Curtea reaminteşte că, dacă art. 8 din convenţie încearcă în principal să apere individul împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el implică, de asemenea, şi unele obligaţii pozitive inerente “respectării” efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucură de o anume marjă de apreciere (Hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, alin. 49).
Fiind vorba de obligaţia statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenţă că art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35-36, alin. 90, şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A).
Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura şi anvergura acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la coerciţie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acelor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din convenţie. În ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporţionalitate între ele (Hotărârea Hokkanen mai sus citată, pag. 22, alin. 58).
În sfârşit, Curtea apreciază că obligaţiile pozitive impuse de art. 8 din convenţie statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (Convenţia de la Haga). Aceasta este cu atât mai valabil în cauza de faţă, deoarece statul pârât este şi el parte la acest instrument, al cărui articol 7 conţine o listă de măsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reîncredinţării imediate a copiilor.
Esenţial în analiza din prezenta cauză este dacă autorităţile naţionale au dispus măsuri rezonabile pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994 (Hotărârea Hokkanen, ibidem).
Curtea trebuie să stabilească dacă obligaţia autorităţilor de a dispune măsurile necesare în vederea executării ordonanţei din 14 decembrie 1994 a încetat în urma hotărârii de reîncredinţare din 28 mai 1998.
Curtea reaminteşte că în Hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24 februarie 1995 (seria A nr. 307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat că, deşi art. 8 nu face referire la o anumită procedură, este necesar totuşi “ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil şi să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8”:
“Rezultă (…) că trebuie stabilit, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze şi în special de gravitatea măsurilor ce urmează a fi luate, dacă părinţii au putut să aibă în procesul de decizie, considerat ca un întreg, un rol atât de important pentru a li se acorda protecţia cerută de interesele lor. În caz contrar, a existat o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie, iar încălcarea rezultată nu poate fi considerată «necesară» în sensul art. 8 (Hotărârea W. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987, seria A nr. 121-A, pag. 28 şi 29, alin. 62 şi 64).”
Ca un prim element, Curtea reţine că nici reclamanta şi nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenţi în momentul pronunţării deciziei din 28 mai 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, care nici măcar nu a fost comunicată reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, dată la care Guvernul pârât a transmis-o Curţii, reclamanta a luat cunoştinţă de hotărârea în discuţie. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost prezentă la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronunţarea hotărârii în cauză. Din documentele prezentate de Guvern reiese că, în ciuda dispoziţiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedură civilă român, reclamanta nu a fost citată la domiciliul său din Franţa, deşi acesta era cunoscut.
Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea apreciază că procedura care s-a finalizat prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nu îndeplinea cerinţele de procedură stipulate în art. 8 din convenţie. În consecinţă, nu se poate considera că decizia menţionată mai sus a exonerat Guvernul de obligaţiile pozitive care îi incumbă potrivit art. 8.
2. Cu privire la punerea în executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea părintească şi de a-i fi înapoiate minorele
Curtea trebuie deci să stabilească dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare şi adecvate pentru punerea în executare a ordonanţei din 14 decembrie 1994.
Într-o cauză de acest gen o măsură este apreciată ca fiind adecvată în funcţie de celeritatea cu care este pusă în aplicare. Într-adevăr, procedurile legate de exercitarea autorităţii părinteşti, inclusiv executarea hotărârilor pronunţate, necesită urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireparabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu ei. În speţă, acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât procedura iniţiată de reclamantă s-a finalizat printr-o ordonanţă preşedinţială. Or, esenţa unei asemenea acţiuni este de a apăra individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla scurgere a timpului.
Curtea arată că în Convenţia de la Haga se stipulează, în art. 11, că autorităţile judecătoreşti sau administrative sesizate trebuie să procedeze de urgenţă în vederea reîncredinţării minorului, orice lipsă de acţiune care durează mai mult de 6 săptămâni îndreptăţind statul solicitant să ceară explicaţii cu privire la motivele întârzierii.
În speţă, executorii judecătoreşti s-au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D.Z. în perioada decembrie 1994 decembrie 1995. Dacă primele tentative de executare au avut loc imediat după ordonanţa din 14 decembrie 1994, mai precis la 22 şi 27 decembrie 1994, Curtea nu poate spune acelaşi lucru despre tentativele ulterioare: a treia deplasare a executorilor nu a avut loc decât 4 luni mai târziu, la data de 10 mai 1995, iar a patra a avut loc la 4 decembrie 1995.
Curtea reţine că nu s-a dat nici o explicaţie satisfăcătoare pentru justificarea acestor întârzieri. De asemenea, îi este greu să înţeleagă motivarea Tribunalului Municipiului Bucureşti atunci când a hotărât suspendarea executării ordonanţei pe perioada 30 iunie-1 septembrie 1995.
În plus, Curtea constată lipsa totală de acţiune a autorităţilor române timp de mai mult de un an, adică începând cu decembrie 1995 şi până la 29 ianuarie 1997, dată la care a avut loc singura întâlnire între reclamantă şi copiii săi. În această privinţă Guvernul pârât nu a dat nici o explicaţie.
În rest, Curtea observă că autorităţile nu au luat nici o altă măsură pentru a crea condiţiile necesare în vederea executării ordonanţei în discuţie, fie că este vorba de măsuri coercitive împotriva lui D.Z. sau de măsuri pregătitoare în vederea reîncredinţării minorelor.
Dacă în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor, nu trebuie exclusă recurgerea la sancţiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.
Guvernul susţine că astfel de măsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la iniţiativa reclamantei. Or, aceasta nu ar fi întreprins nici un demers în acest sens. Ea ar fi putut mai ales să ceară conform art. 1075 din Codul civil obligarea la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 sau să depună la organele competente o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.
Curtea nu are sarcina de a examina dacă sistemul de drept intern permite adoptarea unor sancţiuni eficiente împotriva lui D.Z. Într-adevăr, îi revine fiecărui stat contractant sarcina de a adopta mijloace juridice adecvate şi suficiente pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incumbă în temeiul art. 8 din Convenţie. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente.
Ea observă în această privinţă faptul că neprezentarea lui D.Z. la Ministerul Justiţiei la 11 şi la 15 mai 1995, aşa cum fusese invitat să o facă, nu i-a atras nici un fel de consecinţă. De asemenea, autorităţile române nu au aplicat nici o sancţiune în urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor judecătoreşti. Mai mult, nu s-a luat nici o iniţiativă pentru aflarea locului în care se adăposteau minorele.
În legătură cu lipsa unei plângeri penale, necesară pentru declanşarea urmăririi penale împotriva lui D.Z., Curtea arată că într-o scrisoare din 23 decembrie 1994 reclamanta i-a relatat ministrului justiţiei că dorea să depună o plângere penală împotriva lui D.Z. şi, după ce a precizat motivele plângerii respective, i-a cerut să întreprindă cele necesare. Or, această scrisoare nu a fost soluţionată în nici un fel.
Curtea observă că art. 30 şi 38 din Legea de modificare a Legii pentru organizarea judecătorească prevăd că Parchetul îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, care are atribuţia de a da instrucţiuni procurorilor. În aceste condiţii, va considera ca neîntemeiat argumentul Guvernului pârât, conform căruia reclamanta nu a depus o plângere penală la organul competent.
De altfel, în măsura în care Guvernul îi reproşează reclamantei că nu a introdus o acţiune pentru stabilirea unor penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, Curtea apreciază că o astfel de acţiune nu poate trece drept suficientă, întrucât este vorba de o cale indirectă şi excepţională de executare. În plus, lipsa de acţiune a reclamantei nu putea exonera autorităţile de obligaţiile ce le reveneau ca deţinătoare ale autorităţii publice în materie de executare.
Mai mult, autorităţile nu au organizat nici un contact pregătitor între serviciile de autoritate tutelară, reclamantă şi minore şi nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Olsson citată mai sus, pag. 35-36, alin. 89-91). Astfel, serviciile de autoritate tutelară cărora art. 108 din Codul familiei le conferea totuşi suficiente competenţe în materie nu s-au întâlnit cu minorele decât cu ocazia procedurii de reîncredinţare a minorelor (alin. 44 de mai sus) şi s-au limitat la efectuarea de anchete pur descriptive.
Cu excepţia întâlnirii din 29 ianuarie 1997, nici o întâlnire între reclamantă şi minore nu a fost organizată de către autorităţi, deşi ea s-a deplasat în România de 8 ori în speranţa de a le vedea. Cât despre întâlnirea din 29 ianuarie 1997, care, subliniază Curtea, a avut loc la un an după introducerea prezentei plângeri în faţa Comisiei şi la 2 ani după ordonanţa din 14 decembrie 1994, ea nu a fost organizată, în opinia Curţii, în condiţii adecvate favorizării unei dezvoltări pozitive a relaţiilor dintre reclamantă şi fiicele sale. Întâlnirea s-a desfăşurat în incinta şcolii fetelor, la care tatăl lor era cadru didactic, şi în prezenţa unei delegaţii numeroase formate din profesori, funcţionari, diplomaţi, poliţişti, plus reclamanta şi avocatul său (alin. 70 de mai sus). La pregătirea acestei întâlniri nu a contribuit nici un asistent social sau psiholog. Întrevederea nu a durat decât câteva minute, luând sfârşit atunci când fetele, în mod evident deloc pregătite, s-au prefăcut că fug (alin. 71-72).
La 31 ianuarie 1997, imediat după eşecul acestei unice întâlniri, Ministerul român al Justiţiei, în calitatea sa de autoritate centrală, a dispus ca minorele să nu fie reîncredinţate, pe motiv că ele refuzau să locuiască împreună cu mama lor (alin. 73 de mai sus). Începând cu această dată nu a mai fost întreprins nici un demers pentru a încerca o apropiere între reclamantă şi fiicele sale.
Curtea observă în sfârşit că autorităţile nu au adoptat măsurile adecvate pentru asigurarea înapoierii minorelor reclamantei, prevăzute la art. 7 din Convenţia de la Haga.
Având în vedere cele de mai sus, cu toate că statul pârât beneficiază de o anumită marjă de apreciere în materie, Curtea concluzionează că autorităţile române nu au depus eforturi adecvate şi suficiente pentru a impune respectarea dreptului reclamantei de a-i fi înapoiate minorele, ignorând astfel dreptul la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 8.
Hotărârea din 25 ianuarie 2000 în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 8 ianuarie 2001
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.