Prin sentinţa penală nr. 359 din 4 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondată, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. pr. pen., plângerea formulată de M.B.M., în calitate de moştenitoare a defunctului F.A., împotriva rezoluţiei nr. 1357/II-2/2009 din 28 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Petenta a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 100 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rezoluţia nr. 990/P/2007 din 19 iunie 2009, au fost analizate judicios actele depuse de F.A. şi s-a făcut dovada că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., uz de fals prev.de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. şi evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Instanţa a constatat, în urma verificării actelor din cele 3 Dosare 990/P/2007, că în mod corect s-a stabilit că împrejurarea că avocatul H.C. a semnat în numele şi pe seama lui F.A., în baza împuternicirii acordate, mai multe înscrisuri pe care le-a depus la instanţele de judecată, nu reprezintă o contrafacere a subscrierii în sensul menţionat de norma penală, ceea ce este important fiind lipsa urmării imediate constând în crearea unei de stări de pericol pentru relaţiile sociale protejate întrucât înscrisurile au produs consecinţe în favoarea persoanei a cărei semnătură a fost contrafăcută, avocatul comportându-se ca un adevărat mandatar, redactând şi semnând înscrisurile în scopul de a-l scuti pe mandant să facă aceste operaţii, astfel încât sub aspectul laturii subiective a infracţiunilor prevăzute de art. 288, 291, 215 alin. (1) şi (3) C. pen. s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. pr. pen. de către procuror.
S-a mai constatat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat date privind existenţa infracţiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen., în cauză făcându-se în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. pr. pen.
În consecinţă, instanţa a constatat nefondată plângerea petentei M.B.M. şi a respins-o ca atare, menţinând rezoluţia nr. 1357/II-2/2009 din 28 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, petiţionara M.B.M., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10 şi 16 C. pr. pen.
S-a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi nu răspunde cererilor formulate de petiţionară de a se verifica o serie de înscrisuri (împuterniciri, contracte de asistenţă juridică) prin prisma dovezilor şi susţinerilor făcute în sensul că ele poartă date neconcordante.
S-a mai susţinut că în cauză există dovezi ale săvârşirii de către avocat a infracţiunilor prevăzute de art. 288, 291, 292 şi 215 C. pen., soluţia de neîncepere a urmăririi penale dată de către procuror nefiind justificată şi dispusă fără să se fi efectuat toate verificările necesare.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de casare invocate şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. pr. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia.
Potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C. pr. pen., instanţa este investită cu plângerea persoanei vătămate, formulată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, soluţii care sunt expres şi limitativ enumerate în cuprinsul textului de lege arătat, şi anume: rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.
Alin. (7) al art. 2781 prevede că, soluţionând plângerea, judecătorul verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, fiind vorba, în mod evident, despre soluţiile arătate în textul de lege din alin. (1) al aceluiaşi articol.
Alin. (8), enunţând soluţiile pe care le poate pronunţa judecătorul, stabileşte că, în caz de respingere a plângerii, se menţine rezoluţia sau ordonanţa atacată, iar în caz de admitere, aceste soluţii sunt desfiinţate, cauza fiind fie trimisă la procuror, în vederea începerii urmăririi penale (alin. (8) lit. b)), fie este reţinută spre judecare (alin. (8) lit. c)).
Din economia textelor de lege arătate, rezultă în mod neîndoielnic, că menţinerea rezoluţiei sau ordonanţei atacate, ca şi desfiinţarea acesteia, se referă exclusiv la soluţiile enumerate în alin. (1) al art. 2781 C. pr. pen. şi nicidecum la soluţia dispusă de procurorul ierarhic superior în exercitarea atribuţiilor de verificare a plângerii împotriva actelor procurorului, potrivit art. 278 C. pr. pen.
De altfel, desfiinţarea rezoluţiei ori ordonanţei date de procurorul ierarhic superior nici nu ar putea avea consecinţele prevăzute de lege, acelea de a constitui temei al începerii urmăririi penale ori al judecăţii.
Instanţa de fond însă, s-a considerat investită cu plângerea petiţionarei M.B.M. ca fiind formulată împotriva rezoluţiei procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nr. 1357/II-2/2009 din 28 august 2009, dată în verificarea rezoluţiei nr. 990/P/2007 din 19 iunie 2009, şi aceasta este soluţia asupra căreia dispune, respingând plângerea petiţionarei cu privire la rezoluţia nr. 1357/II-2/2009 şi menţinând-o, în mod explicit, atât în considerentele hotărârii, cât şi în dispozitiv.
Rezultă de aici că instanţa nu a verificat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 990/P/2007 din 19 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, nerezolvând, astfel, fondul cauzei.
Este adevărat că instanţa, în mod lapidar şi formal, face referire la soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispuse de procuror, apreciind că în mod corect au fost aplicate dispoziţiile art. 10 lit. a) şi d) C. pr. pen., dar aceste referiri nu se constituie într-o examinare reală a rezoluţiei nr. 990/P/2007, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, astfel cum o cer dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. pr. pen., iar pe de altă parte ele nu răspund criticilor formulate de persoana vătămată prin plângerea cu care a investit instanţa.
Instanţa este în eroare şi cu privire la temeiurile juridice în baza cărora s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale, susţinând într-un paragraf că pentru toate infracţiunile sesizate s-a făcut dovada că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora (fila 52 verso, alin. (2), dos. fond), iar în altul că în mod corect s-au reţinut dispoziţiile art. 10 lit. a) C. pr. pen. pentru două din aceleaşi infracţiuni (fila 52 verso, alin. (5)).
În aceste împrejurări, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond nu poate fi verificată, motivarea acesteia fiind făcută în termeni generali, vagi, care nu permit instanţei de control să-şi realizeze îndatorirea.
Chiar dacă s-ar susţine că referirile lapidare şi formale ale instanţei de fond la soluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 990/P/2007 din 19 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti ar permite instanţei de control să examineze hotărârea prin prisma dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. pr. pen., Înalta Curte constată că, în aceste împrejurări, ar exista o contrazicere între motivare şi dispozitivul hotărârii, întrucât acesta din urmă se referă exclusiv şi expres la rezoluţia nr. 1357/II-2/2009 din 28 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, situaţie ce se analizează potrivit aceluiaşi caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. pr. pen.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de petiţionara M.B.M., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond, Curtea de Apel Bucureşti.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA PENALĂ, Decizia nr. 716 din 24 februarie 2010, Dosar nr. 9111/2/2009
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.