În etapa examinării admisibilităţii în principiu, instituită doar pentru verificarea respectării termenului de introducere a cererii, a existenţei cazurilor de contestaţie în anulare, precum şi dacă s-au depus ori invocat dovezi în sprijinul contestaţiei, nu este necesară citarea părţilor, un atare mod de a proceda, prevăzut expres în art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală, necontravenind principiilor reglementate în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor penale definitive, poate fi exercitată numai în condiţiile reglementate în art. 386–392 din Codul de procedură penală.
În cadrul acestor reglementări, prin art. 391 din acelaşi cod a fost instituită procedura prealabilă a admiterii în principiu, stabilindu-se în alin. 1 că “instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a)-c) şi e), fără citarea părţilor”, iar la alin. 2 că “instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate”.
Or, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a contestaţiei în anulare sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea acestei căi extraordinare de atac, ci doar verificarea dacă sunt întrunite condiţiile de exercitare a acesteia, şi anume cu privire la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute în lege şi la depunerea de dovezi ori invocarea de probe din dosar în sprijinul contestaţiei.
Aşadar, cât timp procedura admiterii în principiu, astfel cum este prevăzută în art. 391 din Codul de procedură penală, nu priveşte însăşi judecarea contestaţiei în anulare – o atare procedură fiind reglementată cu caracter exclusiv în art. 392 din acelaşi cod – se constată că nu sunt temeiuri care să impună citarea părţii în faza admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare.
În astfel de condiţii de reglementare, faţă de limitele şi efectele restrânse ale derulării procedurii în cadrul examinării admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, nu s-ar putea considera că desfăşurarea acestei etape prealabile ar fi susceptibilă de atragerea aplicabilităţii automate, directe, a prevederilor art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. c) din Convenţie.
Natura juridică însăşi a contestaţiei în anulare, instituită pentru îndreptarea viciilor de ordin procedural ce atrag nulitatea actului la care se referă, o face improprie extinderii aplicării mecanice, ad litteram, a tuturor reglementărilor înscrise în art. 6 din Convenţie, de neînlăturat pentru faza judecăţii propriu-zise, dar inadecvate etapei prealabile specifice de verificare a susceptibilităţii căii de atac de a fi admisă în principiu, în vederea parcurgerii procesului firesc de judecată.
De aceea, câtă vreme cerinţele de legalitate şi temeinicie a operaţiunii de examinare a admisibilităţii în principiu sunt suficient garantate în cadrul restrâns reglementat prin art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală, este evident că nu se impune neluarea în considerare a dispoziţiei privind necitarea părţilor doar pe motiv că aceasta ar contraveni reglementărilor art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. c din Convenţie.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 391 alin. 1 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor, nu aduce încălcări dreptului acestora la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – SECŢIILE UNITE – DECIZIA Nr. 10 din 9 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 14 octombrie 2009
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.