În speţă, Curtea constată că Hotărârea din 20 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie este întemeiată pe art. 103 din Codul familiei , conform căruia instanţa putea să nu dispună înapoierea unui copil la persoanele care au autoritatea părintească, invocând interesul superior al copilului.
Fără a se preocupa de “calitatea” acestei legi (vezi Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, § 27, seria A nr. 176A), Curtea observă totuşi că art. 103 din Codul familiei le conferă instanţelor naţionale o putere de apreciere ale cărei întindere şi modalitate în care este exercitată nu sunt stabilite cu suficientă claritate şi precizie, având în vedere scopul legitim al măsurii. Dacă este incontestabil faptul că noţiunea de interes superior al copilului este deosebit de complexă, nu este mai puţin adevărat că textul acestui articol nu prevede, la luarea unei asemenea măsuri, garanţii pentru protejarea drepturilor principalelor părţi în cauză, şi anume ale părinţilor şi ale copilului, împotriva arbitrarului (a contrario, Schmidt, §§ 64-65).
Totuşi, Curtea reaminteşte că a statuat deja că circumstanţele ce sunt luate în calcul atunci când se hotărăşte încredinţarea unui copil sau care privesc executarea unor astfel de hotărâri sunt atât de diverse încât nu am putea considera că o lege poate să prevadă toate cazurile posibile [Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, § 62, seria A nr. 130]. În consecinţă, Curtea va porni de la principiul că ingerinţa în discuţie era “prevăzută de lege”. Totuşi, marja de apreciere a autorităţilor interne, şi în mod deosebit cea a instanţelor, în interpretarea şi aplicarea legii, va fi luată în considerare în analiza conformităţii măsurii litigioase cu cerinţele de just echilibru.
Curtea reaminteşte că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie să aibă prioritate faţă de orice alt considerent. Curtea subliniază totuşi că acest interes prezintă un dublu aspect (Gnahore, § 59): pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluţie într-un mediu sănătos; pe de altă parte, să menţină legăturile acestora cu familia, cu excepţia cazului în care aceasta s-a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale (Maumousseau şi Washington, § 67). De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanţe cu totul excepţionale să poată duce la o ruptură a unei părţi a legăturii de familie şi ca să se facă tot posibilul să se păstreze relaţiile personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, “să se reconstituie” familia (Schmidt, § 84).
Curtea reaminteşte că faptul că un copil poate fi primit într-un cadru mai propice pentru educaţia sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea părinţilor săi biologici (Wallova şi Walla împotriva Republicii Cehe, nr. 23.848/04, § 71, 26 octombrie 2006). În speţă, reclamantul, funcţionar, beneficia de o locuinţă stabilă şi de condiţii materiale normale, cum de altfel au şi constatat instanţele naţionale. Capacităţile sale educative şi afective nu au fost aduse în discuţie [a contrario, Rampogna şi Murgia împotriva Italiei (dec.), nr. 40.753/98, 11 mai 1999, şi M.G. şi M.T.A. împotriva Italiei (dec.), nr. 17.421/02, 28 iunie 2005].
Curtea admite că noile condiţii de viaţă ale reclamantului trebuiau luate în considerare de instanţele naţionale. Totuşi, în măsura în care raportul de expertiză realizat la domiciliul reclamantului a constatat că noua familie a reclamantului oferea condiţii afective şi morale normale pentru a creşte un copil , Curtea apreciază că era necesară o motivaţie mai convingătoare pentru a nu lua în considerare un astfel de raport.
Curtea observă că, în speţă, tentativele reclamantului de a-i constrânge pe bunici să execute ordonanţa preşedinţială cu ajutorul unui executor judecătoresc şi urmând calea penală s-au dovedit a fi în zadar, în special din cauza atitudinii prea puţin active a autorităţilor competente (vezi paragrafele 15 şi 16 de mai sus). Mai mult, autorităţile penale au pronunţat hotărârea lor definitivă după 2 ani şi jumătate de la depunerea plângerii de către reclamant împotriva bunicilor care refuzau să execute o hotărâre judecătorească definitivă (vezi paragraful 43 de mai sus). În plus, autorităţile specializate în protecţia drepturilor copilului nu au reuşit să coopereze în mod fructuos . Prin urmare, Curtea apreciază că, neacţionând cu diligenţă, autorităţile naţionale, prin comportamentul lor, au favorizat integrarea lui D. în noul său mediu şi, în consecinţă, au contribuit într-un mod decisiv la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie.
Curtea constată că temeiul juridic pe care şi-au întemeiat instanţele naţionale refuzul de a i-o înapoia pe D. reclamantului este art. 103 din Codul familiei . Totuşi, Curtea constată că acest articol le permite instanţelor să refuze înapoierea copilului şi să îl încredinţeze unei persoane ce nu mai avusese până atunci niciun drept asupra lui, fără să prevadă în acelaşi timp o modificare a drepturilor părinţilor asupra copilului. Or, o astfel de măsură poate duce la situaţii care, ca şi în cazul de faţă, stabilesc relaţiile viitoare dintre părinte şi copil nu pe baza tuturor elementelor relevante, ci pe simpla trecere a timpului (Ignaccolo- Zenide, § 102). În opinia Curţii, o astfel de măsură temporară poate fi eficientă dacă este susţinută de garanţii şi măsuri prevăzute de autorităţi pentru a împiedica ruptura legăturii dintre copil şi părinte, căruia, în plus, i s-a recunoscut exercitarea drepturilor părinteşti.
Curtea observă că în procedura provizorie a ordonanţei preşedinţiale reclamantul a solicitat în subsidiar un drept de vizită a copilului (vezi paragraful 12 de mai sus). După această procedură, este de înţeles că, având toate drepturile asupra copilului, spre deosebire de bunici, reclamantul a solicitat înapoierea imediată a lui D. şi nu un drept de vizită. Prin urmare, Curtea consideră că, în contextul foarte special al cauzei, reclamantul nu poate fi blamat pentru faptul că nu a cerut un drept de vizită după procedura provizorie. Curtea observă că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004, legislaţia naţională prevede în favoarea copilului dreptul de a avea contacte cu părinţii săi. În plus, această lege implementează un sistem de măsuri pentru prevenirea despărţirii unui copil de părinţii săi, precum şi pentru a asigura relaţiile dintre copil şi părinţii săi atunci când este dispusă o măsură de plasament.
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că pasivitatea autorităţilor se află la originea rupturii relaţiilor dintre copil şi tatăl său. Rezultă că, în cazul de faţă, nu putem spune că dreptul la respectarea vieţii de familie al reclamantului a fost protejat într-un mod efectiv, în ciuda aspiraţiilor legitime ale acestuia de a-şi vedea familia reunită, astfel cum prevede art. 8 din Convenţie.
Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI , HOTĂRÂREA din 26 mai 2009 în Cauza Amanalachioai împotriva României (Cererea nr. 4.023/04), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 26 octombrie 2009, extrase
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.