A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

VICTIMĂ, REGISTRU SECRET, VIAŢA PRIVATĂ, INFORMAŢII , SIGURANŢA NAŢIONALĂ

În ceea ce priveşte noţiunea de victimă, Curtea reaminteşte că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă că este victimă a unei încălcări, generată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, § 34). De altfel, “o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a pierde calitatea de «victimă», decât în situaţia în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau implicit, iar apoi au reparat încălcarea convenţiei” (Hotărârea Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, pag. 846, § 36, şi Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, §44, CEDO 1999-VI).

În speţă,  Curtea observă că reclamantul critică deţinerea unui registru secret conţinând date care îl privesc, a cărui existenţă a fost dezvăluită în mod public în cursul unei proceduri judiciare. Din acest motiv reclamantul se poate pretinde victimă a unei încălcări a convenţiei.

Chiar acceptând ideea că într-o anumită măsură reclamantul a obţinut prin această hotărâre o reparaţie în ceea ce priveşte informaţiile false din fişierul său, Curtea apreciază că această reparaţie nu este decât parţială şi că, în orice caz, ea este insuficientă, în sensul jurisprudenţei sale, pentru pierderea calităţii de victimă. În afara considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victimă ce izvorăşte din deţinerea unui fişier secret, Curtea a avut în vedere şi alte elemente importante.

În ceea ce priveşte Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999, invocată de Guvern, Curtea apreciază, având în vedere circumstanţele prezentei cauze, că această lege nu este aplicabilă (§ 71 de mai jos).

Curtea concluzionează că reclamantul se poate pretinde “victimă” în sensul art. 34 din convenţie şi, în consecinţă, respinge excepţia invocată de Guvern.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie

Curtea reaminteşte că art. 8 alin. 1 din convenţie este aplicabil atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret şi comunicarea datelor privind “viaţa privată” a unei persoane (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 22, § 48).

Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii săi; în plus nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de “viaţă privată” (hotărârile Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 33, alin. 29, şi Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015-1016, §§ 42-46).

Curtea a subliniat deja concordanţa dintre această interpretare extensivă şi Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor faţă de procesarea datelor cu caracter personal, intrată în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop “protejarea (…) oricărei persoane fizice (…), respectarea (…) în special a dreptului la viaţă privată, faţă de procesarea datelor cu caracter personal” (art. 1), acestea fiind definite la art. 2 ca “orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă” [Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, § 65, CEDO 2000-…].

În plus unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane.

În consecinţă, art. 8 din convenţie este aplicabil.

B. Cu privire la respectarea exigenţelor art. 8

Curtea reaminteşte că atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viaţa privată a unui individ, cât şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie (hotărârile Leander împotriva Suediei citată mai sus, pag. 22, alin. 48, Kopp împotriva Suediei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 540, alin. 53, şi Amann împotriva Suediei citată mai sus, §§ 69 şi 80).

Atât înregistrarea acestor date, cât şi folosirea lor, însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea să le conteste, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie.

2. Justificarea încălcării

Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia “prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă (a se vedea Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, § 50).

În cauza de faţă Curtea constată că art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990, invocat de Guvern ca temei al măsurii incriminate, permite oricărei persoane să facă dovada că răspunde cerinţelor necesare în vederea recunoaşterii anumitor drepturi, fie prin documente oficiale eliberate de autorităţile competente, fie prin orice element cu valoare de probă. Nu există totuşi o anumită reglementare cu privire la modalitatea în care poate fi obţinută o astfel de probă şi nici nu se acordă competenţe Serviciului Român de Informaţii de a culege, păstra şi comunica date privind viaţa privată.

Curtea trebuie deci să verifice dacă Legea nr.14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S.R.I., invocată de altfel şi de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menţionată autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze şi să folosească informaţii care vizează securitatea naţională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanţa pentru securitatea naţională a datelor deţinute despre reclamant. Cu toate acestea, reaminteşte că în primul rând autorităţile naţionale şi mai ales instanţele sunt chemate să interpreteze şi să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei mai sus citată, pag. 541, § 59) şi constată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat legalitatea deţinerii de către S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranţă.

Acesta este motivul pentru care Curtea concluzionează că arhivarea unor date cu privire la viaţa privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern.

Curtea apreciază că şi cerinţa accesibilităţii legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992.

În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii, Curtea reaminteşte că o normă este “previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, § 56):

“Curtea reaminteşte că sintagma «prevăzută de lege» nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi calitatea «legii»; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei (…). Înseamnă – şi aceasta reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (…). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate îşi exercită în secret atribuţiile (…).

(…) Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, «legea» contravine principiului preeminenţei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului.”

Pentru a se determina “calitatea” dispoziţiilor legale invocate în cauză, trebuie analizat în ce măsură dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate să arhiveze şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.

Curtea constată că art. 8 din Legea nr.14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională.

Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor.

Art. 45 dispune că S.R.I. va prelua în păstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de informaţii care au avut competenţe pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului.

Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute.

Curtea observă, de asemenea, că, deşi art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autorităţile competente să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit.

Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa naţională, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, §§ 49-50).

Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puţin şi în ultimă instanţă – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, pag. 25-26, § 55).

În cauza de faţă Curtea reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.

Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor.

Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri “prevăzute de lege”, ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau “necesare într-o societate democratică”.

În consecinţă, a existat o încălcare a art. 8.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenție.

Interpretând art. 13 în lumina propriei jurisprudenţe, Curtea a stabilit că doar pentru cererile ce pot fi considerate “întemeiate” din punct de vedere al convenţiei este necesară existenţa unui remediu în dreptul intern (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Cakici împotriva Turciei [GC] nr. 23657/94, § 112, CEDO 1999-IV). Art. 13 solicită ca în fiecare ţară să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei “autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie “efectivă” atât din punct de vedere al reglementării, cât şi al rezultatului practic (Hotărârea Wille împotriva Liechtenstein [GC]m nr. 28396/95, § 75, CEDO 1999-III).

Curtea constată că cererea reclamantului privind deţinerea de date privind viaţa personală, în scop de arhivare şi utilizare, cu încălcarea art. 8 din convenţie, are fără îndoială un caracter întemeiat. Reclamantul trebuia deci să beneficieze de o cale de atac internă efectivă în sensul art. 13 din convenţie.

“Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag. 30, § 67).

În plus, atunci când este vorba despre un sistem secret de supraveghere, un mecanism obiectiv de control poate fi suficient atâta timp cât măsurile rămân secrete. Persoana trebuie să aibă la îndemână o cale de atac numai atunci când măsurile au fost făcute publice (Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, pag. 31, §§ 70-71).

În cauză,  Guvernul a susţinut că reclamantul putea introduce o acţiune întemeiată pe art. 54 din Decretul nr.31/1954. Curtea apreciază că această apărare nu poate fi reţinută.

În primul rând, Curtea constată că art. 54 din decret deschide calea unei acţiuni în justiţie cu caracter general, care are ca scop apărarea drepturilor nepatrimoniale încălcate. Or, Curtea de Apel Bucureşti a arătat în Hotărârea din 25 noiembrie 1997 că S.R.I. era abilitat de lege să deţină informaţii cu privire la reclamant, provenite din dosarele fostelor servicii de informaţii.

În al doilea rând, Guvernul nu a putut prezenta Curţii vreo hotărâre pronunţată în dreptul intern care să constituie jurisprudenţă în materie. El nu a demonstrat deci că o astfel de cale de atac ar fi fost efectivă. Prin urmare, excepţia preliminară invocată de Guvern va fi respinsă.

În ceea ce priveşte mecanismul creat prin Legea nr.187/1999 , presupunând că s-ar fi înfiinţat consiliul prevăzut, Curtea constată că nici dispoziţiile invocate de Guvernul pârât şi nici vreo altă prevedere a acestei legi nu permit contestarea deţinerii de către agenţii de stat a datelor cu privire la viaţa particulară a unei persoane sau contestarea veridicităţii acestor informaţii. Sistemul de control instituit de art. 15 şi 16 nu vizează decât divulgarea de informaţii cu privire la identitatea unor colaboratori şi agenţi ai Securităţii.

Alte informaţii cu privire la alte dispoziţii din dreptul român care să permită contestarea deţinerii de către serviciile de informaţii a unor date referitoare la viaţa privată a reclamantului sau contestarea veridicităţii acestor informaţii nu au fost furnizate Curţii.

Prin urmare, Curtea constată că reclamantul a fost victima încălcării art. 13.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie

Curtea observă că, pe lângă aspectele referitoare la absenţa unei căi de atac care să permită soluţionarea cererii de modificare sau distrugere a fişierului conţinând datele personale ale reclamantului, acesta se plânge şi de faptul că, deşi a solicitat despăgubiri civile şi restituirea cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la aceste capete de cerere.

Nu există nici un dubiu asupra caracterului civil, în sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a despăgubirilor civile şi cheltuielilor de judecată, iar Curtea de Apel Bucureşti era competentă să se pronunţe cu privire la acestea (Hotărârea Robins împotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997, Culegere 1997-V, pag. 1809, alin. 29).

Prin urmare, Curtea apreciază că omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina această cerere a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, alin. 30).

A existat deci şi o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie (79).

Hotărâre din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  19 din 11 ianuarie 2001

Leave a Reply