Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Brumărescu, citată anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
În speţă, Curtea observă că reclamanta din procedura internă, în cazul de faţă un particular, a exercitat cele două căi de atac ordinare, apelul şi recursul, pentru a-şi arăta criticile referitoare la Sentinţa din data de 13 iulie 1999. Această sentinţă pronunţată în favoarea reclamantei a fost confirmată prin Decizia rămasă definitivă din data de 19 iunie 2001. Procurorul nu a intervenit în niciun moment în cadrul procedurii.
Curtea constată că în cauza de faţă se regăsesc două dintre elementele care au determinat Curtea, în Cauza Brumărescu, să constate încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură şi rejudecarea unei decizii definitive ce a dobândit autoritate de lucru judecat (vezi şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., citată anterior, § 36).
În fine, Curtea constată că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, recursul în anulare în materie civilă a fost desfiinţat, autorităţile române recunoscând astfel, cel puţin indirect, că această cale de atac extraordinară era contrară principiului securităţii raporturilor juridice.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că anularea Deciziei definitive din data de 19 iunie 2001 i-a încălcat reclamantei dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.
Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
Curtea reaminteşte că Decizia definitivă din data de 19 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie a statuat că reclamanta publicase în mod legal traducerea originală a romanului Shogun efectuată de F.A. şi a înlăturat orice responsabilitate a acesteia în ceea ce priveşte faptele ce stau la baza prezentei cereri, şi anume cu privire la orice obligaţie de plată către doamna Cerăceanu, referitor la publicarea traducerii romanului, efectuată de aceasta din urmă. Curtea constată că această decizie a fost pronunţată cu putere de lucru judecat şi că nu era revocabilă. Aşadar, reclamanta beneficia de o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, constând în dreptul de a edita o traducere în limba română a romanului Shogun.
În continuare, Curtea constată că Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a anulat Decizia definitivă din data de 19 iunie 2001 şi a statuat că reclamanta nu avea dreptul să publice traducerea romanului Shogun şi a condamnat-o să plătească suma de 45.022,93 RON cu titlu de daune-interese. Curtea consideră că această situaţie este similară cu cea a reclamantului din Cauza Brumărescu menţionată mai sus. Aşadar, Curtea apreciază că Decizia din data de 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect privarea reclamantei de bunurile sale, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumărescu, citată anterior, §§ 73-74).
Curtea reaminteşte că o privare de proprietate ce intră sub incidenţa acestei a doua norme poate fi justificată numai dacă se demonstrează în special că ea a avut loc pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Mai mult, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să respecte criteriul proporţionalităţii (Brumărescu, citată anterior, §§ 73-74).
În speţă, Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de apreciere a faptelor de către tribunal în Sentinţa sa din data de 13 iulie 1999 şi de către Curtea Supremă de Justiţie, în Decizia sa din 19 iunie 2001, şi nu o eroare de drept, pentru a justifica ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamantei. Or, în cazul de faţă, pârâta a putut să beneficieze de căile de atac ordinare pentru a contesta aprecierea faptelor în faţa instanţelor superioare. Prin urmare, Curtea apreciază că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, această aşa-zisă eroare nu este suficientă pentru a legitima privarea de un drept dobândit în deplină legalitate în urma unui litigiu civil soluţionat în mod definitiv (vezi şi Hotărârea S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., citată anterior, § 46)
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI HOTĂRÂREA din 13 mai 2008 în Cauza S.C. Editura Orizonturi – S.R.L. împotriva României (Cererea nr. 15.872/03) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 28 ianuarie 2009
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.