SECURITATE, CALOMNIE , LIBERTATEA DE EXPRIMARE, JUDECATA, AUDIERI

Discursul reclamantului a cunoscut o largă acoperire mediatică. De exemplu, cotidianul cu difuzare naţională “România Liberă” a titrat în ediţia sa din 21 februarie 2001: “Gabriel Andreescu a lansat ieri acuzaţii grave: [A.P.] este bănuit de a fi colaborat cu fosta Securitate.”

Curtea aminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în cadrul căilor de atac depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; este necesar să se ţină cont de ansamblul procedurii interne şi de rolul care revine instanţelor în căile de atac în ordinea juridică naţională. În cazul în care o audiere a avut loc în faţa instanţei de fond, absenţa dezbaterilor publice în căile de atac se poate justifica prin particularităţile procedurii în discuţie, având în vedere natura sistemului intern al căilor de atac, întinderea atribuţiilor instanţei care statuează asupra căilor de atac, modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate şi protejate în faţa acesteia şi, mai ales, natura problemelor pe care instanţa din căile de atac trebuie să le soluţioneze (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, §  39, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I).

În faţa unei instanţe învestite cu soluţionarea căilor de atac, având plenitudine de jurisdicţie, art. 6 din Convenţie nu garantează în mod obligatoriu dreptul la o audiere publică şi nici, în cazul în care o asemenea audiere are loc, dreptul de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, 29 octombrie 1991, §  33, seria A nr. 212-C).

În schimb, Curtea a stabilit că, atunci când o instanţă din căile de atac trebuie să se pronunţe într-o speţă asupra aspectelor de fapt şi de drept deduse judecăţii şi să analizeze în ansamblul speţei problema vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să hotărască asupra acestor aspecte fără o apreciere directă a declaraţiilor făcute personal de către inculpatul care afirmă că nu a comis fapta considerată infracţiune (Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, §  32, seria A nr. 134, şi Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, §  55, CEDO 2000-VIII).

În speţă, Curtea observă mai întâi că nicio parte nu contestă faptul că reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti fără a fi audiat personal (§  43 de mai sus). Astfel, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie, este necesară examinarea atribuţiilor Tribunalului şi natura problemelor pe care trebuia să le soluţioneze.

În speţă, Curtea observă că, după ce a infirmat achitarea pronunţată în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti a statuat asupra fondului acuzaţiilor aduse reclamantului, declarându-l vinovat de calomnie, fără a-l fi audiat personal, deşi acesta era prezent la dezbateri. Mai mult, astfel cum rezultă din dosarul instanţei, instanţa a omis în acelaşi timp să îi ofere cuvântul la finalul dezbaterilor (a contrario Constantinescu, citată mai sus, §§  27 şi 58). Or, în opinia Curţii, pentru a pronunţa hotărârea, Tribunalul Bucureşti nu s-a limitat să efectueze o interpretare diferită în drept faţă de cea a Judecătoriei în ceea ce priveşte ansamblul elementelor obiective, dar chiar a efectuat o nouă apreciere a faptelor considerate ca fiind dovedite de prima instanţă şi le-a reconsiderat, problemă care depăşeşte consideraţiile strict juridice (mutatis mutandis, Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, §  36, 10 martie 2009). Într-adevăr, aspectele speţei pe care Tribunalul a trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantului aveau un caracter factual, dat fiind că instanţa a examinat din nou existenţa unor elemente constitutive ale infracţiunii de calomnie (§  45 de mai sus).

Curtea observă că, în speţă, Guvernul nu susţine că a existat o renunţare a reclamantului la dreptul său de a fi audiat în persoană (Calmanovici împotriva României, nr. 42.250/02, §  108, 1 iulie 2008, şi, mutatis mutandis, Botten, citată mai sus, §  53). În consecinţă, ea consideră că instanţa de recurs era ţinută să ia măsuri pozitive pentru a audia reclamantul cu ocazia dezbaterilor, chiar dacă acesta nu a solicitat expres aceasta (Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, §  41, 8 martie 2007, Spînu împotriva României, nr. 32.030/02, §  58, 29 aprilie 2008, şi, mutatis mutandis, Botten, §  53), sau, cel puţin, să îi ofere posibilitatea de a corobora sau de a completa, după caz, concluziile avocatului său. De asemenea, Curtea aminteşte că, dacă dreptul inculpatului la ultimul cuvânt are o importanţă certă, acesta nu trebuie confundat cu dreptul său de a fi audiat personal, în timpul dezbaterilor, de către instanţă (Constantinescu, §  58 in fine).

În acest context, Curtea estimează că faptul că reclamantul a fost audiat de Judecătorie nu exonera Tribunalul de obligaţia de a-l audia, cu atât mai mult cu cât Judecătoria a dispus achitarea acestuia. În plus, Curtea accentuează că nu i s-ar putea reproşa reclamantului o lipsă de interes pentru proces, în condiţiile în care acesta a asistat la înfăţişările de la Judecătorie, în faţa căreia şi-a susţinut personal cauza, precum şi la cele de la Tribunal [a se vedea §§  22 şi 43 de mai sus şi, a contrario, Ivanciuc împotriva României (decizie), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005].

Astfel, Curtea apreciază că condamnarea reclamantului, pronunţată fără ca acesta să fie audiat personal şi, mai ales, după achitarea de către Judecătorie (a se vedea, printre altele, Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, §  54, 29 martie 2007), este contrară exigenţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.

În consecinţă, a fost încălcată această dispoziţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10

Curtea estimează că condamnarea care face obiectul cauzei reprezintă o “ingerinţă” în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare. Această imixtiune încalcă art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este “prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate în art. 10 alin. 2 şi este “necesară, într-o societate democratică” pentru a le atinge.

a) “Prevăzută de lege”

Curtea observă că Tribunalul Bucureşti s-a bazat, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, pe art. 206 din Codul penal referitor la calomnie şi pe art. 998 din Codul civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Astfel, ingerinţa era “prevăzută de lege”.

b) “Scop legitim”

Curtea observă că ingerinţa în litigiu urmărea un scop legitim raportat la art. 10 alin. 2 din Convenţie, şi anume protecţia reputaţiei altora, în speţă cea a domnului A. P., cunoscut drept om de cultură, fost ministru al culturii şi al afacerilor externe şi fost membru al Colegiului CNSAS.

c) “Necesară într-o societate democratică”

Curţii îi mai rămâne să verifice dacă această ingerinţă era “necesară” într-o societate democratică pentru a atinge scopul legitim urmărit. Ea trimite în această privinţă la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa în materie [a se vedea, printre numeroase altele, Tourancheau şi July împotriva Franţei, nr. 53.886/00, §§  64-68, 24 noiembrie 2005, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei [MC], nr. 21.279/02 şi 36.448/02, §§  45 şi 46, CEDO 2007-XI, şi July şi Sarl Liberation împotriva Franţei, nr. 20.893/03, CEDO 2008-… (extrase), §§ 60-64].

În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui instanţelor interne competente, ci ea trebuie să verifice prin prisma art. 10 din Convenţie hotărârile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. De aici nu rezultă că ea ar trebui să se limiteze la a cerceta dacă statul pârât a utilizat această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil; Curtea trebuie să analizeze ingerinţa în litigiu în lumina ansamblului cauzei, inclusiv din perspectiva amplorii afirmaţiilor imputate reclamantului şi a contextului în care acesta le-a emis (News Verlags GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 31.457/96, §  52, CEDO 2000-I).

În special, Curţii îi revine sarcina să determine dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa apăreau drept “pertinente şi suficiente” şi dacă măsura incriminată era “proporţională cu scopurile legitime urmărite” (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64.915/01, §  70, CEDO 2004-VI). În acest demers, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat, bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente, nişte reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 din Convenţie (Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, §  51, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, şi Kyprianou împotriva Ciprului [MC], nr. 73.797/01, §  171, 15 decembrie 2005).

Curtea trebuie, de altfel, să verifice dacă autorităţile interne au asigurat un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenţie, şi, pe de altă parte, cea a dreptului la reputaţia persoanelor implicate în cauză, care, în calitate de element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie (Chauvy şi alţii, citată mai sus, §  70 in fine). Această ultimă dispoziţie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieţii private mergând până la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, §  57, CEDO 2004-VI, şi Petrina împotriva României, nr. 78.060/01, §  35, 14 octombrie 2008).

În speţă, remarcând calitatea de publicist al reclamantului, fără ca jurnalismul să fie profesia sa, şi calitatea sa de militant pentru respectarea drepturilor omului, Curtea aminteşte că datorită “îndatoririlor şi responsabilităţilor” inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia oferită de art. 10 din Convenţie persoanelor care, cum este şi cazul reclamantului, se angajează într-o dezbatere publică este subordonată condiţiei ca reclamantul să acţioneze cu bună-credinţă astfel încât să ofere informaţii exacte şi credibile (Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53.984/00, §  37, Culegere de hotărâri şi decizii 2004-II, şi Bladet Troms şi Stensaas împotriva Norvegiei [MC], nr. 21.980/03, §  65, CEDO 1999-III). Totuşi, acestor persoane le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Mamere împotriva Franţei, nr. 12.697/03, §  25, CEDO 2006-XIII).

Curtea observă că, în prezenta cauză, Tribunalul Bucureşti a considerat că, prin afirmaţiile făcute cu ocazia unei conferinţe de presă, reclamantul l-a expus pe A. P. dispreţului public şi unor posibile sancţiuni, ţinând cont de funcţiile deţinute de acesta. Este necesar deci să se examineze, având în vedere principiile menţionate mai sus, dacă motivele invocate de Tribunalul Bucureşti pentru a justifica condamnarea persoanei în cauză erau “pertinente şi suficiente”.

Curtea aminteşte în această privinţă că art. 10 alin. 2 din Convenţie nu permite în niciun fel restricţii aduse libertăţii de exprimare în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general [Surek împotriva Turciei (nr. 1) [MC], nr. 26.682/95, §  61, CEDO 1999-IV]. Astfel, ea trebuie să ia în considerare ansamblul contextului în care afirmaţiile în litigiu au fost formulate (Bladet Troms şi Stensaas împotriva Norvegiei, citată mai sus, §  62).

Curtea evidenţiază în principal că discursul incriminat al reclamantului se înscria în contextul special al unei dezbateri de ordin naţional privind o temă de interes general şi extrem de sensibilă. Acesta privea aplicarea Legii nr. 187/1999 cu privire la accesul cetăţenilor la dosarul personal întocmit de către Securitate şi vizând demascarea caracterului de poliţie politică al acestei organizaţii, precum şi ineficacitatea activităţii CNSAS. În acest context, reclamantul a exprimat îndoieli privind colaborarea cu Securitatea faţă de A.P., figură publică foarte cunoscută în România.

Curtea aminteşte că, chiar dacă nu este exact că persoanele publice se expun cu bună ştiinţă unui control atent al faptelor şi gesturilor lor, precum oamenii politici (Janowski împotriva Poloniei [MC], nr. 25.716/94, §  33, CEDO 1999-I), nu este mai puţin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba de exercitarea unor funcţii oficiale decât ar fi în cazul unor particulari (Mamere, §  27). În speţă, afirmaţiile în litigiu îl priveau pe A.P., personalitate publică şi larg mediatizată, în calitatea sa de membru al CNSAS (a contrario Petrina, §  46). Or, în opinia Curţii, interesul general faţă de adoptarea Legii nr. 187/1999 şi faţă de aplicarea acesteia de către CNSAS era de natură să justifice dezbaterea publică privind aspectul de a şti dacă membrii acestui organism îndeplineau condiţiile impuse de lege pentru a ocupa o asemenea poziţie.

Este necesar apoi să se amintească jurisprudenţa bine stabilită în acest moment a Curţii, conform căreia, pentru a aprecia asupra existenţei unei “nevoi sociale imperioase” de natură să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se distingă cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi se poate dovedi, cele din urmă nu pot face obiectul unei demonstraţii a exactităţii lor [De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, §  42, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, şi Harlanova împotriva Letoniei (dec.), nr. 57.313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, atunci când este vorba despre afirmaţii referitoare la comportamentul unui terţ, uneori poate fi dificil să se distingă între afirmaţii factuale şi judecăţi de valoare. Aceasta nu exclude ideea ca şi o judecată de valoare să apară ca fiind excesivă dacă este lipsită total de orice bază factuală (Jerusalem împotriva Austriei, nr. 26.958/95, §  43, CEDO 2001-II).

În speţă, atunci când se examinează afirmaţiile litigioase în lumina discursului reclamantului în ansamblul său, suntem în prezenţa unui amestec de judecăţi de valoare şi a anumitor elemente factuale.

Curtea constată că reclamantul a avertizat publicul asupra faptului că el doar exprima anumite îndoieli, că făcea o apreciere subiectivă a faptelor şi aparenţelor cu privire la poziţia lui A.P. în ceea ce priveşte problema deconspirării fostei poliţii politice. Afirmaţiile făcute nu erau prezentate ca fiind certitudini (a contrario Cumpănă şi Mazăre împotriva României [MC], nr. 33.348/96, §  100, CEDO 2004-XI, şi Petrina, citată mai sus, §  44), ci doar drept bănuieli, aşteptând ca procedurile instituite de Legea nr. 187/1999, care era tema principală a discursului său, să devină eficace în ceea ce priveşte accesul publicului la dosarele fostei Securităţi şi să permită verificarea acestor bănuieli. În plus, reclamantul şi-a justificat bănuielile făcând referire la comportamentul lui A.P. şi la unele fapte, precum, de exemplu, apartenenţa sa la Mişcarea pentru Meditaţie Transcendentală, şi la modul de a acţiona al agenţilor Securităţii, fapte a căror realitate nu a fost contestată. Este de remarcat faptul că certificatul atestând că A.P. nu a colaborat cu Securitatea nu a fost prezentat decât după conferinţa de presă organizată de reclamant (§  30 de mai sus). În acest context, Curtea estimează că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă, scopul conferinţei fiind de a informa publicul cu privire la un subiect de interes general (a contrario Mihaiu, citată mai sus, §  67).

Mai mult, Curtea constată că este vorba despre nişte afirmaţii orale pronunţate cu ocazia unei conferinţe de presă, ceea ce l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea de a le reformula, reface sau de a le retrage (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, hotărâre din 29 februarie 2000, nr. 39.293/98, §  46, şi Boldea, §  58). În această privinţă, trebuie subliniat că reclamantul a ţinut să precizeze că a utilizat forma condiţională, iar nu modul indicativ, astfel cum au preluat mijloacele de informare în masă şi Judecătoria .

Curtea apreciază apoi că buna-credinţă a reclamantului este de asemenea dovedită de participarea sa la procedura penală îndreptată împotriva sa (a contrario Ivanciuc, citată mai sus). Curtea observă că persoana în cauză a dat dovadă de interes pentru proces, prezentându-se la termenele stabilite de instanţe în faţa Judecătoriei şi a Tribunalului. Astfel, el a putut fi audiat personal în procedura din faţa Judecătoriei, a putut să depună concluzii scrise şi să prezinte, în toate stadiile procedurii, elementele de probă susceptibile să dovedească afirmaţiile sale (a contrario Cumpănă şi Mazăre, citată mai sus, §  104, Stângu şi Scutelnicu împotriva României, 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, §  51, şi Petrina, §  50).

Acestea fiind spuse, este esenţial, pentru a proteja interesele concurente care sunt libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor, ca, într-o anumită măsură, să se asigure o procedură echitabilă (Steel şi Morris împotriva Marii Britanii, nr. 68.416/01, §  95, CEDO 2005-II). În prezenta cauză, Curtea a constatat deja că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, în măsura în care a fost condamnat fără a fi audiat personal de către instanţa care a constatat vinovăţia sa. În plus, casând această hotărâre pentru a-l condamna pe reclamant penal şi civil, Tribunalul Bucureşti nu a acordat nicio atenţie contextului în care au fost făcute afirmaţiile respective sau intereselor din speţă (mutatis mutandis, Desjardin împotriva Franţei, nr. 22.567/03, §§  39 şi 46, 22 noiembrie 2007), nici faptului că reclamantul a fost achitat în primă instanţă.

În aceste condiţii nu s-ar putea afirma că Tribunalul Bucureşti a oferit motive “pertinente şi suficiente” pentru a concluziona că reclamantul a adus atingere reputaţiei lui A.P. şi pentru a-l condamna.

În ceea ce priveşte caracterul proporţional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea aminteşte că natura şi severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare (Cumpănă şi Mazăre împotriva României, citată mai sus, §  111, şi Brunet-Lecomte şi alţii împotriva Franţei, nr. 42.117/04, §  51, 5 februarie 2009).

În această privinţă trebuie amintit că dacă statele contractante au facultatea, chiar datoria, de a reglementa exercitarea libertăţii de exprimare astfel încât să asigure, prin lege, o protecţie adecvată reputaţiei indivizilor, ele trebuie să evite în aceste demersuri să adopte măsuri de natură a intimida mijloacele de informare în masă şi formatorii de opinie să îşi îndeplinească rolul lor de a alerta publicul cu privire la problemele de interes general, precum relaţiile personalităţilor publice cu fostul regim represiv dinainte de 1989. Curtea remarcă astfel cuantumul extrem de ridicat al daunelor morale acordate, care reprezenta de peste 15 ori cuantumul salariului mediu la momentul faptelor.

Având în vedere cele de mai sus, şi, în special, importanţa dezbaterii de interes general în cadrul căreia se înscriau afirmaţiile respective, Curtea consideră că ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, în speţă, justificată de motive pertinente şi suficiente. Astfel, ingerinţa nu ar putea fi considerată proporţională şi deci “necesară într-o societate democratică” în sensul art. 10 din Convenţie.

În consecinţă, a existat o încălcare a acestei dispoziţii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului ,  Hotărârea din 8 iunie 2010, definitivă la 8 septembrie 2010, în Cauza Andreescu împotriva României , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  162 din 7 martie 2011  (Cererea nr. 19.452/02)

Leave a Reply