PROCES PENAL ECHITABIL

Potrivit art. 6 CEDH, „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. […]

3. Orice acuzat are, în special, dreptul: […]

b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării

Un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenta judecătorului care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanței de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv [1] . accesul nerestricționat la dosarul cauzei și folosirea nerestricționată a notițelor, inclusiv, după caz, posibilitatea de a obține copii ale documentelor relevante, constituie garanții importante ale procesului echitabil. Neasigurarea acestui tip de acces a reprezentat, în motivarea Curții, unul dintre factorii care au determinat constatarea încălcării principiului egalității armelor   .

Deși art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal prin legislația națională[2]

Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de mijloace de probă – de exemplu, probe obținute nelegal – pot fi admisibile. Faptul că instanțele interne au utilizat ca mijloc de probă exclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice obținute nelegal nu contravenea cerințelor de echitate consacrate la art. 6 din Convenție[3].

  Întrebarea care se ridica în fața CEDO era aceea dacă în România,  procesul în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a fost echitabil[4].

  La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu, trebuie să se țină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se țină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau exactitatea acestora[5]

  În   cauza Cauza Beraru c României[6], Curtea este conștientă că utilizarea casetelor audio poate să ridice, în primul rând, o problemă în temeiul art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, reclamantul nu a formulat o astfel de cerere. Cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză în temeiul art. 6, trebuie să se țină seama de constatările Curții în temeiul art. 8, din hotărârea Dumitru Popescu (nr. 2)[7],  , cu privire la fondul dispozițiilor românești relevante referitoare la supravegherea convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul respectiv. Curtea a declarat că, la momentul procesului, dreptul aplicabil nu oferea suficiente garanții împotriva ingerinței arbitrare în viața privată a reclamantului.  S-a stabilit, între altele, că autorizația prealabilă de supraveghere a convorbirilor telefonice a fost eliberată de un procuror și nu de o instanță independentă și imparțială.[8]

CEDO reiterează că probele nu au valoare prestabilită în cadrul procedurii penale a statului pârât. Instanțele au libertatea de a interpreta probele în contextul cauzei și în lumina tuturor celorlalte mijloace de probă prezentate în fața acestora[9] .

  Curtea observă că înregistrările au jucat un rol important în seria de probe apreciate de instanțe. Astfel, la începutul procedurii, instanța de prim grad a considerat că era absolut necesar un raport de expertiză tehnică privind înregistrările  și a dispus întocmirea unui astfel de raport. Mai mult, instanța de prim grad și-a întemeiat raționamentul pe transcrierile înregistrărilor, concluzionând că acestea „nu lasă loc de prea multe îndoieli” în ceea ce privește vinovăția inculpatului, deși admitea totodată că declarațiile date de co-inculpați nu erau pe deplin fiabile deoarece se putea „considera […] că au o […] doză de subiectivitate” .

  În ciuda importanței înregistrărilor în aprecierea probelor, instanța de prim grad și-a schimbat poziția inițială privind necesitatea întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili autenticitatea înregistrărilor. La sfârșitul procesului, a considerat că raportul era inutil și și-a revizuit decizia privind propunerea acestei probe .

  În plus, deși înainte de pronunțarea hotărârii I.N.E.C. a prezentat un raport de expertiză tehnică în care se preciza că existau îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor, instanța de prim grad s-a bazat pe transcrieri în loc să redeschidă procedura pentru a le permite părților să prezinte observații cu privire la raport.

 Curtea subliniază că instanțele interne nu numai că și-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile și, prin urmare, nu le cunoștea conținutul.

În cauză, atât Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție nu au făcut decât să reitereze constatările procurorului și nu au cercetat plângerile formulate în mod repetat de către pârâți în legătură cu neregularitățile din cursul procesului. CEDO concluzionează că procesul în litigiu, în ansamblu, nu a respectat cerințele unui proces echitabil.   Curtea consideră că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. b), c) și d) din Convenție (§ 84)[10].

În cauza  Dumitru Popescu (nr. 2),  CEDO a constatat că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture – din oficiu sau la cererea părților – prevederile dreptului intern pe care le considera incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale. Simplul fapt că, în speță, au ales calea sesizării Curții Constituționale – care să statueze asupra compatibilității legii cu dreptul intern, din care Convenția face parte integrantă – și că nu au soluționat ele însele aceasta chestiune, atunci când le era și lor permis să o facă, nu ar putea atrage o încălcare a art. 6. Aceasta cu atât mai mult cu cât nici Convenția, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument[11]. Legea nu cuprindea nici precizări referitoare la circumstanțele în care informațiile obținute prin intermediul ascultărilor telefonice puteau fi distruse [12]. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, cuprinde, printre altele, dreptul părților unui proces de a prezenta observațiile pe care le considera pertinente pentru cauza lor. Convenția nevizând să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective[13], acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt într-adevăr „ascultate”, adică analizate cum se cuvine de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special, în sarcina „instanței”, obligația de a se dedica unei analize efective a temeiurilor, argumentelor și propunerilor de probatoriu ale părților, fără a prestabili pertinența acestora[14].

CJUE,  (Marea Cameră)[15] declară că Principul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alineatul (1) TFUE sau Deciziei 2006/928.

Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia deciziile curții constituționale naționale sunt obligatorii pentru instanțele de drept comun, cu condiția ca dreptul național să garanteze independența curții constituționale menționate în special față de puterile legislativă și executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziții. În schimb, aceste dispoziții din Tratatul UE și decizia menționată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curții constituționale naționale de către judecătorii naționali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară.

În ultimii patru ani, zeci de demnitari de rang înalt au fost judecați de complete constituite În mod neconstituțional. În total, au fost pronunțate 975 de verdicte în dosare penale. Faptul că aceste verdicte au încălcat în mod automat procedurile unui proces echitabil nu poate fi nici demonstrat, nici respins. Decizia de neconstituţionalitate pronunțată ulterior de Curtea Constituţională (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018[16]) creează o dilemă pentrusistemul justiției penale din România . Abaterea de la lege impune adoptarea unei soluții corective adecvate, care trebuie sa asigure un echilibru intre principiile echității, pe de o parte, si continuitatea si eficienta juridica, pe de alta parte.

Statisticile CEDO arată că de la ratificarea CEDH în anul 1994, România a acumulat 226 de încalcari ale articolului 3 (tratamente inumane sau degradante), 119 încalcari ale articolului 5 (dreptul la libertate și la siguranță) si 437 de încalcari ale art.  6 (dreptul la un proces echitabil). Conform celor mai recente date CEDO din 2018, România  se afla pe locul doi în ceea ce priveste cea mai mare pondere (15,1%) din totalul cererilor aflate pe rolul CEDO. Luând în considerare numărul de locuitori, România  se clasează pe locul întâi (unul dezonorant) în ceea ce priveste cererile pe cap de locuitor (4,15 la 10.000 de locuitori).

Deși sistemul penal al României s-a îmbunatatit in ultimii 15 ani cu privire la urmărirea penală eficientă a corupților și  a devenit mai puțin corupt, aceasta realizare pozitivă a fost obținută în detrimentul imparțialitatii, al procedurii corespunzatoare și  al drepturilor individuale ale acuzatilor, care în timp au inregistrat un declin. În ansamblu, abordarea de drept penal în lupta împotriva corupției din România  a fost caracterizată de un dezechilibru considerabil și de o discrepanță între justiția distributivă orientată către rezultate și justiția procedurala.[17]

---

.[1] v P.K.  c  Finlandei (dec.), nr. 37442/97, 9 iulie 2002]. F.C.B.  c  Italiei, 28 august 1991, §  29, seria A nr. 208-B și Krombach  c  Franței, nr. 29731/96, §  82, CEDO 2001-II),  Al-Khawaja și Tahery  c  Regatului Unit (MC), nr. 26766/05 și 22228/06, §  143, CEDO 2011,  Matyjek  c  Poloniei, nr. 38184/03, §  59 și 63, CEDO 2007‑V, și Luboch  c  Poloniei, nr. 37469/05, §  64 și 68, 15 ianuarie 2008).

[2] v Brualla Gómez de la Torre c Spaniei, 19 decembrie 1997, §  31, Culegere 1997‑VIII, și García Ruiz c Spaniei (MC), nr. 30544/96, §  28, CEDO 1999‑I].

[3] v, între alte hotărâri, Khan  c  Regatului Unit, nr. 35394/97, § 34, CEDO 2000‑V; P.G. și J.H.  c  Regatului Unit, nr. 44787/98, §  76, CEDO 2001‑IX

[4] v Al-Khawaja și Tahery  c  Regatului Unit (MC), §144]

[5] v Bykov  c  Rusiei (MC), nr. 4378/02, §  90, 10 martie 2009

[6] CEDO, Secția a treia, Hotărârea din 18 martie 2014 În Cauza Beraru c României,(Cererea nr. 40107/04), https://hudoc.echr.coe

[7]CEDO, Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu c  României (nr. 2),(Cererea nr. 71.525/01), M. Of.  nr. 830 din 5 decembrie 2007. Obiectul litigiului prezentat Curții în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, ci la păstrarea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a datelor obținute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viața privată a domnului Rotaru, precum și la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru,  §§ 61-63). Presupunând că ingerința în viața privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru că aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condițiile prevăzute de legea națională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale și, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanții pentru că autoritățile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerințe(§65).Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacă procurorul a emis o autorizație pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, așa cum prevede în mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau dacă interceptările în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptărilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabă, J.A.A. Potrivit observațiilor inițiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabă de aceasta ultimă ipoteză, la care subscrie reclamantul, contestând că ar fi existat o autorizație care să-l vizeze personal. Acest argument pare să fie contrazis de motivarea deciziilor Curții Militare de Apel și Curții Supreme de Justiție, care indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanței, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului Popescu Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observațiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului și care l-ar fi vizat personal de această dată (§51). În orice caz, existența sau inexistența unei astfel de autorizații nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat și că cerințele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăși – în redactarea de la data faptelor – era susceptibilă sa-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităților, prevăzând garanții suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieții private.Legea nu obliga procurorul să precizeze în autorizație numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanții pentru a păstra caracterul intact și complet al înregistrărilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo  § 30 în fine; Kruslin  § 35). În speță, este de necontestat faptul că parchetul a depus la dosarul instanței unele transcrieri fragmentare ale conversațiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare (§§ 29 și 35). Acest aspect nu este, prin el însuși, incompatibil cu cerințele art. 8. Curtea poate admite că în anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar și numai din punct de vedere practic, să se transcrie și să se depună la dosarul unei cauze toate conversațiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea încălca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieții private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. În acest caz, persoanei interesate trebuie să i se ofere posibilitatea de a asculta înregistrările sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezultă necesitatea de a le păstra intacte până la sfârșitul procesului penal și, de o manieră mai generală, de a depune la dosarul de urmărire penală probe pe care le apreciază pertinente pentru apărarea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect într-un paragraf ulterior.

[8] Plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul național în materia interceptărilor telefonice, în absența unei autorizații eliberate de procuror pe numele sau, iar pe de altă parte vizează inexistența unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absența unei legi care să ofere suficiente garanții împotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intră în noțiunile de „viața privată” și „corespondența” în sensul art. 8 § 1 citat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o „ingerința a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotărârile Malone  c  Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin  c  Franței și Huvig  c  Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford  c  Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, p. 1016-1017, § 48; Aalmoes și alți 112  c  Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004). Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenței dreptului (Halford, § 49; Aalmoes și alți 112; Khan  c  Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva intervenției arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanțele și condițiile în care abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone,   § 67; Weber și Saravia  c  Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acțiuni nelegitime a unui funcționar de rea-credință, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curții în cauza sunt probabilitatea unei asemenea acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, § 59; Aalmoes și alți 112,  ).

[9] v Dumitru Popescu, §110

[10] CEDO, Secția a Treia, Hotărârea din 18 martie 2014 În Cauza Beraru c României(Cererea nr. 40107/04), https://hudoc.echr.coe

[11] mutatis mutandis, Sindicatul suedez al conductorilor de locomotive, Hotărârea din 6 februarie 1976, seria A nr. 20, § 50; Silver și alții  c  Regatului Unit, Hotărârea din 25 martie 1983, seria A nr. 61, § 113

[12] mutatis mutandis, Amann  c  Elveției [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000-II; v, per a contrario, Klass § 52

[13] CEDO,  Artico  c  Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33

[14] CEDO,  Perez  c  Franței [MC], nr. 47287/99, § 80, CEDO 2004-I, și Van de Hurk  c  Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59

[15]  CJUE,   (Marea Cameră),  Hotărârea din 21 decembrie 2021,  în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C379/19 DNA- Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociaţia «Forumul Judecătorilor din România », C-811/19 FQ și alții și C-840/19 NC ,  ECLI:EU:C:2021:1034 . EfecteleHotărârii C.J.U.E. referitoare la   principiul  supremației dreptului s-ar produce „numai după revizuirea Constituției în vigoare, care, însă, nu se poate face de drept, ci exclusiv la inițiativa anumitor subiecte de drept, cu respectarea procedurii și în condițiile prevăzute chiar în Constituția României.”(Comunicat C. C. R. )(!?!)

[16] Curtea Constituțională ,  Dec.  nr. 685 din 7 noiembrie 2018, M. Of. nr.1021 din   29 noiembrie 2018 Prima categorie de cauze este reprezentată de cele aflate deja pe rolul Completurilor de 5 judecători, cu privire la care Curtea nu a fost sesizată, dar constată că este necesară o abordare unitară și coerentă a tuturor aspectelor procedurale existente. Cu privire la acestea, Curtea constată că 4 membri ai Completurilor de 5 judecători (precum și toți membrii supleanți) au fost desemnați aleatoriu, prin tragere la sorți, în timp ce cel de-al cincilea nu a fost desemnat aleatoriu, ci, prin hotărâri succesive ale colegiului de conducere din 2014 până în prezent, acesta a fost introdus ca membru de drept al completului, pe care l-a și prezidat. În raport cu aceste aspecte, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuității completului de judecată, prin prisma exigențelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 § 1 din Convenție [v Hotărârea din 5 februarie 2014, pronunțată în Cauza Cutean  c  României, §§ 60, 61, sau Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovsek și Bozicnik  c  Sloveniei, § 43], însă ea nu poate fi privită distinct de obligația legală de a asigura compunerea aleatorie a respectivului complet de judecată, astfel încât, ținând cont de aceste două principii/reguli care se aplică împreună, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să asigure de îndată constituirea noilor completuri de judecată prin tragerea la sorți a tuturor celor cinci membri ai acestora și nu numai a locului celui considerat ca fiind membru de drept. De asemenea, tragerea la sorți se va realiza dintre toți judecătorii în funcție ai secției/secțiilor respective. În egală măsură, dată fiind conduita sancționabilă sub aspect constituțional a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Colegiul de conducere, care nu este de natură să ofere garanții cu privire la restabilirea corectă a cadrului legal de funcționare a Completurilor de 5 judecători, revine Consiliului Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători, în baza prerogativelor sale constituționale și legale [art. 133 alin. (1) și art. 134 alin. (4) din Constituție, precum și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii], obligația de a identifica soluțiile la nivel de principiu cu privire la legala compunere a completurilor de judecată și de a asigura punerea lor în aplicare(§196.). A doua categorie de cauze este reprezentată de cele viitoare, cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a asigura, de asemenea, compunerea aleatorie integrală a completurilor. Aceasta trebuie realizată, în privința completurilor din materie penală, dintre toți judecătorii în funcție ai secției/secțiilor respective, întrucât legea nu face nicio distincție în acest sens. Niciun act administrativ nu poate înlătura sau limita acțiunea legii, aceasta trebuind a fi interpretată și aplicată în deplină concordanță cu conținutul său normativ. Totodată, pentru a nu exista nicio urmă de îndoială cu privire la independența/imparțialitatea obiectivă a acestor completuri și pentru a nu se afecta imaginea și credibilitatea instanței supreme, organizarea tragerii la sorți trebuie să fie, în integralitatea sa, neutră, publică, transparentă, astfel încât să fie prevenite și înlăturate orice suspiciuni care vizează corecta desfășurare a procedurii (197.).

Întrucât atât în materie penală, cât și extrapenală, sancțiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiționată și, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet și ținând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea reține că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum și în cele finalizate în măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât și situațiilor viitoare (198.din decizie).

[17] Dr. Martin Mendelski , 15 Years of Anti-Corruption in Romania: Augmentation, Aberration and Acceleration ,  2019,  proces penal disfunctional. Din pacate, justiția penală din România a neglijat principiul rezonabilității în favoarea eficienței urmăririi penale. A fost un „succes” al eficienței în detrimentul calității procedurale.   Romania’s criminal prosecution of corruption is a controversial topic https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/inchizitie-in-numele-anticoruptiei-studiu-devastator-care-dezvaluie-cum-asa-zisa-campanie-impotriva-coruptiei-din-romania, Nora Noapte,  Primul studiu științific privind „lupta anticorupție” din România. Cifrele care spulberă mitul,  QMagazine. Lupta scopului cu mijloacele și capcana evaluării cantitative