Curtea constată faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul naţional în materia interceptărilor telefonice, în absenţa unei autorizaţii eliberate de procuror pe numele său, iar pe de altă parte vizează inexistenţa unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absenţa unei legi care să ofere suficiente garanţii împotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intră în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă” în sensul art. 8 § 1 citat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016-1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
În această privinţă, trebuie reamintit faptul că expresia “prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă şi la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului (Halford, citată mai sus, § 49; Aalmoes şi alţi 112, citată mai sus; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva intervenţiei arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanţele şi condiţiile în care abilitează autorităţile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone, citată anterior, § 67; Weber şi Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acţiuni nelegitime a unui funcţionar de rea-credinţă, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curţii în cauză sunt probabilitatea unei asemenea acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, citată mai sus, § 59; Aalmoes şi alţi 112, citată anterior).
Referitor la temeiul legal al ingerinţei
În speţă, dacă nu se contestă faptul că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, părţile nu sunt de acord în ceea ce priveşte temeiul său legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispoziţiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informaţii, considerată deja de Curte ca fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenţie în Cauza Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională.
Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de faţă. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curţii în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, ci la păstrarea şi utilizarea de către Serviciul Român de Informaţii a datelor obţinute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viaţa privată a domnului Rotaru, precum şi la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, citată mai sus, §§ 61-63).
Totuşi, trebuie constatat faptul că infracţiunea de contrabandă cu ţigări, de comiterea căreia era suspectat reclamantul, nu este enumerată în art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre acţiunile ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, care ar fi justificat, în opinia Guvernului, interceptarea comunicaţiilor sale: legea în cauză se referă în mod expres la infracţiunea de contrabandă cu materiale explozive sau radioactive, şi nu la contrabanda cu ţigări (paragraful 41 de mai sus). Numai o interpretare extensivă a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispoziţii drept un temei legal al ingerinţei, dacă sunt avute în vedere circumstanţele în care a avut loc contrabanda cu ţigări, şi anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, într-adevăr, capacitatea de apărare a ţării.
Presupunând că ingerinţa în viaţa privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru ca aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condiţiile prevăzute de legea naţională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale şi, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanţii pentru ca autorităţile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerinţe.
Asupra respectării cerinţelor prevăzute de lege în materia interceptării convorbirilor telefonice
Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauză prezintă similitudini cu Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerinţa în dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului viza şi apărarea siguranţei naţionale. În această materie, Curtea a admis că existenţa unor dispoziţii legale atribuind competenţe de supraveghere secretă a corespondenţei şi a telecomunicaţiilor, putea, într-o situaţie excepţională, să se dovedească necesară într-o societate democratică şi că legiuitorul naţional se bucura de o anumită putere discreţionară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 in fine).
Este adevărat că, în timp ce cauza Klass, citată mai sus, a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranţa naţională (Legea “G10”) cuprindea garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităţilor (a se vedea, în acelaşi sens, şi Weber şi Saravia, citată mai sus, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de faţă este vorba de aceeaşi situaţie. Într-adevăr, analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei române aplicabile şi a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicaţiilor sale reliefează absenţa unor garanţii adecvate, situaţie care este incompatibilă cu gradul minim de protecţie impus de preeminenţa dreptului într-o societate democratică.
Lipsa oricărui control a priori al autorizaţiilor date de procuror
Curtea a constatat deja că deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, în faţa unui organ jurisdicţional independent şi imparţial, singura cale de recurs prevăzută de lege împotriva unor astfel de decizii fiind contestaţia în faţa procurorului ierarhic superior (a se vedea, mutatis mutandis, Rupa împotriva României (dec.), 14 decembrie 2004, nr. 58.478/00).
Autorizaţia procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, aşadar, susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorităţi independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părţii în cauză; din lectura dispoziţiilor naţionale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în faţa unei instanţe (a se vedea, per a contrario, Kruslin , § 34).
Lipsa oricărui control a posteriori al temeiniciei interceptării din partea unei autorităţi independente şi imparţiale
O persoană ale cărei convorbiri au fost puse sub ascultare şi care a fost trimisă în judecată ca urmare a faptelor dezvăluite prin acest mijloc nu putea să beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptării convorbirilor sale din partea unei autorităţi judiciare independente şi imparţiale.
Articolul 911–5 din Codul de procedură penală nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanţei sesizate cu o acuzaţie penală documentaţia pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat şi, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, aşa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepţia sa de neconstituţionalitate a art. 911–5 din Codul de procedură penală (paragraful 22 de mai sus).
Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speţă, la o imposibilitate pentru instanţele sesizate cu acuzaţia penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizaţiei emise de parchet; astfel, aceste instanţe s-au limitat la a controla respectarea condiţiilor de formă în ceea ce priveşte interceptările propriu-zise, procesele-verbale şi transcrierile convorbirilor interceptate (paragrafele 28, 29, 35 şi 38 de mai sus).
În opinia Curţii, simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 in fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare şi ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului naţional nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă şi imparţială. Aşa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic şi, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoştinţată de existenţa unor astfel de măsuri secrete în privinţa sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancţiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autorităţile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (a se vedea, per a contrario, Klass citată mai sus, §§ 53 şi 55).
Lipsa garanţiilor referitoare la păstrarea caracterului intact şi complet al înregistrărilor şi distrugerea acestora
Legea nu obliga procurorul să precizeze în autorizaţie numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanţii pentru a păstra caracterul intact şi complet al înregistrărilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo citată mai sus, § 30 in fine; Kruslin citată mai sus, § 35). În speţă, este de necontestat faptul că parchetul a depus la dosarul instanţei unele transcrieri fragmentare ale conversaţiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare (paragrafele 29 şi 35 de mai sus). Acest aspect nu este, prin el însuşi, incompatibil cu cerinţele art. 8. Curtea poate admite că în anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar şi numai din punct de vedere practic, să se transcrie şi să se depună la dosarul unei cauze toate conversaţiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea încălca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieţii private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. În acest caz, persoanei interesate trebuie să i se ofere posibilitatea de a asculta înregistrările sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezultă necesitatea de a le păstra intacte până la sfârşitul procesului penal şi, de o manieră mai generală, de a depune la dosarul de urmărire penală probe pe care le apreciază pertinente pentru apărarea intereselor sale.
Legea nu cuprindea nici precizări referitoare la circumstanţele în care informaţiile obţinute prin intermediul ascultărilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann împotriva Elveţiei [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000-II; a se vedea, per a contrario, Klass citată mai sus, § 52).
Lipsa de independenţă a autorităţii care ar fi putut certifica realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor
Din motivarea încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din 5 februarie 1999 (paragraful 21 de mai sus) reiese că singura autoritate naţională care ar fi putut să certifice realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor, procedând la o comparare a vocilor, era Serviciul Român de Informaţii, adică tocmai autoritatea care era însărcinată să intercepteze convorbirile, să le transcrie şi să le certifice autenticitatea, autoritate a cărei independenţă şi imparţialitate puteau, din acest motiv, să fie puse la îndoială (a se vedea, mutatis mutandis, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, §§ 106, 4 mai 2001; McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 112, CEDO 2001 III; Ogur împotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92).
Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja – după exemplul unui obstacol de drept – persoanele care ar fi dorit să reclame eventuale abuzuri ale autorităţilor. În acest sens, Curtea consideră că, din moment ce există o îndoială în ceea ce priveşte realitatea sau fiabilitatea unei înregistrări, ar trebui să existe o posibilitate clară şi efectivă ca aceasta să fie supusă unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultările.
Noul cadru legislativ
Curtea constată că în prezent Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr.281/2003 și nr. 356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală , care impun ca operaţiunile de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizaţii motivate, dată de un judecător (paragrafele 45-46 de mai sus).
De asemenea, din observaţiile complementare ale Guvernului reiese că, de acum înainte, controlul fiabilităţii înregistrărilor este de competenţa Institutului Naţional de Expertiză Criminalistică, care acţionează sub autoritatea Ministerului Justiţiei şi ai cărui experţi au calitatea de funcţionar public, fiind complet independenţi faţă de autorităţile competente cu interceptarea sau transcrierea convorbirilor puse sub ascultare (paragraful 54 de mai sus).
Rezultă că aceste modificări legislative, pe care trebuie să le remarcăm, sunt mult ulterioare faptelor denunţate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat că, în pofida modificărilor aduse CPP prin legile nr. 281/2003 şi 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potenţiale ameninţări la adresa siguranţei naţionale par să poată fi dispuse în prezent şi de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituţional, sesizat de o instanţă naţională ce susţinea tocmai neconstituţionalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanţiilor prevăzute de CPP în materie de interceptare a comunicaţiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de CPP (paragraful 42 de mai sus).
În lumina circumstanţelor speţei, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție.
Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
În ceea ce priveşte faptul că instanţele naţionale au omis să se pronunţe în mod expres asupra unui temei de drept invocat de reclamant în legătură cu incompatibilitatea art. 911–5 din Codul de procedură penală cu art. 8 din Convenţie, Guvernul arată că această chestiune a fost soluţionată prin Decizia Curţii Constituţionale din 3 februarie 2000, care a respins excepţia de neconstituţionalitate a articolului prevăzut mai sus, pe motiv că acesta era compatibil cu Constituţia şi cu art. 8 din Convenţie. Or, din moment ce o astfel de decizie avea un caracter definitiv şi era obligatorie erga omes începând de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I (la data de 17 aprilie 2000), astfel cum reiese din Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, faptul că instanţele naţionale, în special Curtea Supremă de Justiţie, nu au revenit asupra dispoziţiilor sale nu era de natură să îl priveze pe reclamant de garanţiile asociate dreptului la un proces echitabil, mai exact dreptul de a prezenta argumente şi de a obţine un răspuns motivat pentru fiecare dintre ele.
Curtea constată că statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture – din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale. Simplul fapt că, în speţă, au ales calea sesizării Curţii Constituţionale – care să statueze asupra compatibilităţii legii cu dreptul intern, din care Convenţia face parte integrantă – şi că nu au soluţionat ele însele această chestiune, atunci când le era şi lor permis să o facă, nu ar putea atrage o încălcare a art. 6. Aceasta cu atât mai mult cu cât nici Convenţia, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument (mutatis mutandis, Syndicatul suedez al conductorilor de locomotive, Hotărârea din 6 februarie 1976, seria A nr. 20, § 50; Silver şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 25 martie 1983, seria A nr. 61, § 113).
Aşadar, Curtea nu ar putea subscrie la argumentul reclamantului conform căruia instanţele naţionale nu au analizat temeiul de drept ce viza incompatibilitatea legislaţiei naţionale cu art. 8 din Convenţie.
Asupra utilizării, de către instanţele naţionale, a transcrierilor convorbirilor telefonice interceptate
Curtea reliefează că nelegalitatea ascultărilor convorbirilor telefonice invocată de reclamant în faţa judecătorilor naţionali se raportează exclusiv la încălcarea prevederilor naţionale legale, ca urmare a lipsei autorizaţiei parchetului care să-l vizeze personal pe reclamant şi a transcrierii integrale a convorbirilor interceptate de serviciile speciale. Reclamantul nu a negat niciodată conţinutul înregistrărilor în litigiu şi nici nu le-a contestat autenticitatea, nici în faţa instanţelor naţionale (a se vedea, per a contrario, Schenk § 47) şi nici măcar în faţa Curţii. Dacă ar fi acţionat astfel, s-ar fi putut pune o întrebare distinctă din perspectiva art. 6 sau 13 din Convenţie, în măsura în care, aşa cum reiese din motivarea Încheierii de şedinţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din data de 5 februarie 1999, singura autoritate naţională care ar fi putut atesta realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor era chiar cea însărcinată să intercepteze convorbirile, să le redea în scris şi să le certifice autenticitatea şi ale cărei independenţă şi imparţialitate puteau fi puse la îndoială din acest motiv (mutatis mutandis, Rotaru, §§ 67-73; Schenk, § 77; Khan, § 38).
În cele din urmă, Curtea constată că, în materie de probaţiune, dreptul procesual român prevede că probele nu au valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, forţa lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor în ceea ce priveşte ansamblul probelor administrate, fără să existe, aşadar, prezumţia de preeminenţă a unei probe faţă de alta (paragraful 39 de mai sus). Ea consideră că în cauza de faţă trebuie acordată importanţă faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk citată mai sus, §§ 47 şi 48; Turquin împotriva Franţei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002]. Într-adevăr, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi instanţele superioare au coroborat înregistrările cu alte mijloace de probă, precum declaraţiile coinculpaţilor, mărturiile agenţilor însărcinaţi cu securitatea aeroportului Otopeni şi procesele-verbale de confruntare, de reconstituire şi de percheziţie, elemente printre care înregistrările litigioase au contat, desigur, la luarea deciziei judecătorilor naţionali de a-l condamna pe reclamant, însă fără ca ele să fi constituit elementul unic ce le-a creat convingerea intimă cu privire la vinovăţia acestuia (paragrafele 26 şi 37 de mai sus).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naţionali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil şi, aşadar, nu a încălcat art. 6 § 1 ( § 111) .
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECŢIA A III-A HOTĂRÂREA din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr. 71.525/01) , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 05/12/2007
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.