Reclamantul a susţinut că nu există un temei legal pentru un astfel de amestec în legislaţia elveţiană. Mai precis, el a afirmat că guvernul nu putea invoca secţiunile 66-72 din Codul federal de procedură penală ca bază pentru măsura luată, de vreme ce nu a probat în nici un fel că ar fi declanşat proceduri pena1e împotriva unui terţ sau că ar fi respectat prevederile din lege. În acest sens, reclamantul a afirmat că argumentul invocat de guvern, potrivit căruia documentele respective nu ar mai exista, este lipsit de credibilitate. Raportul comisiei parlamentare de anchetă care s-a ocupat de problema „indexului fişelor” a arătat că s-au păstrat liste ale înregistrărilor telefonice ordonate de Biroul Procurorului Federal şi executate de Oficiul Poştei, Telecomunicaţiilor şi Telegrafului. De asemenea, Curtea Federală a păstrat registre cuprinzând autorizaţiile emise de Preşedintele Curţii. În plus, guvernul nu poate susţine că o salariată a ambasadei sovietice la Berna a fost pusă sub urmărire decât dacă dovedeşte acest lucru. În sfârşit, faptul că înregistrarea nu a fost distrusă „la terminarea procedurilor” (secţiunea 66 [1 ter] din Codul federal de procedură penală) arată că nu au avut loc cercetări în sensul prevăzut de secţiunea 66 şi următoarele.
Reclamantul a susţinut că toate liniile telefonice ale fostei ambasade sovietice la Berna au fost sistematic supravegheate, fără ca o anume persoană să fie suspectată de a fi comis o infracţiune şi fără respectarea procedurilor prevăzute de lege. El a afirmat că această constatare a fost confirmată de faptul că, pe durata procedurilor în faţa justiţiei elveţiene, autorităţile au invocat în mod expres termenul „contraspionaj”. În plus, investigaţiile comisiei parlamentare de anchetă în cazul „indexului fişelor” au arătat că poliţia federală, a supravegheat cetăţenii, decenii de-a rândul, fără a avea un mandat emis de o instanţă. Secţiunea 17 (3) din Codul federal de procedură penală <nu putea servi drept bază pentru o astfel de practică a poliţiei politice (§ 47).
Curtea atrage atenţia asupra jurisprudenţei sale, potrivit căreia expresia „prevăzută de lege” implică nu numai ca o măsură disputată să aibă bază legală în legislaţia internă, ci şi ca legea respectivă să fie accesibilă persoanelor, iar efectele sale să fie previzibile (vezi hotărârea Kopp § 55) .
i) Dacă a existat un temei legal în legislaţia elveţiană
În cazul de faţă, Curtea nu consideră necesar să stabilească dacă a existat un temei legal pentru interceptarea convorbirii telefonice din 12 octombrie 1981. Chiar dacă acest temei a existat, el nu a îndeplinit una dintre exigenţele expresiei „prevăzută de lege”, şi anume previzibilitatea (§ 54).
(ii) Calitatea legii
Curtea reiterează că formula „prevăzută de lege” impune condiţii care depăşesc existenţa unei baze legale în legislaţia internă, cerând ca baza legală să fie „accesibilă” şi „previzibilă” (§ 55).
Conform jurisprudenţei Curţii, o normă legală este „previzibilă” dacă este redactată cu suficientă precizie pentru ca orice persoană – eventual cu ajutorul unor sfaturi – să îşi poată adapta comportamentul (vezi hotărârea Malone versus Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord din 2 august 1984 .. .). Cu privire la măsurile de supraveghere secretă, Curtea a subliniat importanţa acestui concept în următorii termeni:
“Curtea reaminteşte că expresia «prevăzută de lege» nu se referă numai la prevederile legii naţionale, ci şi la calitatea acestora, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului, menţionat expres în preambulul Convenţiei… . Din obiectul şi scopul articolului 8 al Convenţiei reiese că cerinţa «prevăzută de lege» implică un anumit grad de protecţie pe care legea naţională trebuie să o ofere persoanelor împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice în exerciţiul drepturilor garantate. În special acolo unde puterea executivului se exercită în secret, riscul arbitrariului este evident… .
… Întrucât, în practică, supravegherea secretă a comunicaţiilor nu face obiectul controlului public, o putere discreţionară fără limite conferită executivului ar veni în contradicţie cu principiile statului de drept. Prin urmare, legea trebuie să indice cu suficientă claritate întinderea puterii discreţionare şi modul în care poate fi exercitată pentru urmărirea scopului legitim, dar şi pentru a asigura protecţia adecvată a drepturilor individuale faţă de amestecurile arbitrare”.
Curtea a mai declarat că “înregistrările sau alte forme de interceptare a convorbirilor telefonice constituie un amestec serios cu viaţa privată şi corespondenţa şi deci trebuie să se bazeze pe o «lege» extrem de precisă. Este esenţial ca regulile să fie clare şi detaliate, cu atât mai mult cu cât tehnologia utilizată devine din ce în ce mai sofisticată” (vezi hotărârea Kopp § 72) .
Aşadar, în cazul de faţă, trebuie examinată „calitatea” prevederilor legale.
Curtea subliniază mai întâi că articolul 1 din Decretul Consiliului Federal din 29 aprilie 1958, referitor la Serviciul de poliţie de pe lângă Biroul Procurorului Federal, care prevede că politia federală „va furniza servicii de investigaţii şi culegere de informaţii în interesul siguranţei interne şi externe a Confederaţiei”, inclusiv măsuri de „supraveghere”, nu conţine nici o indicaţie privind persoanele vizate, circumstanţele în care aceste măsuri ar putea fi luate, mijloacele ce vor fi folosite sau procedurile care trebuie respectate. Prin urmare, această regulă nu poate fi socotită suficient de clară şi de detaliată pentru a asigura protecţia necesară împotriva amestecului autorităţilor cu dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi a corespondentei (§ 58).
Curtea consideră că această constatare se aplică şi în cazul secţiunii 17 (3) din Codul federal de procedură penală, redactată în termeni similari.
În privinţa celorlalte prevederi din Codul federal de procedură penală, Curtea observă că secţiunea 66 defineşte categoriile de persoane ale căror convorbiri telefonice pot fi înregistrate pe baza unei dispoziţii judecătoreşti, precum şi circumstanţele în care se poate recurge la măsura supravegherii. În plus, secţiunile 66 bis şi următoarele precizează procedurile ce trebuie urmate; astfel, aplicarea măsurii este limitată în timp şi supusă controlului unui judecător independent, în cazul de faţă, Preşedintele Curţii Federale – Secţia penală.
Obiectivul principal al Codului federal de procedură penală este supravegherea persoanelor suspecte sau acuzate de a fi comis o infracţiune foarte gravă – secţiunea 66 (1) din Cod – sau a unor terţi bănuiţi a primi sau transmite informaţii unor astfel de: persoane – secţiunea 66 (1 bis) din Cod. Însă legea nu reglementează în detaliu cazul persoanelor supravegheate „fortuit” ca „participante necesare” într-o convorbire telefonică înregistrată de autorităţi pe baza respectivelor prevederi legale (§ 60).
Curtea trage concluzia că amestecul în drepturile reclamantului nu poate fi considerat ca fiind „prevăzut de lege”, deoarece legea elveţiană nu precizează suficient de clar limitele şi condiţiile exercitării competenţelor autorităţilor în acest domeniu.
În consecinţă, articolul 8 din Convenţie a fost încălcat prin înregistrarea telefonului primit de reclamant pe 12 octombrie 1996 de la o persoană angajată la fosta ambasadă sovietică din Berna (§ 62).
ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE ÎN LEGĂTURĂ CU ÎNTOCMIREA FIŞEI ŞI CONSERVAREA FIŞEI
Reclamantul s-a plâns că întocmirea fişei după interceptarea telefonului primit de la o persoană de la fosta ambasadă sovietică la Berna şi stocarea în indexul fişelor Confederaţiei au reprezentat o încălcare a articolului 8 din Convenţie.
A. Aplicabilitatea articolului 8
Curtea reaminteşte că stocarea datelor privind „viaţa privată” a unei persoane intră sub incidenta art. 8 § 1 (arrêt Leander c. Suède du 26 mars 1987, série A n° 116, p. 22, § 48).
În acest sens, Curtea subliniază că expresia „viaţă privată” nu trebuie interpretată restrictiv. În particular, respectarea, vieţii private cuprinde dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte persoane; mai mult, nu există – în principiu motive pentru a exclude din această interpretare a noţiunii de „viaţă privată” activităţile de natură profesională sau de afaceri (arrêts Niemietz c. Allemagne du 16 décembre 1992, série A n° 251-B, pp. 33-34, § 29, et Halford , pp. 1015-1016, § 42) (§65).
Această interpretare largă corespunde dispoziţiilor Convenţiei europene din 28 ianuarie 1981 pentru protejarea persoanelor sub aspectul procesării automate a datelor personale, în vigoare de la 1 octombrie 1985, al cărei scop este „de a asigura pe teritoriul fiecărei Părţi, pentru fiecare persoană .. respectarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, îndeosebi a dreptului la viață privată, în privinţa procesării automate a datelor personale” (articolul 1), datele personale fiind definite ca „orice informaţie referitoare la o persoană identificată sau identificabilă” (articolul 2).
B. Respectarea articolului 8
1. Dacă a existat un amestec
Guvernul a susţinut că problema existentei unui amestec în sensul articolului 8 rămâne deschisă, deoarece „fişa nu cuprindea informaţii delicate cu privire la viaţa privată a reclamantului”, acesta „nu a fost afectat în nici un fel de întocmirea şi stocarea fişei” şi „foarte probabil, [fişa] nu a fost niciodată consultată de un terţ” (§68).
Curtea reiterează că stocarea, de către autorităţi, a unor date privind viaţa privată a unei persoane echivalează cu un amestec în sensul articolului 8. Folosirea ulterioară a informaţiilor stocate nu influenţează prima constatare (vezi mutatis mutandis, hotărârile Leander … şi Kopp …) (§69).
În cazul de faţă, Curtea constată că o fişă cuprinzând date ce privesc viaţa privată a reclamantului a fost creată de Biroul Procurorului General şi stocată în indexul Confederaţiei. Curtea precizează că nu este menirea ei să aprecieze dacă informaţiile din fişă erau sau nu delicate şi nici dacă reclamantul a fost sau nu afectat în vreun fel. Pentru Curte este suficient să constate ca autorităţile publice au stocat date privind viaţa privată a unei persoane şi că, în cazul de faţă, întocmirea şi stocarea fişei în discuţie echivalează cu un amestec, în înţelesul articolul nr. 8, în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private (§70).
2. Justificarea amestecului
Un astfel de amestec încalcă articolul 8, cu excepţia situaţiei în care „este prevăzut de lege”, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 şi, în plus, este „necesar într-o societate democratică” pentru atingerea acelor scopuri.
A fost amestecul „în conformitate cu legea” ?
Reclamantul a precizat că autorităţile nu au respectat reglementările în vigoare, deoarece secţiunea 66 (1 ter) din Codul federal de procedură penală şi secţiunea 414 din Directiva din 16 martie 1981 stipulau că înregistrările care nu aveau legătură cu cercetarea trebuiau distruse.
În sfârşit, el a subliniat că legislaţia adoptată la începutul anilor ’90, după ce aşa-numita „afacere a, indexului fişelor” a devenit publică, nu prevede posibilitatea recurgerii la proceduri judiciare pentru a obţine distrugerea fişei. Astfel, conform Decretului federal din 9 octombrie 1992 cu privire la consultarea documentelor Biroului Procurorului Federal şi Ordinului Consiliului Federal din 20 ianuarie 1993 cu privire la consultarea acelor documente, fişele au fost stocate în Arhiva Federală şi singurul lucru pe care o persoană putea să-l facă era să obţină modificarea conţinutului fişei dacă nu era de acord cu datele înscrise (§72).
Guvernul a susţinut că legislaţia elveţiană este suficient de accesibilă şi previzibilă, având în vedere „natura specială a măsurilor secrete în domeniul siguranţei naţionale” (§74).
Guvernul a afirmat că, înainte de 1990, măsurile contestate se bazau, în principal pe secţiunea 17 (3) din Codul federal de procedură penală şi pe articolul 1 din Decretul Consiliului Federal din 29 aprilie 1958 cu privire la, Serviciul de poliţie al Biroului Procurorului Federal, prevederi cărora li s-a dat formă concretă prin Directiva Consiliului Federal din 16 martie 1981, aplicabilă procesării datelor personale în cadrul administraţiei federale. Guvernul a evidenţiat că acea directivă a fost publicată Feuille fédérale (FF 1981, I, p. 1314).
Conservarea fişei
Curtea consideră că este greu de crezut că stocarea unei fişe ce nu a fost întocmită „potrivit legii” ar putea corespunde acestei cerinţe.
În plus, Curtea ia notă că legislaţia elveţiană, atât înainte, cât şi după 1990, preciza în mod expres că datele care „nu mai erau necesare” sau care „nu mai serveau unui scop” trebuiau distruse (secţiunea 66 – 1 ter. – din Codul federal de procedură penală, secţiunea 414 din Directiva Consiliului Federal din 16 martie 1981 şi articolul 7 din Decretul federal dip.9 octombrie 1992 privind consultarea documentelor Biroului Procurorului Federal).
În cazul de faţă, autorităţile nu au distrus informaţiile stocate atunci când a devenit evident că nu se pregătea nici o infracţiune, după cum a constatat Curtea Federală în hotărârea sa din 14 septembrie 1994 (§78).
Pentru aceste motive, stocarea fişei reclamantului nu este „prevăzută de lege” în sensul articolului 8 § 2 din Convenţie.
Curtea conchide că atât întocmirea fişei de către Biroul Procurorului Federal, cât şi stocarea ei în indexul Confederaţiei constituie amestecuri în viaţa privată a reclamantului şi nu pot fi considerate a fi „prevăzute de lege”, de vreme ce legislaţia elveţiană nu indică suficient de clar aria şi condiţiile de exercitare ale acestor atribuţii discreţionare. Prin urmare, articolul 8 din Convenţie a fost încălcat (§ 80).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, AMANN vs ELVEŢIA (Requête n° 27798/95) 16 februarie 2000
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.