ea însăşi că ordinul în cauză ar fi fost publicat. În aceste condiţii şi în lumina jurisprudenţei în materie (Hotărârea Petra împotriva României citată mai sus, § 37; Hotărârea Di Giovine împotriva Italiei, citată mai sus, § 26; Hotărârea Peers împotriva Greciei, nr. 28.524/95, § 82, CEDO 2001-III şi Labita împotriva Italiei, nr. 26.772/95, §§ 175-185, CEDO 2000-IV), Curtea consideră că ingerinţa litigioasă nu era prevăzută de o “lege“, în sensul alin. 2 al art. 8 din Convenţie.

Asupra refuzului administraţiei penitenciare de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea

Art. 8 are drept obiectiv esenţial apărarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale puterilor publice şi nu se limitează doar la a cere statului să se abţină de la asemenea ingerinţe: acestei interdicţii i se pot adăuga obligaţii pozitive inerente respectării efective a drepturilor garantate de art. 8, menţionat (X şi Y împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1985, seria A nr. 91, p. 11, § 23 şi Stjerna împotriva Finlandei, Hotărârea din 25 noiembrie 1994, seria A nr. 299-B, p. 61, § 38).

Există acest tip de obligaţii în sarcina unui stat, atunci când ea a constatat existenţa unei legături directe şi imediate între măsurile cerute de un reclamant, pe de o parte, şi, viaţa privată sau familială a acestuia, pe de altă parte (a se vedea, printre altele, Lopez Ostra împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 303 C, p. 56, § 58; Guerra şi alţii împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 228, § 60).

Asupra problemei eventualei nerespectări de către stat a obligaţiei sale pozitive

Curtea aminteşte în această privinţă că art. 8 din Convenţie nu obligă statele să suporte taxele legate de întreaga corespondenţă a deţinuţilor şi nici să garanteze deţinuţilor dreptul de a-şi alege materialul de scris (Boyle împotriva Marii Britanii, Hotărârea nr. 9.659/82, Decizia Comisiei din 6 martie 1985, decizii şi rapoarte 41, p. 91 şi Farrant împotriva Marii Britanii, Hotărârea nr. 7.291/75, Decizia Comisiei din 18 octombrie 1985, D.R. 50, p. 5). Totuşi, ar putea apărea o problemă dacă, în lipsa unor mijloace financiare, corespondenţa unui deţinut a fost în mod grav împiedicată (Hotărârea Boyle împotriva Marii Britanii). De asemenea, obligarea deţinuţilor de a utiliza pentru corespondenţa lor hârtia specială a închisorii nu constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea corespondenţei, cu condiţia ca această hârtie să fie imediat disponibilă (Hotărârea Farrant împotriva Marii Britanii ).

Curtea nu acceptă argumentul Guvernului, conform căruia reclamantul ar fi omis să facă o cerere scrisă, în măsura în care partea interesată urmărea tocmai obţinerea, printre altele, a hârtiei de scris.

În aceste condiţii Curtea consideră că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a-i pune la dispoziţie reclamantului cele necesare pentru corespondenţa sa cu Curtea şi că, prin urmare, există o violare a art. 8 din Convenţie sub acest aspect.

Asupra pretinsei încălcări a art. 34 din Convenţie

Pentru a determina dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant declarat sau potenţial constituie practici inacceptabile din punct de vedere al art. 34 din Convenţie, trebuie să se ţină cont de circumstanţele particulare ale cazului. În această privinţă trebuie luate în considerare vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca autorităţile să îl influenţeze (Hotărârea Petra împotriva României,  § 43).Pentru ca mecanismul recursului individual instaurat de art. 34 din Convenţie să fie eficace, este de cea mai mare importanţă ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să fie liberi să comunice cu Comisia, fără ca autorităţile să facă presiuni de vreun fel pentru a-şi retrage sau modifica cererile. Prin cuvântul presiuni trebuie să se înţeleagă nu doar reprimarea directă şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor declaraţi sau potenţiali, a familiilor lor sau a reprezentantului lor în justiţie, ci şi actele sau contactele indirecte şi aluziile care urmăresc să îi convingă pe aceştia, mai ales să îi descurajeze de a se folosi de o cale de atac pusă la dispoziţie de Convenţie.

În consecinţă, a avut loc o încălcare a art. 34 din Convenţie.

Hotărârea din 3 iunie 2003 în cauza Silvestru Cotleţ împotriva României (Cererea nr. 38.565/97) , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 19 mai 2005

Leave a Reply