INTERPRETAREA DREPTULUI UNIUNII. CONSECINȚE JURIDICE. PRINCIPIUL SUPREMAȚIEI DREPTUL LA PROTECȚIE JURISDICȚIONALĂ EFECTIVĂ ȘI DREPTUL FUNDAMENTAL LA UN PROCES ECHITABIL. PRINCIPIUL INDEPENDENȚEI JUDECĂTORILOR. DREPTUL LA O INSTANȚĂ JUDECĂTOREASCĂ CONSTITUITĂ ÎN PREALABIL PRIN LEGE. COMPUNEREA UNEI INSTANȚE ȘI LA ECHILIBRUL DINTRE DREPTUL LA O INSTANȚĂ CONSTITUITĂ PRIN LEGE ȘI PRINCIPIUL SECURITĂȚII JURIDICE

Hotărârea pronunțată în data de 21 decembrie 2021 [1]de Curtea de Justiție a Uniunii Europene  a generat dezbateri în spațiul ipublic cu privire la impactul acesteia asupra Curții Constituționale a României[2].

Anterior,  Prin Decizia nr.685/2018, Curtea Constituțională  s-a pronunțat asupra unui conflict juridic de natură constituțională care a vizat nelegala compunere a Completurilor de 5 judecători organizate la nivelul Înalta Curți de Casație și Justiție. Constatând că acestea au fost nelegal constituite, Curtea a stabilit conduita constituțională de urmat, conduită ce se regăsește în art. 503 alin. (2) pct. 1 C. pr. civ. , potrivit căruia hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când au fost date de o instanță cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și art. 426 lit. d) C. pr. pen. , conform căruia se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive, atunci când instanța nu a fost compusă potrivit legii

Prin Decizia nr.417/2019, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra unui conflict juridic de natură constituțională care a vizat neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Constatând că acestea, contrar legii, nu au fost constituite, Curtea a stabilit conduita constituțională de urmat, conduită ce se regăsește în art. 421 pct. 2 lit. b) C. pr. pen., conform căruia atunci când există cazul de nulitate absolută referitor la necompetență, instanța apel dispune rejudecarea de către instanța competentă, respectiv, în cazul analizat, de completurile specializate.

Prin Decizia nr.51/2016, Curtea a constatat neconstituționalitatea sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., ceea ce înseamnă că mandatul de supraveghere tehnică poate fi pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen., precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) C. pr. pen..

Prin Decizia nr.26/2019, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra unui conflict juridic de natură constituțională care a vizat încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a unor protocoale de colaborare. Constatând că acestea nu puteau fi încheiate între cele două autorități publice, Curtea a stabilit conduita constituțională de urmat, conduită ce se regăsește în pct.3 al dispozitivului deciziei, respectiv „Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, și vor dispune măsurile legale corespunzătoare”.

Problema adusă în fața CJUE[3] este aceea dacă principiul independenței judecătorilor și principiul securității raporturilor juridice se opun stabilirii unor efecte obligatorii ale Deciziei nr. 685/2018 a Curții Constituționale asupra hotărârilor rămase definitive la data adoptării acestei decizii în lipsa unor motive serioase care să pună la îndoială respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele respective.

Din decizia Curții Constituționale reiese că în discuție este interpretarea art. 47 al doilea paragraf din cartă în raport nu numai cu dreptul la o „instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege”, ci și cu alte elemente ale dreptului la un proces echitabil, precum cerințele de independență și de imparțialitate, în special în ceea ce privește „imparțialitatea subiectivă” a judecătorilor

 În temeiul art.  52 alin.  (3) din cartă, prima teză a art.  47 al doilea paragraf din aceasta trebuie interpretată în conformitate cu înțelesul și cu întinderea drepturilor consacrate la art.  6 § 1 CEDO. Scopul este acela de a asigura că nivelul de protecție nu încalcă standardul CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (§136 din hotărâre)[4].

Expresia „instituită de lege” reflectă principiul statului de drept,  fiind strâns legată de cerințele de independență și de imparțialitate ale puterii judecătorești.  Ea privește nu doar temeiul juridic al existenței instanței judecătorești, ci și compunerea completului în fiecare cauză (§138)[5]

CEDO a precizat că garanția unei instanțe instituite în prealabil de lege urmărește să se evite ca organizarea sistemului judiciar să fie lăsată la discreția executivului

  Există însă principiul subsidiarității. CEDO a recunoscut că, ținând seama de importantele interese opuse aflate în joc (precum securitatea juridică și principiul inamovibilității judecătorilor) și de implicațiile potențiale ale constatării unei încălcări, dreptul la o instanță instituită de lege în temeiul articolului 6 paragraful 1 din CEDO nu ar trebui interpretat într‑un mod prea extensiv [6]    Aceasta implică faptul că nu orice încălcare a dreptului intern ar constitui o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din CEDO: pentru a aprecia dacă neregulile sunt de o asemenea gravitate încât să implice o încălcare a dreptului la o instanță instituită de lege, CEDO a conceput un „criteriu‑prag” întemeiat pe caracterul vădit al încălcării , pe incidența unei asemenea încălcări asupra scopului acestui drept, pentru a se evita o ingerință nejustificată în puterea judecătorească și a se proteja statul de drept și separarea puterilor,   și ținând seama totodată de aprecierea efectuată de instanțele naționale cu privire la consecințele juridice ale încălcării[7].

 În ceea ce privește desemnarea (pretins deficitară) a unui judecător la Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene, CJUE a statuat că o neregularitate săvârșită cu ocazia numirii judecătorilor determină încălcarea art. 47 al doilea paragraf prima teză din cartă, „cu precădere atunci când această neregularitate este de o asemenea natură și gravitate încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special executivul, să poată exercita o putere discreționară nejustificată care să pună în pericol integritatea rezultatului la care conduce procesul de numire și să semene astfel în percepția justițiabililor o îndoială legitimă în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului sau a judecătorilor avuți în vedere”[8]. (subl. ns. -D. C. ) Curtea a precizat că acesta ar fi cazul „atunci când sunt implicate norme fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea acestui sistem judiciar”( §141).

Problema compunerii completurilor de judecată, precum și cea a căilor de atac disponibile în cazul încălcării normelor naționale în materie (astfel cum au fost interpretate de instanțele naționale, inclusiv de Curtea Constituțională) nu sunt reglementate de dreptul Uniunii. În ceea ce privește situațiile care nu sunt reglementate în întregime de dreptul Uniunii, statele membre își mențin marja de apreciere. Standardul lor de protecție a drepturilor fundamentale pretins mai ridicat sau diferit, a cărui identificare intră în sarcina instanțelor naționale, este admisibil în temeiul articolului 53 din cartă, în special în ceea ce privește chestiuni care nu sunt reglementate în întregime de dreptul Uniunii ,  se arată în hotărâre (§148).

Articolul 47 din Carta UE[9] reglementează Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil . Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.

Deși în contexte de fond și de procedură ușor diferite, problema principală care stă la baza celor două cereri de decizie preliminară este dacă Decizia nr. 685/2018, ca urmare a impactului său asupra unor hotărâri definitive ale Î. C. C. J.  și asupra compunerii unor completuri de judecată din cadrul acestei instanțe, este (in)compatibilă cu dreptul Uniunii (§ 132 al hotărârii).

Împrejurarea că decizia Curții Constituționale intră în domeniul de aplicare al Deciziei MCV implică faptul că  aceasta ar trebui considerată în același timp un exemplu de punere în aplicare a Deciziei M. C. V.  și, așadar, a dreptului Uniunii în sensul art. 51 alin. (1) din cartă. Prin urmare, art.  47 al doilea paragraf din cartă devine aplicabil drept criteriu. Funcția sa nu este neapărat aceea de a fi izvorul oricăror drepturi subiective ale justițiabililor, ci mai degrabă criteriul general al corectitudinii punerii în aplicare la nivel național a obligațiilor Uniunii. Având în vedere cele ce precedă, articolul 47 din cartă constituie dispoziția cea mai pertinentă și mai concretă pentru ca Curtea să ofere instanței de trimitere un răspuns util la întrebările adresate ( § 47 din hotărâre).

Caracterul sistemic și impactul deciziilor unei curți constituționale, care sunt de aplicabilitate generală și pot modifica în mod substanțial mediul legislativ, fac ca aceste decizii să se confunde, din punctul de vedere al efectelor lor, cu măsurile legiuitorului sau ale altor actori care dispun de competențe normative (§ 84 din hotărâre).

Aplicarea standardelor naționale de protecție a drepturilor fundamentale nu trebuie să fie de natură să compromită nivelul de protecție garantat de cartă. În plus, ca cerință prealabilă și destul de evidentă, am adăuga că norma sau decizia națională trebuie să contribuie în mod rezonabil și efectiv la protecția drepturilor fundamentale la nivel național, astfel cum sunt interpretate în mod corespunzător de standardul național de protecție aplicabil,  se arată în hotărâre (§149)

Situația este, prin urmare, aceeași în ceea ce privește consecințele asociate unei asemenea încălcări. A permite criterii diferite sau mai ridicate în termeni de definire a dreptului sau a principiului include, în mod logic, și recunoașterea posibilității de a găsi un echilibru adecvat la nivel național între considerații legate de dreptul la o instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege, pe de o parte, și principiul autorității de lucru judecat, pe de altă parte.

Hotărârea CJUE subliniază (§156): Reacția relativ concisă este următoarea: revine instituțiilor naționale competente sarcina de a stabili cu precizie standardul național. Deși faptul că nu toți judecătorii unui complet sunt desemnați prin tragere la sorți nu implică în mod automat că există o lipsă de imparțialitate, atunci când o astfel de cerință este cuprinsă într‑o normă de drept, ea poate fi considerată în mod legitim o normă referitoare la compunerea unui complet care intră sub incidența dreptului la o instanță judecătorească constituită prin lege. Definirea a ce anume reprezintă o instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege face trimitere înapoi la dreptul național.  Această chestiune poate fi apreciată numai în raport cu cerințele ordinii juridice care reglementează constituirea și funcționarea instanței judecătorești în cauză,   în speță ordinea juridică română. În măsura în care dreptul Uniunii admite, în limitele a ceea ce este rezonabil și efectiv, că astfel de chestiuni care nu sunt reglementate de dreptul Uniunii dau naștere unei diferențe și unei diversități naționale, atunci trebuie să se admită și că revine actorului sau actorilor naționali competenți sarcina să stabilească un asemenea standard. Nu intră în sarcina Curții să arbitreze cu privire la chestiuni de drept național.

   În care privește art.  325 alin.  (1) TFUE [și, eventual, art. 1 alin. (1) lit. (a) și (b) și art. 2 alin.  (1) din Convenția PIF, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere], CJUE concluzionează că aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că nu se opun deciziei Curții Constituționale prin care se constată nelegala compunere a unor completuri din cadrul unei instanțe supreme naționale pentru motivul că dreptul la o instanță imparțială a fost încălcat, creând astfel premisele necesare admiterii unor căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri judecătorești definitive 196).

Principiul Uniunii al independenței judecătorilor, consacrat la art.  47 al doilea paragraf din cartă și la art.  19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, nu se opune adoptării unei decizii de către Curtea Constituțională, care, în exercitarea competențelor sale constituționale, se pronunță cu privire la legalitatea compunerii completurilor de judecată din cadrul instanței supreme naționale, chiar dacă aceasta are drept consecință crearea premiselor necesare admiterii unor căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri judecătorești definitive (§230 din hotărâre).

 Dreptul Uniunii permite, așadar, unei instanțe naționale să nu urmeze dezlegarea în drept (altfel obligatorie) dată de o instanță superioară în cazul în care consideră că această interpretare juridică este contrară dreptului Uniunii,  arată hotărârea (§ 239). Este foarte logic ca, din perspectiva dreptului Uniunii, situația să fie aceeași și în privința oricărei sancțiuni naționale (subsecvente) posibile pentru un astfel de comportament: în cazul în care, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, acest comportament este corect, atunci nu este permisă sancționarea lui.

 Există totuși un „dar” esențial. În opinia noastră ( § 240 al hotărârii), „dreptul Uniunii oferă instanței naționale o „autorizație de dezacord” limitată, însă nu o „autorizație de nerespectare” universală. Ținând seama de structura ordinii juridice a Uniunii, în cadrul căreia Curtea este interpretul suprem al dreptului Uniunii, jurisprudența Curții amintită mai sus are un scop: să păstreze deschis accesul la Curte pentru instanțele de nivel inferior din statele membre. Mai precis, instanțele superioare ale statelor membre nu trebuie să fie autorizate să împiedice, prin utilizarea autorității lor oficiale în cadrul sistemului național, instanțele din circumscripția lor să sesizeze Curtea.”(subl. ns. -D.C.)

În concluzie art.47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca, într‑o situație care în general intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dar care nu este pe deplin reglementată de acesta, o curte constituțională să declare, în aplicarea unui standard național efectiv și rezonabil de protecție a drepturilor constituționale și pe baza interpretării date de aceasta dispozițiilor naționale aplicabile, că completurile de judecată din cadrul instanței supreme naționale nu au fost stabilite potrivit legii.

Articolul 325 alin.  (1) TFUE, precum și art.  1 alin. (1) lit.  (a) și (b) și articolul 2 alin.  (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun deciziei unei curți constituționale naționale prin care se constată nelegala compunere a unor completuri din cadrul unei instanțe supreme naționale pentru motivul că dreptul la o instanță imparțială a fost încălcat, creând astfel premisele necesare admiterii unor căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri judecătorești definitive.

    Principiul Uniunii al independenței judecătorilor, consacrat la art.  47 al doilea paragraf din cartă și la art. 19 alin.  (1) al doilea paragraf TUE, nu se opune adoptării unei decizii de către o curte constituțională națională care, în exercitarea competențelor sale constituționale, se pronunță cu privire la legalitatea compunerii completurilor de judecată din cadrul instanței supreme naționale, chiar dacă aceasta are drept consecință crearea premiselor necesare admiterii unor căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri judecătorești definitive (§ 246 din hotărâre).


[1] (CJUE) în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C379/19 DNA- Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociaţia «Forumul Judecătorilor din România », C-811/19 FQ și alții și C-840/19 NC

[2] concluziile din Hotărârea C.J.U.E. referitoare la efectele principiului supremației dreptului UE se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziții interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru, ceea ce înseamnă că instanțele naționale sunt ținute să lase neaplicate, din oficiu, orice reglementare sau practică națională contrară unei dispoziții de drept al UE. În plan practic, efectele acestei Hotărâri se pot produce numai după revizuirea Constituției în vigoare, care, însă, nu se poate face de drept, ci exclusiv la inițiativa anumitor subiecte de drept, cu respectarea procedurii și în condițiile prevăzute chiar în Constituția României.(Comunicat CCR). V ,  printre altele,  de exemplu, Andreea Traicu,   CJUE: Judecătorii pot ignora decizii ale CCR contrare dreptului european, dacă se creează un risc sistematic de impunitate 21 decembrie 2021,   adev.ro/r4gnu0

[3] ECLI:EU:C:2021:170

[4] V, în ceea ce privește elementul „instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege”, Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson și HG/Consiliul și Comisia, C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232, pct. 72. V, pentru analiza jurisprudenței CEDO , Concluziile avocatului general Sharpston prezentate în cauzele Reexaminare Simpson/Consiliul și Reexaminare HG/Comisia, C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2019:977, pct 63 și urm.

[5] CEDO , 1 decembrie 2020, Guðmundur Andri Ástráðsson c Islandei, CE:ECHR:2020:1201JUD002637418, Hotărârea Marii Camere, §§ 231-234.

CEDO , 4 mai 2000, Buscarini c San Marino, CE:ECHR:2000:0504DEC003165796, § 2. V de asemenea, Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson și HG/Consiliul și Comisia C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232, pct. 73 și jurisprudența citată.

[6] CEDO , 1 decembrie 2020, Guðmundur Andri Ástráðsson c Islandei, CE:ECHR:2020:1201JUD002637418, Hotărârea Marii Camere, §§ 236-241, prin care se declară că nu orice neregularitate în desemnarea judecătorilor ar fi de natură să aducă atingere acestui drept.

[7] CEDO , 1 decembrie 2020, Guðmundur Andri Ástráðsson c Islandei, CE:ECHR:2020:1201JUD002637418, Hotărârea Marii Camere, §§ 243-252.

[8] Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson și HG/Consiliul și Comisia, C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232, pct.  75.

[9] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2012/C 326/02) 26.10.2012 „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene” C 326/391 https://eur-lex.europa.eu/

Leave a Reply