În Art. 101 C. pr. pen. este reglementat: Principiul loialității administrării probelor
(1)Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe.
(2)Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.
(3)Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.
Art. 102: Excluderea probelor obținute în mod nelegal
(1)Probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
(2)Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
(3)Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei, precum și înlăturarea din dosarul cauzei a mijlocului de probă corespunzător probei excluse.
(4)Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.
Art. 306: Obligațiile organelor de urmărire penală
(1)Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 și 101.
(2)Organele de cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală.
(3)După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și administrează probele, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului.
(4)Organul de urmărire penală se pronunță, prin ordonanță motivată, în condițiile art. 100 alin. (3) și (4), asupra cererilor de administrare a probelor, în limita competenței sale.
(5)Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei.
(6)Secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.
(7)Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru identificarea bunurilor și valorilor supuse confiscării speciale și confiscării extinse, potrivit Codului penal.
În cauza Teixeira de Castro c. Portugaliei, hotărârea din 9 iunie 1998, CEDO a analizat dacă activitatea a doi ofițeri de poliție a depășit sau nu activitatea caracteristică unor agenți sub acoperire, reținând că aceștia au provocat comiterea faptei, neexistând niciun indiciu că aceasta ar fi fost comisă fără intervenția lor. CEDO a reținut că:
– activitatea agenților sub acoperire nu a fost autorizată ori supravegheată de către un judecător;
– agenții sub acoperire nu aveau niciun motiv plauzibil de a-l suspecta pe reclamant ca fiind un traficant de droguri. Relevante au fost lipsa antecedentelor penale, lipsa unor investigații preliminare îndreptate împotriva reclamantului și nu în ultimul rând, faptul că acesta nici măcar nu a fost cunoscut de către agenți ;
– drogurile nu au fost ținute acasă la reclamant, acestea fiind obținute de la o terță persoană. Mai mult decât atât, nu s-a probat faptul că reclamantul deținea asupra sa în momentul remiterii drogurilor o cantitate de droguri peste cea solicitată de agenții sub acoperire. În lipsa unei cantități suplimentare, nu s-a putut constata conturarea unei rezoluții infracționale dincolo de limitele trasate de comportamentul instigator;
– agenții sub acoperire nu au avut un comportament pasiv, aceștia exercitând asupra reclamantului o influență susceptibilă de a fi caracterizată ca fiind o incitare la săvârșirea faptei supusă discuției.
„Pentru a constata dacă agentul de poliție sub acoperire s-a limitat la „investigarea activității infracționale într-un mod în principal pasiv în prezenta cauză (v Ramanauskas, § 55), Curtea ține seama de următoarele considerații. Nimic din trecutul reclamanților nu a sugerat o predispoziție spre traficul de droguri. Doar faptul că unul dintre ei era un consumator de droguri condamnat nu poate schimba concluzia Curții. Curtea observă că procurorul nu a oferit detalii și nici nu s-a referit la vreo probă obiectivă, cu privire la pretinsul comportament infracțional al reclamanților, în decizia sa de începere a urmăririi penale. În plus, nu s-a găsit heroină în posesia primului reclamant sau în casa celui de-al doilea reclamant.”
În cazurile care ridică probleme de provocare, articolul 6 din Convenție va fi respectat numai dacă solicitantul a fost efectiv în măsură să ridice problema provocării în timpul procesului său, fie prin intermediul unei obiecții, fie prin alt mijloc. Simplul fapt că au fost respectate garanții generale, cum ar fi egalitatea armelor sau drepturile la apărare, nu este suficient (cauza Ramanauskas).
Este inconsecvent, din punct de vedere faptic, ca reclamantul să nege că a comis o infracțiune și să se plângă în același timp că a fost provocat. Apărarea provocării presupune în mod necesar ca acuzatul să admită că fapta de care este acuzat a fost comisă, dar susține că s-a întâmplat din cauza incitării ilegale a poliției. (cauza Berlizev v. Ukraine). Cu toate acestea, după cum se poate observa din observațiile reclamantului, acesta a negat în întregime implicarea sa în ansamblul penal, care, în opinia Curții, l-a împiedicat să poată invoca excepția agentului provocator. În consecință, prezenta cauză diferă în mod semnificativ de cazurile examinate anterior de Curte cu privire la presupusa provocare a autorităților care i-au forțat să comită infracțiuni care nu ar fi fost săvârșite altfel.
Deși reclamantul nu a recunoscut că a comis infracțiunea de care a fost acuzat, natura apărării pe care a efectuat-o nu a exclus cazul reclamantului din categoria „cazurilor de provocare” (contra Berlizev c Ucrainei, nr. 43571/12, § 46, 8 iulie 2021).
În cauza Sandu c. Republicii Moldova Curtea consideră că instanțele judecătorești naționale au omis să aprecieze corespunzător dacă acțiunile lui C., care a acționat din partea poliției, au avut efectul de a-l provoca pe reclamant la săvârșirea infracțiunii pentru ce a fost ulterior condamnat sau dacă au existat careva indicii că infracțiunea ar fi fost comisă fără această provocare. Deși în prezenta cauză instanțele judecătorești naționale au avut temei să bănuiască că a avut loc o provocare, acestea nu au apreciat elementele de fapt și de drept relevante care ar fi putut să le ajute să distingă provocarea de la o formă legală a unei activități de investigații.
Înalta Curte reține, în Decizia nr.168/A/2021, că există provocare din partea poliției atunci când agenții implicați (membri ai forțelor de ordine sau persoane intervenind la cererea acestora) nu se limitează a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită, ci exercită asupra persoanei în cauză o influență de natură a o incita la comiterea unei infracțiuni care altfel nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii, adică pentru a obține dovezi și pentru a trage la răspundere (Ramanauskas, § 55, Eurofinacom c. Franței).
Activitatea agenților statului nu poate fi considerată provocare, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă că o persoană participă la o infracțiune sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni;
b) activitatea polițiștilor sau colaboratorilor acestora a fost autorizată în condițiile legii;
c) agenții statului sau colaboratorii acestora nu au făcut altceva decât să ofere suspectului o ocazie obișnuită de a comite o infracțiune, respectiv de a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită.
Activitatea desfășurată de organele de urmărire penală prin intermediul colaboratorului autorizat nu poate fi apreciată ca provocare în sensul art. 101 alin. (3) C. pr. pen. , întrucât pe de-o parte, la momentul sesizării acestora infracțiunea de trafic de influență era consumată, iar pe de altă parte, autorizarea martorului C. în calitate de colaborator cu identitate reală s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale, iar înregistrarea discuțiilor acestuia cu inculpatul, pe care acesta a fost autorizat să le efectueze, nu au depășit limitele unei investigări pasive a activității ilicite pe care la acel moment se presupunea că inculpatul le întreprinde. Traficul de influență este o infracțiune de consumare anticipată și instantanee, astfel încât aceasta s-a consumat la în luna mai 2016, la momentul în care, prin intermediul martorului C., s-au realizat atât acțiunile de pretindere a sumei de 1000 de euro, corelată cu influența asupra funcționarilor de poliție pe care inculpatul a lăsat să se creadă că o are, cât și acțiunea de promisiune a determinării acestora să furnizeze informații pe care B. urma să le valorifice printr-un denunț. Or, autorizarea unui colaborator cu identitate reală s-a realizat mult după acest moment, respectiv din 19.12.2016, existând suspiciunea rezonabilă că acesta săvârșise o infracțiune de corupție. Nu au rezultat elemente în baza cărora să se poată aprecia că acesta ar fi fost „instruit” sau influențat în vreun sens de către organele de urmărire penală, ci doar a fost autorizat să procedeze la înregistrarea discuțiilor purtate cu inculpatul. Nu există elemente în baza cărora să se poată aprecia că activitatea organelor de urmărire penală a depășit sfera unei investigări pasive a activităților ilicite pe care inculpatul se pare că le efectua, discuțiile purtate de acesta cu martorii, fiind subsecvente unor înțelegeri anterioare și vizând în principal aspecte deja petrecute. Faptul că în cadrul discuțiilor purtate, cei doi martori insistau față de inculpat în realizarea demersului de obținere a beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă era rezultatul activității ilicite anterioare, respectiv a promisiunii lui A. că va facilita obținerea acestui obiectiv, iar nu o activitate nouă, față de care făptuitorul să nu fi avut nicio inițiativă.
În Decizia nr. 404/A din 27 noiembrie 2014 I.C.C.J reține că în ceea ce privește prima condiție în raport cu care instanțele naționale apreciază asupra existenței provocării în lumina jurisprudenței CEDO, referitoare la probarea situației infracționale prin solicitarea investigatorului ori colaboratorului sau la existența unei invitații exprese la comiterea faptei din partea unui denunțător ori a unui martor anonim, se constată, din probele administrate , în ambele faze procesuale, că, dimpotrivă, inculpatului T.S. i-a aparținut inițiativa comiterii faptelor penale de care este acuzat, acesta fiind cel care, în vederea satisfacerii unui interes personal, constând în înstrăinarea către martorul P.Ș. a terenului agricol pe care îl deținea în satul C., anterior sesizării organelor judiciare de către denunțători și a efectuării cu mijloace tehnice proprii a înregistrărilor de către martorul G.M., a conceput întregul angrenaj infracțional, iar, ulterior, a condus discuțiile între participanți și a stabilit întâlnirile cu aceștia, sumele de bani ce urmau a fi primite/date/traficate, dar și modul în care ele urmau a fi împărțite și disimulate în prețul contractului de vânzare-cumpărare a terenului, fără ca cei trei martori să aibă vreo contribuție în luarea și punerea în executare a rezoluției infracționale de către apelant.
Hotărârea infracțională era luată de inculpatul T.S. cu mult timp înaintea datei de 23 august 2013, când a fost formulat primul denunț de către martorul D.B., organele judiciare având, astfel, motive rezonabile să suspecteze activitățile ilicite ale acestuia, care justificau pe deplin supravegherea convorbirilor și comunicărilor sale telefonice, precum și a întâlnirilor cu celelalte persoane suspecte, în baza autorizațiilor emise de judecător. Mai mult, se observă, din declarațiile aceluiași martor denunțător, confirmate implicit de coinculpatul G.V., care și-a recunoscut faptele și și-a însușit probatoriul administrat în faza de urmărire penală, că T.S. a inițiat cele două întâlniri din datele de 25 și 28 august 2013, din discuțiile purtate cu aceste ocazii reieșind că inculpatul a fost cel care a condus dialogul cu interlocutorii săi, explicându-i lui D.B. modalitatea în care va ajunge la el suma de bani ce urma a-i fi remisă pentru a-și îndeplini necorespunzător atribuțiile de serviciu.
În mod similar, T.S. a inițiat cele două întâlniri cu martorul G.M. din datele de 2 și 4 septembrie 2013 (ultima dată deplasându-se personal la domiciliul celui din urmă) pentru a pune la punct detaliile referitoare la circumstanțele în care urmau a fi rezolvate problemele cu A.P.I.A. pe care le avea P.Ș., inculpatul, în mod tranșant, pretinzând de la acesta, prin intermediul martorului, inițial suma de 100.000 euro (ce urmau a fi împărțiți între cei doi, martorul D.B coinculpatul G.V.), iar, în plus, suma de 40.000 euro pentru eliberarea de către directorul executiv adjunct al A.P.I.A. Călărași a celor trei adeverințe care să ateste o situație nereală cu privire la firmele lui P.Ș., astfel că nu se poate susține că aspectele la care a făcut referire inculpatul cu ocazia celor două întâlniri, înregistrate cu mijloace tehnice proprii de către martorul G.M., ar fi rezultatul acțiunilor de provocare ale acestuia din urmă, așa cum s-a susținut de către apărare.
Inculpatul T.S. a fost cel căruia i-a aparținut inițiativa efectuării demersurilor ilegale pentru soluționarea favorabilă a litigiilor martorului P.Ș. cu A.P.I.A. Călărași, cel care a intermediat așa-zisa înțelegere între cel din urmă și D.B., implicându-l în acest sens și pe martorul G.M., cel care a stabilit suma de bani ce urma a fi dată și primită, precum și modalitatea în care trebuia împărțită între participanți, context în care Î.C.C.J. apreciază că activitatea celor doi denunțători, precum și a martorului G.M. respectă garanțiile dreptului la un proces echitabil și dispozițiile art. 68 alin. (2) C. pr. pen. anterior, neexistând o provocare în sensul acestui text de lege.
Nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție a provocării, respectiv existența unor indicii că fapta nu ar fi fost săvârșită fără intervenția martorului denunțător. Activitatea infracțională a inculpatului a fost anterioară momentului la care martorii denunțători au sesizat organele judiciare, iar martorul G.M. a înregistrat convorbirile purtate cu ocazia întâlnirilor avute cu acuzatul. După formularea denunțurilor, organele judiciare, având indicii ale comiterii unor fapte de corupție și cu privire la o posibilă implicare a celor doi inculpați (T.S. și G.V.), au efectuat activitățile specifice pentru stabilirea adevărului și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, constatând că aspectele relevate de martorii denunțători sunt confirmate de probatoriul administrat. Folosirea înregistrărilor în mediu ambiental, realizate de către martorul G.M., nu constituie o încălcare a normei penale, având în vedere că inculpatul T.S. a luat hotărârea să comită și a comis faptele de trafic de influență în forma autoratului și a complicității la dare de mită fără vreo intervenție a denunțătorilor sau a martorului G.M. Prin urmare, din momentul în care acuzatul și-a dat seama că îndeplinește un act ce cade sub incidența legii penale, și-a asumat riscul de a întâlni un funcționar al poliției infiltrat și care încearcă în realitate să-l demaște (cauza Ludi c. Elveției) sau de a fi informate organele judiciare de către persoana căreia acesta intenționează să-i dea mită sau care a cumpărat influență.
Se comite o instigare ori de câte ori organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracțională, ci exercită o asemenea influență asupra persoanei vizate, încât să determine săvârșirea unei fapte penale care, fără aceasta intervenție, nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a constata o infracțiune, respectiv de a obține probe și de a declanșa urmărirea penală.
Legislația română nu prevede o definiție a acestei provocări, dar pe baza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se reține existența acesteia dacă sunt îndeplinite condițiile:
– situația presupus infracțională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracțiunea sau când există o invitație directă la comiterea unei infracțiuni din partea unui denunțător sau a unui martor anonim;
– lipsa oricărui indiciu că fapta ar fi fost săvârșită fără această intervenție.
Se poate reține existența provocării dacă situația presupus infracțională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracțiunea sau când există o invitație directă din partea unui denunțător sau a unui martor anonim și dacă lipsește orice indiciu că fapta ar fi fost săvârșită fără această intervenție. Așadar, acțiunea de determinare presupune ca inculpatul să nu fi avut anterior intenția de a săvârși fapta respectivă.
Similar, în cauza Vanyan c. Rusiei, hotărârea din 15 decembrie 2005, Curtea de la Strasbourg a subliniat că simplele susțineri în instanță ale poliției, în sensul că au existat informații privind implicarea reclamantului în desfășurarea unei activități infracționale (în speță traficul de droguri), care nu pot fi verificate prin prisma altor mijloace de probă, nu pot fi luate în considerare.
În cauza Edwards și Lewis c. Regatul Unit, hotărârea din 27 octombrie 2004, sunt enunțate criterii pe baza cărora judecătorul național trebuie să examineze dacă acuzatul a fost sau nu victima unei provocări ilicite din partea poliției:
– motivul pentru care operațiunea poliției a fost organizată;
– natura și întinderea participării poliției la săvârșirea de infracțiuni;
– natura determinării sau a presiunilor efectuate de poliție.
În Ramanauskas c. Lituaniei, Hotărârea din 5 februarie 2008, reclamantul care lucra ca procuror este abordat prin intermediul unei cunoștințe de către R., pe care nu-l cunoscuse anterior. R. îl roagă să obțină achitarea unei persoane, în schimbul sumei de 3000 de dolari SUA. Inițial acesta refuză, însă la insistențele repetate ale lui R. acceptă cererea acestuia. În realitate, R. era ofițer al unui departament special de poliție anticorupție, care își informează superiorii, fiind autorizată procedura de simulare a comportamentului infracțional și înmânarea sumei de bani reclamantului, fapt care s-a și întâmplat. Reclamantul a precizat că a săvârșit fapta cedând insistențelor excesive ale lui R. A fost găsit vinovat de toate cele trei instanțe și condamnat la închisoare. Pe parcursul procesului a invocat instigarea la acceptarea mitei și a contestat procedura de simulare a comportamentului infracțional.
În analiza verificării instigării, Curtea de la Strasbourg a avut în vedere următoarele aspecte:
– organele de urmărire penală sunt cele care au sarcina de a dovedi inexistența vreunei instigări, cu excepția situației în care susținerile petentului sunt neverosimile;
– în absența unei asemenea dovezi, autoritățile judecătorești sunt obligate să analizeze aspectele de fapt ale cauzei și să ia măsurile necesare pentru a descoperi adevărul și pentru a stabili dacă a existat vreo instigare;
– nu există nicio probă care să indice că petentul ar fi săvârșit anterior vreo infracțiune, mai ales de corupție;
– toate întâlnirile dintre petent și R. au avut loc din inițiativa lui R.- investigator, ceea ce conduce la concluzia că acțiunile au depășit nivelul cercetării pasive a unei activități infracționale;
– autoritățile nu pot fi exonerate de răspundere pentru acțiunile ofițerilor de poliție, prin simpla susținere că ei au acționat în nume propriu, deși îndeplineau îndatoriri de serviciu și chiar prin procedura de autorizare a comportamentului simulat, autoritățile au legitimat post factum faza preliminară și s-au folosit de rezultatele ei;
– nu există niciun indiciu că infracțiunea ar fi fost săvârșită fără această intervenție.
Activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia și a altor persoane care acționează pentru organul judiciar trebuie să se limiteze la examinarea, de o manieră pasivă, a activității infracționale și punerea la dispoziția organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor și tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influență de natură a instiga la comiterea unei infracțiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveției, Teixeira c. Portugaliei și cauza Constantin și Stoian c României).
CEDO (cauza Ludi c. Elveției, cauza Teixeira de Castro c. Portugaliei, cauza Eurofinacom c. Franței, cauza Sequeira c. Portugaliei, cauza Ramanauskas c. Lituaniei) a arătat că intervenția agenților infiltrați trebuie circumscrisă și însoțită de garanții. Curtea a făcut referire la doctrina „caracterului pasiv” al activităților pe care trebuie să le desfășoare în această materie agenții statului, doctrină potrivit căreia activitatea agenților statului nu poate fi considerată provocare dacă:
– există o suspiciune rezonabilă că o persoană participă la o infracțiune sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni,
– activitatea investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor acestora a fost autorizată în condițiile legii.
Curtea a constatat că la data pretinsei provocări (flagrantul din 08.10.2015) în cauză fusese începută urmărirea penală in rem, organele de cercetare penală deținând încă din anul 2013 date și informații privind activități infracționale în care erau implicați mai mulți funcționari ai C.J.A.S. Constanța, printre care și directorul A., față de toate aspectele precedente teza provocării neputând fi primită. Î.C.C.J. Secția Penală, Decizia nr. 434/RC/ din data de 14 octombrie 2021
Organizarea flagrantului, respectiv procedura de simulare a comportamentului infracțional reprezintă tehnici specifice de investigație care nu pot fi folosite pentru a provoca la săvârșirea unei fapte penale căreia nu-i corespunde încă o rezoluție infracțională a autorului faptei.
Provocarea nu poate fi reținută dacă autoritățile aveau deja informații din care rezultă posibilitatea comiterii infracțiunii (cauza Eurofinacom c. Franței); denunțătorul a început să colaboreze cu autoritățile după ce autorul faptei îl contactase deja), se poate aprecia că aceasta poate exista doar atunci când fapta nu ar fi fost comisă fără îndemnul autorităților sau a vreunui martor denunțător (cauza Sequeira contra Portugaliei), ceea ce nu este cazul.
Esențial este ca autoritățile să verifice, pe baza materialului probator, dacă, pe de o parte, acțiunile colaboratorului au depășit limitele stabilite de lege, iar pe de altă parte, dacă autorul faptei de corupție ar fi săvârșit infracțiunea independent de atitudinea pe care a avut-o martorul denunțător. Inițiativa infracțională să-i aparțină întrutotul inculpatului și să nu fi survenit urmare a atitudinii provocatoare a denunțătorului sau a colaboratorului.
Or, rezoluția infracțională a fost adoptată de inculpați dincolo de orice acțiune a colaboratorilor cu identitatea reală și anterior faptelor comise de aceștia, colaboratorii au acționat în limitele legii și a activităților stabilite prin ordonanța procurorului, fără a determina sau instiga pe inculpați, activitatea infracțională a acestora fiind identică și cursivă, existând în același mod indiferent de activitatea colaboratorilor cu identitate reală. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 470/RC din data de 10 decembrie 2020
Incompatibilitatea organului de urmărire penală ridică o problemă distinctă de cea a loialității administrării probelor, în înțelesul art. 101 alin. (1), (3) C. pr. pen. , și anume pe cea a imparțialității celui care administrează probe în procesul penal, susceptibilă a atrage doar sancțiunea nulității relative. O atare chestiune excedează limitelor în care Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 802/2017 și, prin urmare, nu poate fi recenzurată în apel, în raport cu această ultimă decizie de constatare a neconstituționalității.
De asemenea, în condițiile în care aspectele ce țin de presupusa incompatibilitate a organului de urmărire penală nu se circumscriu nici problematicii competenței materiale sau după calitatea persoanei a acestui organ ori vreunui alt caz de nulitate absolută prevăzut de lege, reexaminarea în apel a acestei chestiuni definitiv tranșate în camera preliminară nu este posibilă nici prin raportare, eventual, la decizia nr. 302 din 4 mai 2017 a Curții Constituționale ( M.Of. nr. 566/17 iulie 2017), prin care s-a statuat asupra neconstituționalității art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.
Solicitările de excludere a probelor administrate prin procesele-verbale, prin declarațiile martorilor Q. și R. din data de 03.12.2013 (formulată de inculpatul F.) și procesul-verbal din data de 18.04.2014 (formulată de inculpata I.), deși grefate pe o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 65 alin. (1) C. pr. pen. (art. 49 alin. (2) C. pr. pen. din 1968), ridică, în realitate, exclusiv problema fiabilității mijloacelor de probă, ca o consecință a modului pretins „selectiv” de întocmire a actelor procedurale de către comisarul de poliție.
Or, o atare chestiune s-a apreciat că este distinctă de cea a legalității, deoarece ea aduce în discuție elemente factuale, și nu de drept, specifice cauzei, a căror cenzurare implică administrarea nemijlocită și testarea conținutului real al mijloacelor de probă, garanții respectate în speță. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 293/RC din data de 17 septembrie 2020
Curtea a apreciat ca fiind nefondate susținerile expuse de către apărătorul ales al apelanților-inculpați în cuprinsul motivelor de apel, în sensul înlăturării, în baza art. 101 alin. (3) C. pr. pen. raportat la art. 102 alin. (2) C. pr. pen. , a probelor obținute în urma transformării lui D. în denunțător, cu ocazia flagrantului și al înlăturării probelor obținute în urma activității de supraveghere tehnică în baza unor mandate de interceptare pretins a fi fost obținute nelegal, pentru următoarele considerente:
Solicitarea de înlăturare a unor probe din perspectiva nelegalității administrării lor a fost formulată în procedura de cameră preliminară desfășurată în primă instanță, sens în care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București s-a pronunțat prin încheierea din data de 23 iunie 2015, prin care, în baza art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , a respins, ca nefondate, cererile și excepțiile formulate de cei doi inculpați, prin apărătorul ales, încheiere care a rămas definitivă prin încheiere prin care s-au respins, ca nefondate, contestațiile formulate de către cei doi inculpați, prin apărătorul ales.
Aspectele invocate de către apărătorul ales al apelanților-inculpați referitor la martorul denunțător D. nu sunt susținute de niciun mijloc de probă administrat în cauză, în sensul că pretinsa provocare a acestui martor de către organele de urmărire penală nu a fost dovedită, din moment ce inițiativa oferirii de către acest martor, în calitate de intermediar al apelanților-inculpați, a sumei de bani martorului (judecător) C., în scopul exercitării influenței asupra altor judecători le-a aparținut apelanților-inculpați și martorului D. anterior prinderii în flagrant a acestui martor, în data de 14 martie 2012, aspect ce rezultă din coroborarea materialului probatoriu expus în considerentele ce preced, împrejurare de fapt ce exclude – în mod categoric – existența vreunei provocări a organelor de urmărire penală în săvârșirea infracțiunilor.
Referitor la pretinsa nelegalitate a probelor constând în procesele-verbale prin care s-au transcris interceptările și înregistrările convorbirilor purtate telefonic și în mediul ambiental, Curtea a constatat că aceste probe au fost obținute în mod legal, aspect ce rezidă inclusiv din adresa emisă de Direcția Națională Anticorupție, în care s-a precizat că mandatele de supraveghere tehnică au fost puse în executare de către Serviciul Tehnic din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, iar nu de către alte organe ale statului, împrejurare ce rezultă, de altfel, și din toate procesele-verbale de transcriere a convorbirilor, aflate în volumul 5 al dosarului de urmărire penală – și anume de către ofițerii de poliție judiciară și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul tehnic. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 285/RC din data de 20 septembrie 2018
Inculpatul D. a mai invocat nelegalitatea probei cu interceptările telefonice efectuate în perioada martie – 21 iunie 2011, în legătură cu fapta prevăzută de art. 313 C. pen. (1969), respectiv art. 357 C. pen., arătând că acestea au fost obținute cu încălcarea art. 68 C. pr. pen. (1968), respectiv art. 101 alin. (3) C. pr. pen. , întrucât, în măsura în care se constata că, din convorbirea purtată în martie 2011 cu coinculpata TT., rezultă că din acel moment debutează activitatea infracțională constând în modificarea compoziției produselor cu consecința falsificării acestora, autoritățile statului erau obligate să intervină imediat pentru a stopa pretinsa activitate ilicită, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. S-a arătat instanța de fond trebuia să observe încălcarea dispozițiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen. și să înlăture cu desăvârșire proba obținută prin nesocotirea unei norme imperative.
Aceste critici sunt vădit neîntemeiate, întrucât atât dispozițiile art. 68 C. pr. pen. (1968), cât și cele ale art. 101 alin. (3) C. pr. pen. , se referă strict la acțiunile de determinare ori de provocare a unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, acțiuni ce nu se regăsesc în cauză, nefiind, de altfel, nici invocate de inculpat. S-a subliniat că normele menționate se referă la acțiunile realizate de investigatorii sub acoperire, care nu se limitează la a investiga activitatea infracțională în mod pasiv, ci exercită o anumită influență asupra subiectului astfel încât să îl incite la săvârșirea unei fapte penale, care, altfel nu ar fi fost comisă, cu scopul de a face posibilă stabilirea infracțiunii, și anume de a oferi probe și de a începe urmărirea penală, situație premisă ce nu se regăsește în speță. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 166/RC din data de 10 mai 2018
Nu s-a putut reține provocarea în cazul inculpaților B. și C. din partea martorului D., întrucât aceștia au acționat în cunoștință de cauză, nu au refuzat sumele de bani pe care martorul le-a remis din partea inculpatului A., au fost de acord să primească diferența într-o altă tranșă și nu au sesizat autoritățile în condițiile în care ar fi considerat că „ar fi fost provocați” de către martorul D. cu sume care nu li s-ar fi cuvenit.
Instanța de control judiciar a apreciat că nu își găsesc aplicabilitate în speță nici dispozițiile art. 101 alin. (3) C. pr. pen. , care stipulează că „este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe”. Acest alineat dorește să evidențieze interdicția pe care o au organele judiciare sau persoanele care acționează în numele acestora de a provoca o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei infracțiuni. Activitatea desfășurată de martorul denunțător D. nu poate fi subsumată noțiunii de „determinare” a inculpaților B. și C. să săvârșească sau să continue comiterea faptelor penale de care sunt acuzați, în scopul obținerii de probe, așa cum prevede textul de lege invocat de apărare.
Activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia și a altor persoane care acționează pentru organul judiciar, așa cum este martorul denunțător, respectă garanțiile conferite de art. 6 din Convenție și norma internă, neexistând o provocare dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activității infracționale și punerea la dispoziția organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor și tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influență de natură a instiga la comiterea unei infracțiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveției, Teixeira c. Portugaliei și cauza Constantin și Stoian c României).
Nu se poate reține provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenția infracțională era deja luată, existând predispoziția făptuitorului de a comite infracțiunea (și nu creată prin acțiunea organului judiciar), iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile ilicite ale persoanei respective.
Din probele administrate în ambele faze procesuale, dimpotrivă, inculpaților B. și C. le-a aparținut inițiativa comiterii faptelor penale de care sunt acuzați, aceștia fiind cei care au acceptat oferta compărătorului de influență, respectiv inculpatul A., încă din anul 2012, anterior sesizării organelor judiciare de către denunțător în anul 2015, fără ca martorul denunțător să aibă vreo contribuție în luarea și punerea în executare a rezoluției infracționale de către inculpați.
Instanța de apel a constatat că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție a provocării, respectiv existența unor indicii că fapta nu ar fi fost săvârșită fără intervenția martorului denunțător. Activitatea infracțională a inculpaților a fost anterioară momentului la care martorul denunțător a sesizat organele judiciare. După formularea denunțului, organele judiciare, având indicii ale comiterii unor fapte de corupție și cu privire la o posibilă implicarea a celor doi inculpați, au efectuat activitățile specifice pentru stabilirea adevărului și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, constatând că aspectele relevate de martorul denunțător sunt confirmate de probatoriul administrat. Folosirea înregistrărilor în mediu ambiental, nu constituie o încălcare a normei penale, având în vedere că inculpații au luat hotărârea să comită și au comis faptele de trafic de influență în forma autoratului fără vreo intervenție a denunțătorului. Prin urmare, din momentul în care acuzatul și-a dat seama că îndeplinește un act ce cade sub incidența legii penale, și-a asumat riscul de a întâlni un funcționar al poliției infiltrat sau un colaborator și care încearcă în realitate să-l demaște (cauza Ludi c. Elveției).
Împrejurarea că denunțătorul ar fi avut calitatea de suspect în alte cauze, având ca obiect o altă infracțiune de corupție și deci avea interes în cooperarea cu organele judiciare în scopul reducerii pedepsei, aspecte invocate de către inculpații B. și C. în apărare, nu alterează conținutul denunțului său, întrucât art. 19 din Legea nr. 503/2002 prevede expres această cauză de reducere a pedepsei în vederea scopului licit avut în vedere chiar de legiuitor, respectiv descoperirea infracțiunilor de corupție. Î.C.C.J. Secția Penală Decizia nr. 442/RC/15 noiembrie 2017.
În Cauza Constantin și Stoian c României, Hotărârea din 29 septembrie 2009, definitivă la 29 decembrie 2009 (Cererile nr. 23.782/06 și 46.629/06) M. Of. nr. 169 din 16 martie 2010 pentru a contesta caracterul echitabil al procesului, reclamanții au prezentat două argumente. În primul rând, aceștia au susținut că au săvârșit infracțiunea numai din cauza intervenției agenților provocatori, primul reclamant pretinzând că a știut despre operațiunea sub acoperire a poliției, iar al doilea reclamant că a acceptat să îl însoțească pe primul reclamant la mașină numai pentru a primi banii concubinei sale. În al doilea rând, aceștia au susținut că, la momentul condamnării lor, curtea de apel nu a efectuat o examinare amănunțită a probelor.
Conceptul de înscenare este distinct de folosirea tehnicilor legale ale activităților sub acoperire și a reafirmat obligația instanțelor interne de a efectua o examinare atentă a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat invocă utilizarea mijloacelor de constrângere din partea agenților de poliție. Funcția sa în temeiul art. 6 § 1 nu este să determine dacă anumite probe au fost obținute în mod nelegal, ci, mai degrabă, să examineze dacă o asemenea „nelegalitate“ a avut drept consecință încălcarea altui drept protejat de Convenție; astfel, trebuie să examineze calitatea evaluării de către instanțele interne a pretinsei înscenări și să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător drepturile acuzatului la apărare, în special respectarea principiului contradictorialității și de egalitate a armelor [v Ramanauskas, §§49-61, Malininas c Lituaniei, nr. 10.071/04, §§ 34-35, 1 iulie 2008, și Bykov c Rusiei (MC), nr. 4.378/02, §§ 88-93, 10 martie 2009].
Pentru a constata dacă agentul de poliție sub acoperire s-a limitat la „investigarea activității infracționale într-un mod în principal pasiv“, nimic din trecutul reclamanților nu a sugerat o predispoziție spre traficul de droguri. Doar faptul că unul dintre ei era un consumator de droguri condamnat nu poate schimba concluzia Curții. Procurorul nu a oferit detalii și nici nu s-a referit la vreo probă obiectivă, cu privire la pretinsul comportament infracțional al reclamanților, în decizia sa de începere a urmăririi penale. În plus, nu s-a găsit heroină în posesia primului reclamant sau în casa celui de-al doilea reclamant .
Părțile au oferit interpretări diferite ale evenimentelor care au avut loc la 18 noiembrie 2003. Potrivit Guvernului, primul reclamant a acceptat să intermedieze schimbul între investigatorul acoperit, a cărui identitate nu o cunoștea, și al doilea reclamant, iar drogurile găsite în mașina agentului proveneau din schimbul respectiv. Cu toate acestea, pretinzând provocarea din partea poliției, primul reclamant a declarat că a fost informat cu privire la operațiunea sub acoperire, în timp ce al doilea reclamant a pretins că a fost indus în eroare să accepte banii; ambii reclamanți susțin că cele două grame de heroină găsite de polițiști erau cele care au fost acordate de parchet pentru operațiunea sub acoperire.
Tribunalul a hotărât că probele obținute de la reclamanți, investigatorul sub acoperire și martori au confirmat că a existat provocare din partea poliției și, prin urmare, a achitat reclamanții pentru acest motiv.
Cu toate acestea, pe baza acelorași probe, curtea de apel a anulat sentința și i-a condamnat pe reclamanți pentru trafic de droguri. Procedând astfel, curtea de apel nu a audiat persoanele cărora li s-au luat declarații în fața procurorului și a tribunalului. Aceasta a acordat mai multă importanță declarațiilor obținute de procuror și a considerat că declarațiile date în fața instanței nu au fost conforme cu realitatea.
Atunci când i se solicită unei curți de apel să examineze cauza în fapt și în drept și să se pronunțe cu privire la aspectul vinovăției sau nevinovăției reclamantului, precum în cazul de față, aceasta nu poate, în ceea ce privește procesul echitabil, să stabilească faptele în mod corespunzător fără o examinare directă a probelor prezentate în persoană de către reclamant, în cazul în care acesta sau aceasta susține că nu a săvârșit fapta presupusă a constitui infracțiune (v Dănilă c României, nr. 53.897/00, § 35, 8 martie 2007). În prezenta cauză, curtea de apel nu a examinat nicio probă și nici nu a audiat în mod direct reclamanții cu privire la fondul acuzațiilor; faptul că reclamanții nu au solicitat în mod expres examinarea unor probe suplimentare de către curtea de apel, după cum a subliniat Guvernul, nu împiedică instanța respectivă să ia măsuri pozitive în acest sens (v Dănilă, § 41). De asemenea, ultimul cuvânt al reclamanților în fața instanței nu poate fi echivalat cu dreptul acestora de a fi audiați de instanță în timpul procesului (v Constantinescu c României, nr. 28.871/95, § 58, CEDO 2000-VIII).
Chiar dacă Curtea nu poate reține in abstracto prioritatea ce ar trebui acordată declarațiilor date de un martor în ședință publică și sub jurământ în raport cu declarațiile aceluiași martor date în cursul urmăririi penale, fie ele și contradictorii (v Doorson c Olandei, 26 martie 1996, § 78, Culegere 1996-II), totuși Curtea nu este convinsă de motivarea sumară dată de curtea de apel în justificarea preferinței pe care a atribuit-o declarațiilor date în fața procurorului. Simplele bănuieli ale curții de apel cu privire la caracterul nesincer al declarațiilor martorilor nu au fost confirmate de constatările anchetatorilor în această privință. Faptul că reclamanții au fost audiați în primă instanță și că au avut posibilitatea de a adresa întrebări martorilor în această fază procesuală nu schimbă convingerea Curții cu privire la acest aspect.
Spre deosebire de Guvern, Curtea nu este convinsă de răspunsul pe care autoritățile, în special instanțele, l-au dat acuzațiilor de constrângere din partea poliției (v Ramanauskas, § 61). Fie că primul reclamant era sau nu la curent cu acțiunea poliției și fie că al doilea reclamant a fost sau nu indus în eroare să accepte banii, faptele cauzei arată că, dacă nu ar fi existat solicitarea expresă a agentului de a cumpăra droguri, nu ar fi avut loc niciunul dintre evenimentele de la 18 noiembrie.
Curtea de apel nu a examinat în mod corespunzător schimbarea de poziție a primului reclamant, considerând, fără explicații suplimentare, că a refuzat, în fața instanțelor, să admită implicarea sa în traficul de droguri.
Acțiunile ofițerului de poliție sub acoperire și ale colaboratorului acestuia au avut drept consecință determinarea reclamanților să săvârșească fapta penală pentru care au fost condamnați, depășind simpla investigație pasivă a activității infracționale existente, și că instanțele interne nu au investigat suficient acuzațiile de provocare. Pentru aceste motive, procesul reclamanților a fost privat de caracterul echitabil impus de art. 6 din Convenție.
În consecință, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în această privință. Cauza Constantin și Stoian c României
CEDO a definit agenții provocatori ca fiind agenți infiltrați ai statului sau orice persoană ce acționează sub coordonarea sau supravegherea unei autorități care, în activitatea desfășurată, depășesc limitele atribuțiilor conferite de lege, de a acționa în scopul descoperirii activității infracționale a unei persoane, provocând-o pe aceasta să comită infracțiuni, în vederea administrării de probe în acuzare. Curtea „este conștientă de dificultățile inerente activității politiei ce are ca obiect culegerea de probe in scopul descoperii si cercetării infracțiunilor. In acest scop, aceasta este nevoita din ce in ce mai mult sa folosească agenți sub acoperire, informatori si metode ascunse, in special in domeniul combaterii crimei organizate si corupției. Mai mult decât atât, corupția (inclusiv cea din sfera judiciara) a devenit o problema majora in multe tari, așa cum este atestata de către Convenția de Drept Penal a Consiliului Europei. Acest instrument autorizează folosirea tehnicilor speciale de investigare, printre care si agenții sub acoperire, pentru culegerea de probe, cu condiția sa nu fie încălcate drepturile si obligațiile asumate prin convenții multilaterale. In aceste condiții, folosirea tehnicilor speciale de investigare in general si a celor sub acoperire in special, nu pot in sine sa încalce dreptul la un proces echitabil. Totuși, din pricina riscului de instigare a politiei, folosirea acestora trebuie sa fie in anumite limite bine definite.” (Ramanauskas c. Lituaniei).
Utilizarea acestor „tehnici speciale de investigație“, prin ele însele, nu sunt incompatibile cu dreptul la un proces echitabil, însă jurisprudența C.E.D.O. subliniază că utilizarea acestor „tehnici ascunse” trebuie să aibă limite clare.
Există provocare din partea poliției atunci când agenții implicați (membri ai forțelor de ordine sau persoane intervenind la cererea acestora) nu se limitează a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită, ci exercită asupra persoanei în cauză o influență de natură a o incita la comiterea unei infracțiuni care altfel nu ar fi fost săvârșită, în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii, adică pentru a obține dovezi și pentru a trage la răspundere (Ramanauskas, § 55, Eurofinacom c. Franței).
Criteriile în raport de care activitatea agenților statului nu poate fi considerată provocare sunt:
a) există o suspiciune rezonabilă că o persoană participă la o infracțiune sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni;
b) activitatea polițiștilor sau colaboratorilor acestora a fost autorizată în condițiile legii;
c) agenții statului sau colaboratorii acestora nu au făcut altceva decât să ofere suspectului o ocazie obișnuită de a comite o infracțiune, respectiv de a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită.
Activitatea desfășurată de organele de urmărire penală prin intermediul colaboratorului autorizat nu poate fi apreciată ca provocare în sensul art. 101 alin. (3) C. pr. pen. , întrucât pe de-o parte, la momentul sesizării acestora infracțiunea de trafic de influență era consumată, iar pe de altă parte, autorizarea martorului C. în calitate de colaborator cu identitate reală s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale, iar înregistrarea discuțiilor acestuia cu inculpatul, pe care acesta a fost autorizat să le efectueze, nu au depășit limitele unei investigări pasive a activității ilicite pe care la acel moment se presupunea că inculpatul le întreprinde. Î. C. C. J. decizia nr.168/2021
În literatură s-a arătat că apărarea provocării poate fi ridicată și în competențele derivate ale judecătorului de cameră preliminară (plângerea împotriva soluției de clasare, confirmarea soluției de renunțare la urmărirea penală). Chiar dacă judecătorul de cameră preliminară a făcut o analiză conformă criteriului procedural al provocării, chestiunea tranșată poate fi pusă în discuție din nou în cursul etapelor judecății. Roman Bradu, Cornel Preda , Provocarea la comiterea unei infracțiuni de către organele de urmărire penală , https://www.juridice.ro 22 septembrie 2022. În Decizia nr. 802/2017 se arată că, nerespectarea interdicției absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) – potrivit căreia probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite „în cadrul procesului penal” – și a dispozițiilor art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispozițiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidența inadmisibilității care produce efecte prin intermediul nulității absolute, o verificare a loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă, este admisă și în cursul judecății, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Așadar, interdicția categorică a legii în obținerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte. Altfel spus, probele menținute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate, în condițiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalității procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen., doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Curtea Constituțională Decizia nr. 802/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C.pr.pen., M. Of. nr. 16 din 6 februarie 2018
Unul dintre argumentele invocate de reclamant în procedurile interne și în fața Curții este că jurnaliștii britanici au acționat ca agenți provocatori. Nu a fost remarcată nicio intervenție a autorităților statului în prezenta cauză. În plus, reclamantul nu a susținut că cei doi jurnaliști ar fi primit instrucțiuni de la autorități, fie că erau autoritățile britanice sau autoritățile române. Cei doi jurnaliști de la Sunday Times au acționat ca persoane obișnuite.
Reclamantul a contestat, în principal, atât în fața instanțelor naționale, cât și în fața Curții, modul în care înregistrările audio-video au fost realizate de către jurnaliști precum și modul în care acestea au fost apoi utilizate de către instanțe. Curtea își va limita examinarea la administrarea înregistrărilor în cauză în cursul procedurii împotriva reclamantului.
Nimic din dosar nu arată că Înalta Curte nu a demonstrat, în tratarea înregistrărilor în cauză, prudența cerută de împrejurările cauzei. În ceea ce privește înregistrările realizate de jurnaliști din proprie inițiativă și prin mijloace proprii, dreptul intern, așa cum era în vigoare la momentul faptelor, a autorizat utilizarea acestora în contextul unei proceduri penale (paragraful 50 de mai sus). Înalta Curte a luat în considerare în mod corespunzător argumentele reclamantei conform cărora utilizarea acestor probe nu a fost legală și că le-a respins în procedura de cameră preliminară .
Spre deosebire de reclamantul din cauza Shannon , reclamantul din prezenta cauză a pus sub semnul întrebării în cursul procedurii autenticitatea și caracterul complet al înregistrărilor. În primul rând, reține că persoana în cauză viza astfel posibile acțiuni ale jurnaliștilor, fără a invoca o modificare a înregistrărilor de către autorități (v, a contrario, Batiashvili c Georgiei, nr. 8284/07, §§ 79 și 93 94). Înalta Curte a examinat în mod corespunzător argumentele reclamantului referitoare la presupusa lipsă de autenticitate și integralitate a înregistrărilor , precum și cererile sale de a dispune o expertiză a înregistrărilor . Reține că judecătorii români, explicând că o astfel de expertiză nu a fost utilă în cauză, au respins în mod motivat cererile reclamantei în acest sens. Reclamantul și avocații săi au avut acces la toate înregistrările și că Înalta Curte i-a oferit reclamantului posibilitatea de a formula obiecții detaliate cu privire la conținutul acestor înregistrări . Înregistrările au fost produse în ședință publică în fața Înaltei Curți, în prezența reclamantului și a reprezentanților acestuia .
Reclamantului i s-a oferit o oportunitate adecvată de a pune la îndoială autenticitatea înregistrărilor și de a se opune utilizării lor . Înregistrările în cauză nu au constituit elementul decisiv de probă în scopul condamnării reclamantului: în dosar au fost incluse și alte elemente de probă și că declarațiile jurnaliștilor putând fi colectate și de autoritățile române.
Jurnaliștii au fost audiați mai întâi în cursul anchetei acuzării de către autoritățile britanice în urma comisiilor rogatorii, apoi de către înșiși judecătorii de la Înalta Curte, prin videoconferință .
În ceea ce privește comisiile rogatorii, unul dintre principalele argumente invocate de reclamant, atât în fața instanțelor naționale, cât și în fața Curții, constă în a afirma că jurnaliștii au fost supuși în declarațiile lor influenței autorităților române. Argumentul în cauză a fost examinat în mod corespunzător de către Înalta Curte atât în cadrul unui complet de trei judecători, cât și într-un complet de cinci judecători . Completul de cinci judecători a observat în special că indicațiile cuprinse în decizia din 14 noiembrie 2011 a parchetului (și puse în discuție de reclamant au fost adresate autorităților statului solicitat, și nu într-un mod direct către martori . Curtea nu dispune de probe care să o determine să pună sub semnul întrebării această constatare. Audierea martorilor în această etapă a procedurii a fost efectuată de către autoritățile britanice, care singure au avut contact direct cu martorii, și nu de către parchetul român.
Judecătorii Înaltei Curți au putut audia martorii direct în cursul ședinței din 24 noiembrie 2015. Contrar celor susținute de reclamant, audierea martorilor prin videoconferință a fost hotărâtă de judecătorii Înaltei Curți și nu de către acuzare. Întrucât avocații reclamantului au putut să adreseze întrebări martorilor, prezenta cauză diferă de cauzele în care Curtea a examinat greutatea pe care a putut să o aibă depoziția martorilor absenți (v, în acest sens, Schatschaschwili c Germaniei [GC ]), nr. 9154/10, §§ 119 și urm., 15 decembrie 2015); se distinge și de cazurile în care martorii au ajuns la un acord cu acuzarea (Habran și Dalem c Belgiei, nr. 43000/11 și 49380/11, § 100, 17 ianuarie 2017, și Xenofontos c Ciprului, nr. 68725 /16 și alții 2, §§ 78-79, 25 octombrie 2022). Nu reiese că Înalta Curte a urmărit, dispunând audierea martorilor prin videoconferință, să îi protejeze sau să le ofere un avantaj pe parcursul procedurii: din decizia instanței în cauză reiese că utilizarea videoconferinței a fost mai degrabă motivată. prin împrejurarea că martorii, cetățeni străini, nu au putut veni în fața Înaltei Curți . Utilizarea videoconferinței în scopul colectării de probe nu intră în contradicție cu Convenția în sine (v , mutatis mutandis, Marcello Viola c Italiei, nr. 45106/04, §§ 65-67, CEDO 2006-XI), a urmărit, în împrejurările specifice cauzei. , scopul legitim al unei bune administrări a justiției și modalitățile acesteia erau compatibile cu cerințele respectării dreptului la apărare, astfel cum este stabilit de articolul 6 din Convenție.
Reclamantul nu s-a plâns de faptul că nu a putut fi prezent în timpul videoconferinței sau că nu a putut adresa întrebări martorilor . Persoana în cauză a fost prezentă la ședința din 24 noiembrie 2015, asistată de avocații pe care i-a ales, și că a fost prezent și un interpret de limba engleză . Avocații reclamantei au putut adresa întrebări celor doi martori și că la dosar a fost inclusă traducerea în limba română a declarațiilor acestora, efectuată și verificată de doi traducători jurați, dintre care unul desemnat de persoana în cauză.
În ceea ce privește problemele tehnice care ar fi afectat videoconferința sau faptul că aceasta a fost întreruptă, nu se pare că reclamanta a invocat astfel de argumente în fața instanțelor naționale (v, mutatis mutandis, Stanford c Regatului Unit, februarie 23, 1994, §§ 27-30, Seria A nr. 282-A, și Marcello Viola, § 74); persoana în cauză nici nu a demonstrat realitatea afirmațiilor sale și nici nu a explicat modul în care aceste dificultăți ar fi putut compromite echitatea generală a procedurii. Declarațiile martorilor au fost coerente în cursul procedurii și că Înalta Curte a putut aprecia veridicitatea și credibilitatea acestora .Înalta Curte a explicat că, în aplicarea dreptului, valoarea probatorie a acestora a trebuit să fie examinată în contextul cauzei și în lumina celorlalte mijloace de probă depuse la dosar . În ceea ce privește articolul 6 § 1, Curții nu îi revine sarcina de a pune în discuție interpretarea dată de instanțele naționale a probelor prezentate în fața acestora, cu excepția cazului în care concluziile acestora pot fi considerate arbitrare sau vădit nerezonabile, ceea ce nu este cauza din prezenta cauză (Moreira Ferreira, § 83).
Procesul penal i-a oferit reclamantului garanții adecvate pentru ca acesta să își exercite drepturile la apărare. Luând în considerare greutatea pe care probele obținute sau furnizate de jurnaliști, și în special înregistrările, au putut să o aibă și dificultățile pe care utilizarea acestora le-ar fi putut cauza apărării, reclamantul și-a ridicat argumentele în fața instanțelor naționale și că le-au examinat într-o manieră conformă cu prevederile art. 6 din Convenție.
Audierea martorilor în cursul procedurii s-a desfășurat, de asemenea, într-un mod corespunzător și s-a desfășurat astfel încât persoana în cauză să-și poată exercita efectiv drepturile. Nu a existat nicio încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție.
Curtea, în unanimitate, declara cererea admisibila; Hotărăște că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție. CEDO, Quatrième Section, Affaire Severin c. Roumanie (Requête no 20440/18)
CEDO a respins la 8 octombrie, cererea depusă de Adrian Severin, fost ministru de Externe al României, fost deputat și europarlamentar, împotriva României, prin care ceruse să se constate că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul de a audia martori în procesul de corupție în care a fost condamnat, în noiembrie 2016, la 4 ani de închisoare cu executare pentru luare de mită și trafic de influență.
În plângerea sa la CEDO, introdusă pe 25 aprilie 2018, reclamantul a susținut că jurnaliștii acționaseră ca agenți provocatori, și se plângea de utilizarea de către jurisdicțiile române a înregistrărilor realizate de aceștia și de condițiile audierii lor pe care el le considera defavorabile apărării sale. Ziare.com 8 octombrie 2024
În 2011, săptămânalul britanic The Sunday Times a publicat un articol care evoca fapte de corupție în cadrul Parlamentului European și care viza mai mulți deputați europeni, printre care și Adrian Severin. Articolul în cauză era rezultatul unei anchete jurnalistice care a vizat mai mulți deputați europeni și care a fost realizată de către doi jurnaliști britanici angajați de The Sunday Times.
Jurnaliștii, folosindu-se de nume false, s-au întâlnit cu Adrian Severin la Strasbourg și la Bruxelles de cinci ori, între decembrie 2010 și martie 2011, pretinzând că sunt reprezentanții unei societăți de consultanță cu sediul la Londra. Ei i-au propus să primească o remunerație de 100.000 de euro în calitate de membru al consiliului consultativ al acestei societăți, ofertă pe care Adrian Severin a acceptat-o. Adrian Severin s-a implicat în modificarea în sensul dorit de jurnaliști a unui proiect conținând amendamente la o directivă europeană (directiva 94/19/CE privind sistemele de garanție a depozitelor). Ancheta in cazul europarlamentarului a pornit de la o înregistrare audio-video a acestuia de către reporteri de la Sunday Times, efectuată în biroul lui Adrian Severin de la Strasbourg. Înregistrarea a fost postată pe http://politeanu.blogspot.com , www. Luju. ro., 22 iulie 2011
La 6 august 2013 i s-a prezentat Europarlamentarului Adrian Severin, la Direcția Naționala Anticorupție materialul de urmărire penală într-un dosar deschis după scandalul “mita pentru amendamente” care a avut loc in urma cu doi ani (Sursa: Camelia Badea , Ziare.com, Realitatea TV.)
Europarlamentarul P.S.D., fost ministru de externe, a făcut subiectul unei anchete a Parlamentului European, după ce reporteri ai The Sunday Times, au convins mai mulți europarlamentari să introducă un amendament în Comisia pentru Afaceri Juridice a Parlamentului European, la o lege care prevedea scurtarea perioadei de restituire a unui depozit bancar de la patru săptămâni la o săptămână, Directiva europeană cu privire la fondurile de garantare a depozitelor (94/19/EC), contra unei sume ce putea ajunge până la 100.000 de euro pe an. Severin a fost unul dintre cei trei europarlamentari care au acceptat oferta falșilor lobbyisti.
Președintele Asociației Registrul Român de Lobby (ARRL), Laura Florea a declarat că, în cazul „Adrian Severin”, este vorba despre un demers jurnalistic, și nu unul de tip lobbist. Faptul că un practician al hobbyului nu procedează în maniera pretins lobbyisti a jurnaliștilor britanici, pentru că, în cazuri precum cel al domnului Adrian Severin, nu este lobbyism, este infracțiune. „Luarea, darea de mită și traficarea de influență nu este lobby, sunt infracțiuni distincte, dar nu este lobby”, precizează Laura Florea. În fapt, potrivit acesteia, „lobbyul este construirea de argumente pentru influențarea unei decizii politice”( Andi Topala , Afacerea Adrian Severin” nu este caz de lobby, Cotidianul Puterea, 2011-03-21 ,http://www.puterea.ro/news17748).
Parlamentul European a anunțat deschiderea unei anchete privind acuzațiile de corupție aduse împotriva a trei europarlamentari, printre care și românul Adrian Severin.
Unul dintre aceștia, conservatorul austriac Ernst Strasser, fost ministru de Interne, a fost nevoit să demisioneze, din toate mandatele deținute, la cererea formațiunii sale, Partidul Popular (Conservator). Al treilea, un fost ministru sloven de externe, Zoran Thaler, este coleg de grup parlamentar cu Severin.
După ce amendamentul a fost depus, Adrian Severin le-a trimis un e-mail falșilor lobbyiști ce au pretins că sunt reprezentanții unei firme de lobby, numită Tyler Jones, care promova interesele unui grup de bănci cu mesajul: „Doar ca să știți ca amendamentul pe care îl vreți a fost depus la timp”. Ulterior, europarlamentarul român a trimis companiei de lobby o FACTURĂ de 12.000 de euro pentru „servicii de consultanță”.
„Este un contract legal. Avem dreptul să fim membri în aceste advisory boards, avem dreptul să funcționăm în calitate de consultanți politici, cu singura obligație de a nu transfera informații confidențiale”, a spus Severin ( Mediafax).
„Deci, au cerut să depun un amendament și eu nu am făcut lucrul acesta. Dar, după aceea mi-am spus că, totuși, ținând cont de faptul că eu sunt consultant al acestei firme și că nu este cazul să acționez pentru ea și în numele ei, ci doar să îi dau sfaturi în legătură cu eventuale politici de promovat, am refuzat să depun acest amendament“, a detaliat europarlamentarul. (Ana Ilie, Adrian Severin, anchetat pentru corupție la Bruxelles, Ziare.com, 20 martie 2011).
Luarea de mită reprezintă fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. V și Dorin Ciuncan, Luarea de mită, lobby, traficul de influență , evaziune fiscală, comision, https://dorin.ciuncan.com/documentare
„Decizia de a organiza o videoconferință pentru a obține elemente de probă, decizie care nu contravine Convenției, a urmărit, în speță, scopul legitim al unei bune administrări a justiției și modul de derulare a fost compatibil cu exigențele de respectare a drepturilor apărării, așa cum sunt stabilite de articolul 6 din Convenție”, 6 §§ 1, 3 d) (dreptul la un proces echitabil/dreptul de a audia martorii) Valentin Trufașu , Alin Ionescu , Adrian Severin pierde la CEDO procesul deschis împotriva statului român după condamnarea sa pentru luare de mită și trafic de influență. Florentina Grigore, Fostul europarlamentar Adrian Severin a pierdut la CEDO procesul împotriva României, după condamnarea sa pentru mită de 100.000 de euro, https://adevarul.ro/politica/fostul-europarlamentar, 8 octombrie 2024 v și https://dorin.ciuncan.com/tag/trafic-de-influenta.
Prin raportare la procedura penală luată în ansamblu, aceasta a oferit reclamantului garanții adecvate pentru exercitarea dreptului la apărare. Luând în considerare ponderea pe care elementele de probă obținute sau furnizate de jurnaliști, în special înregistrările, au putut-o avea și dificultățile pe care utilizarea lor le-a putut cauza apărării, reclamantul a ridicat aceste argumente în fața instanțelor naționale și că acestea le-au examinat în conformitate cu prevederile articolului 6 din Convenție. Audierea martorilor în cursul procedurii s-a desfășurat în mod conform și că a fost efectuată în așa fel încât reclamantul a putut să-și exercite drepturile într-o manieră efectivă. https://www.juridice. 8 octombrie 2024
Credem că accentul apărării trebuia pus mai adânc pe elementele de natură contabilă ale situației, care se pare că existau fizic (înregistrare în contabilitate, facturare etc.) pentru a delimita/înlătura faptele de corupție de un contract valabil de consultanță.
10/28/2014
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.