COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ, CONVERSIUNEA CONDAMNĂRII, TRANSFERUL PERSOANELOR CONDAMNATE

Aplicarea cumulului aritmetic de către instanţa statului de condamnare se încadrează în limitele generale ale pedepsei prevăzute în art. 53 din Codul penal.

Transferarea persoanelor condamnate în vederea executării pedepselor privative de libertate reprezintă o formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, care are ca obiectiv favorizarea reintegrării sociale a persoanelor condamnate prin executarea pedepselor privative de libertate în ţara de origine, reglementată pe plan european în Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la din 21 martie 1983, ratificată de România prin Legea nr. 76/1996, iar pe plan intern, în titlul VI din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare.

În relaţiile dintre statele membre ale Uniunii Europene, începând cu data de 5 decembrie 2011, dispoziţiile Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate din 21 martie 1983 vor fi înlocuite cu prevederile Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Diversitatea pedepselor privative de libertate reglementate în legislaţiile statelor, precum şi diferenţele care pot exista între limitele pedepselor privative de libertate prevăzute în aceste legislaţii au impus reglementarea competenţei instanţei din statul de executare de a adapta pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare, în scopul de a face posibilă executarea acesteia, în cazul în care o incompatibilitate între felul sau durata pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare şi legislaţia statului de executare s-ar opune executării pedepsei.

Înlăturarea incompatibilităţii între felul sau durata pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare şi legislaţia statului de executare, prin adaptarea pedepsei, este prevăzută atât în Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, cât şi în Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – în concordanţă cu actele europene evocate – permite adaptarea pedepsei în vederea executării acesteia în România, prin hotărâre judecătorească, ori de câte ori instanţa constată că felul pedepsei privative de libertate aplicate în statul de condamnare sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia română.

În dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, sub denumirea “Conversiunea condamnării”, se prevede, în alin. (1), că: “Dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în niciun caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului.”

Aplicarea dispoziţiilor citate – dispoziţii integrate în reglementarea transferării persoanei condamnate în vederea executării pedepsei în România – este limitată, în mod exclusiv, la două situaţii, care s-ar opune executării în România a pedepsei privative de libertate aplicate prin hotărârea de condamnare: felul pedepsei aplicate este incompatibil cu legislaţia română şi durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română.

Referindu-se la “felul” pedepsei, dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 au în vedere diversitatea pedepselor privative de libertate prevăzute în legislaţiile statelor de condamnare (de exemplu, recluziune, detenţiune sau închisoare), situaţie întâlnită în special în sistemele penale care împart infracţiunile în crime şi delicte, utilizând denumiri diferite şi reglementând regimuri diferite pentru pedepsele privative de libertate aplicabile în cazul crimelor şi pentru cele aplicabile în cazul delictelor.

Incompatibilitatea între felul pedepsei aplicate şi legislaţia română există în cazul în care pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare nu corespunde exact, sub aspectul denumirii şi al regimului, cu pedepsele privative de libertate reglementate în legea penală română. Astfel, dacă pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare nu este reglementată în legea penală română (de exemplu, legea penală română nu prevede recluziunea sau detenţiunea pe timp limitat), există o incompatibilitate între felul pedepsei aplicate şi legislaţia română şi, în consecinţă, instanţa trebuie să adapteze pedeapsa aplicată în statul de condamnare la pedeapsa prevăzută în propria sa legislaţie, care corespunde sub aspectul felului, atât cât este posibil, cu pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare (de exemplu, instanţa română nu va dispune executarea pedepsei recluziunii sau detenţiunii pe timp limitat, ci executarea pedepsei închisorii).

Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română – la care se referă prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004 – priveşte diferenţele care pot exista între limitele maxime ale pedepselor privative de libertate stabilite în legislaţiile statelor de condamnare şi cele stabilite în legea penală română.

Incompatibilitatea între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română există în cazul în care durata pedepsei privative de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limitele maxime ale pedepselor reglementate în legea penală română.

O primă situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română este aceea în care pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzută în legea penală română. Prin urmare, ori de câte ori pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani, prevăzută la art. 53 pct. 1 lit. b) din Codul penal, durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia română, fiind aplicabile dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

A doua situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română poate exista atunci când pedeapsa privativă de libertate aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea. Astfel, dacă pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte limita maximă specială prevăzută în legea penală română pentru faptele care au atras condamnarea, durata pedepsei ar fi incompatibilă cu legislaţia română, ceea ce face posibilă aplicarea art. 146 din Legea nr. 302/2004.

A treia situaţie în care durata pedepsei aplicate este incompatibilă cu legislaţia română este situaţia în care pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare pentru un concurs de infracţiuni depăşeşte limita maximă a pedepsei rezultante admisă în legea penală română.

Legea penală română prevede în art. 34 alin. 2 din Codul penal că pedeapsa rezultantă nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente, pedeapsa rezultantă neputând depăşi nici limita maximă generală a pedepsei închisorii de 30 de ani, prevăzută la art. 53 pct. 1 lit. b) din Codul penal. Aşadar, dacă pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii, durata pedepsei rezultante este incompatibilă cu legislaţia română, devenind aplicabile prevederile art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Cu privire la concursul de infracţiuni, se impune concluzia că prevederile referitoare la conversiunea condamnării, cuprinse în art. 146 alin. (1) din legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, se referă explicit şi exclusiv la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia română, iar nu la incompatibilitatea dintre sistemele prin care se ajunge la aplicarea unei pedepse rezultante pentru un concurs de infracţiuni, fie sistemul cumulului aritmetic, fie sistemul cumulului juridic. Prevederile menţionate, a căror incidenţă este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între durata pedepsei aplicate şi legislaţia română, nu pot constitui deci temeiul legal pentru înlocuirea modalităţii prin care se ajunge la stabilirea pedepsei rezultante, în conformitate cu legislaţia statului de condamnare.

Prin urmare, dacă pedeapsa rezultantă a fost aplicată prin cumul aritmetic, în conformitate cu legislaţia statului de condamnare, instanţa nu poate înlocui cumulul aritmetic cu regulile cumulului juridic stabilite în Codul penal român.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 414² din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili – în interpretarea art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – SECŢIILE UNITE –  DECIZIA Nr. 23 din 12 octombrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  850 din 8 decembrie 2009